Salvatorul

[Pop Dorina]

Oboseala acumulată la grădiniță cu copiii sau poate gradul de dificultate al problemei de șah, o determină pe Flavia să abandoneze puțin variantele matului în două mutări în favoarea înlăturării zăpezii din fața casei. Tânăra, ca un ursuleț zburdalnic, parcă înoată prin întinderea albă. Înserarea se hrănește cu dansul fulgilor de nea. Liniștea, îmbrăcată în sudoarea fetei, dormitează pe luminițele sclipitoare născute în plapuma pufoasă și rece. Întunericul, puțin mai încăpățânat ca zăpada, antrenează o mașină în viteză. O frână și un lătrat scurt, apoi șoferul se pierde în noapte. Flavia aruncă lopata printre tufele de trandafiri și aleargă spre stradă. Altcineva fusese însă mai rapid. Se apropie de domnul care ține în brațe cățelul rănit:

– A pățit ceva, sărăcuțul...

– Acum analizez, domnișoară.

– Aveți nevoie de ajutor?

– Mă descurc, sunt medic. Mergeți, vă rog, acasă.

– Sigur nu vă pot fi de folos?

– Nu!

Urmele pașilor bărbatului presărate cu stropi de sânge au rămas în spatele lui. Grăbit intră în casă, fără măcar s-o privească pe vecina grijulie.

Dezamăgită că nu putuse fi de folos, se îndreaptă spre locuința sa. O așteaptă șahul, iar la mansardă iubita ei măicuță.

– Mamă, ce faci?

– Caut pisicuța. Ai văzut-o?

– N-avem nici o pisică! Hai, mai bine să bem un ceai împreună. Vrei?

– Da, de măceșe.

– Și dacă-i de tei, nu-i bun?

– Cum spui tu, afirmă femeia, ridicându-se brusc din fotoliu, în timp ce un turn și doi nebuni uitați pe marginea măsuței au aterizat pe covor.

În drumu-i spre bucătărie, blochează ușa intrării. Și-n alte dăți, când mama ei se plimba în neștire pe la parter, evadase prin cartier. N-ar trebui s-o lase o secundă singură, dar își permite? Pensia bătrânei e tocată pe medicamente, iar salariul ei abia le ajunge pentru un trai la limita decenței.

– Fla-vi-a...

– Spune, mamă.

– Tata n-a venit? E noapte, iar face ore suplimentare.

– Of, mamă. Ai uitat că... nu mai e?

– Da, cum nu mai e?

– Este, dar... în cimitir.

– Hai, să-l aducem acasă! Ce face acolo?

– Uite, ceaiul e gata. Mă duc să-ți aduc pastilele. Așteaptă-mă aici, în bucătărie.

– Mă lași singură?

– Nici vorbă! Vin imediat...

 

 

Albul, ca un decor rămas constant, s-a transformat în petalele multiple ale merilor din grădină. Viața Flaviei își continuă mersul monoton – grădiniță, îngrijirea mamei și rezolvarea finalurilor din sportul minții. „Tc8, apoi regele negru e obligat să captureze pionul din g3 și... Dc7 mat. Sunt tare!” Bucuroasă că descoperise soluția, renunță puțin la joc, se ridică din fotoliu și dă să urce la cea care-i dăduse viață. Nu mai este necesar, fiindcă aceasta, încurcată pe ultimele două trepte care delimitează parterul de mansardă, îi mângâie cu drăgălășenie puloverul maro.

– Nu se mai trezește pisica asta... Mă cam enervează. Vreau să-mi cumperi un cățel!

– Ce pi-si-că? Rostește fiica silabisind cuvintele.

– Ține-o tu și dă-i niște lapte, poate așa își revine din leneveală...

Și bătrâna aruncă spre interlocutoarea ei jerseul luat drept pisicuță. Flavia îl ridică și-l aruncă pe unul dintre fotolii, apoi revine la mama ei.

– Hai cu mine, la bucătărie. Sigur vom găsi ceva bun acolo.

– Un bichon?

– Ei, un bichon... Poate o prăjitură cu stafide.

– Nu-mi plac stafidele!

– Uite cum facem, draga mea. Dacă mănânci o bucățică de prăjitură și bei o cană cu lapte îți promit că-ți voi cumpăra un bucălat cum îți dorești.

– Da, da, da. Te duci acum să-l cumperi?

Rămasă fără replică, toarnă laptele călduț într-o cană și pune două bucăți de prăjitură pe farfuria preferată a mamei și se decide în gând c-ar fi bine să-i cumpere mofturoasei un cățeluș de pluș. „Doar n-o să-i cumpăr unul viu... Face gălăgie și mai trebuie și plimbat. Cine?”

– Uite cum procedăm, mămico. Până tu stabilești dacă-ți plac sau nu stafidele sau brânza, eu mă și întorc cu un cățel.

Înfometată, bătrâna nu gustase din bucata de prăjitură ci o introdusese integral în gură. Auzind decizia fiicei sale se mulțumește să dea afirmativ din cap. Gustul vaniliei din prăjitură sau poate cantitatea imensă cantonată în gură o determină să renunțe la cuvinte.

– Dacă mai vrei, platoul e pe bufet. Nu lipsesc mult...

Aruncă o geacă pe ea, își ia poșeta, telefonul, și iese. Răcoarea îi deschide apetitul spre alergare. Nu-i pasă c-o vede lumea. Localnicii știu că mama ei are schizofrenie.

Când era cât pe-aci să se-mpiedice de un câine, dă nas în nas cu misteriosul vecin, pe care nu-l văzuse din iarnă.

– Bună, ați reușit să-l salvați?

– Nu, domnișoară. Ăsta-i tovarășul meu de singurătate. Acela era un maidanez. L-am îngropat în spatele casei.

– Mă scuzați, mă cam grăbesc...

– Mergeți cu bine. Nu vă rețin.

În pas alergător, Flavia a continuat traseul până la cel mai apropiat supermarket. A cumpărat un cățeluș cu nasul turtit, blănița șatelată, apoi s-a reîntors repejor acasă:

– Mami, ți-am adus cățelul.

Femeia ia animăluțul din mâna fetei, îl strânge la piept, fără să-i mulțumească, și-i spune răspicat:

– Fă și tu o prăjiturică, n-ai mai făcut de-o jumătate de an!

Flavia analizează farfuria, apoi platoul. Parcă n-a fost nimic pe ele. Doar câteva firimituri stau mărturie pe buzele bătrânei doamne. În rest, nici urmă de desert. S-o certe? La ce bun? O soluție salvatoare i se agață într-un proaspăt gând:

– Trimit soluția matului în două mutări la revistă și după aceea voi coace ceva dulce. Să te gândești între timp cu ce dorești să fie: mere, dovleac sau brânză.

– Cu... dovleac!

Bătrâna, cu gândurile încurcate printre dulciuri și pufosul animăluț de pluș, urcă treptele spre mansarda sa. Amurgul bate în ferestre, amintindu-i Flaviei de dovleac. „Super! Na8 și orice ar muta negrul, urmează mat cu dama. Sunt... trei variante. Frumos mat în două mutări!”  

 

 

– E prea mult fum aici! Vreți să ne plimbăm puțin? îl roagă insistent bătrâna, îmbrăcată sumar doar într-un capot, pe tovarășul ei.

– Poate… altădată, afirmă vecinul care tocmai o salvase din ghearele focului.

– Și ce-i cu lumea asta, așa de agitată?

– Răspunsurile cred că sunt la dumneavoastră, doamnă.

– Ești puțin ironic, băiete. Unde-i Flavia?

– Unde-o fi, unde n-o fi, dar dumneavoastră ați dat foc la casă!

– Eu? Bichonul ăla are păduchi și am vrut să-i ard. Nu mor ei cu una, cu două…

Sirena salvării se aude din depărtare. Vecinul Flaviei o ridică în brațe pe debusolata femeie, îndreptându-se cu ea spre stradă.

Reușise să ajungă la ea înainte ca focul să mistuiască mansarda, însă doar după stingerea incendiului și-a dat seama că nu are toate țiglele pe casă. Dorea să ajute mai mult. Drama nu se încheiase cu aplanarea dezastrului. Cu fiecare propoziție pe care vizibil se forțează s-o înjghebe, se pare că bătrânica are nevoie de ajutor autorizat.

Fiind el însuși cadru medical, reușește să schițeze paramedicului un diagnostic pentru pacienta păcălită să urce în salvare. Zgomotul sirenei se îndepărtează. Trebuie s-o aștepte pe Flavia! Se aruncă pe iarba cărnoasă din fața casei devastată de foc. Nu putea da bir cu fugiții.

Mai bine de jumătate de oră și-a tăbăcit pantalonii de trening pe umezeala din iarbă. Scenarii de ajutorare a celor două femei se derulau în mintea sa ca o cascadă. Nu-i putea impune fetei să-și ducă mama la un sanatoriu, însă, cu mult tact, îi putea sugera acest lucru. La spital, cu boala pe care o are, ar putea s-o interneze pentru câteva săptămâni, însă un cadru medical specializat ar trebui să-i fie, în permanență, în preajmă. Intoxicația cu monoxid de carbon îi va agrava starea. Și mai e un aspect, deloc de neglijat. Imobilul a suferit o degradare avansată la mansardă. Își putea permite Flavia costurile reparațiilor? Și asta cât mai urgent! O singură ploaie, mai sănătoasă, ar distruge și parterul. Are oare asigurare în caz de incendiu? Gândurile întortocheate ale bărbatului, fără o finalizare într-un viitor apropiat, sunt întrerupte de sosirea Flaviei.

– Ce s-a întâmplat aici, domnule? Strigă disperată fata, în timp ce buchetul de flori îi căzuse pe trotuar.

– Îți voi povesti, pe rând, totul. Acum însă trebuie să mergi la spital…

– Mama?

– E bine. Am reușit s-o salvez, dar au dus-o la Urgențe.

Fâstâcită puțin de situația imposibilă în care destinul a introdus-o fără s-o întrebe, face câțiva pași și-și deschide poșeta de unde scoate un pachețel de șervețele. Tacticos, dar cu mâinile tremurânde, își șterge lacrimile și descoperind resurse în interiorul ei răvășit încearcă să dea culoare cuvintelor:

– Mă însoțiți, vă rog.

– Cu două condiții: Nu mai dați apă la șoricei și ridicați buchetul de flori. Îl veți dărui mamei dumneavoastră.

La un astfel de răspuns afirmativ nu se aștepta. Cât pe-aci era să-i aterizeze și-un zâmbet pe față. Cu un amalgam de sentimente, ridică gladiolele și-l prinde de braț pe bărbat, așteptând ca acesta să dea startul spre instituția medicală.

– A, dar nu mergem pe jos. E prea departe. Luăm mașina mea.

La primul semafor, șoferul cercetează agenda smartphonului, apelează pe cineva, apoi pune telefonul în suportul de pe bordul mașinii:

– Relu?

– Da, Mircea. Ce mai faci?

– Eu, bine. Tu, tot la sanatoriul din Predeal ești?

– Da. Vrei să-mi faci o vizită?

– Cum ai ghicit?

– Suntem așa de ocupați amândoi, încât înclin să cred că doar în situații extreme ne apelăm.

– Corect! Acum e unul dintre acele cazuri. Ai locuri? O bătrânică schizofrenică, dar simpatică.

– Consideră problema ca rezolvată. Când o aduci? Sau… nu vii tu cu ea?

– Ba da! Te sun într-o oră să stabilim detaliile.

– Ok.

Mâna stângă a Flaviei se intersectează cu mâna dreaptă a lui Mircea, strângându-i-o protector. Lacrimi, de bucurie de data aceasta, îi inundă fața. Un singur cuvânt se strecoară din esofagul care clocotește de emoție:

– Mulțumesc.

Și brusc tăcerea se așterne între cei doi. Puteau comunica, în drumul spre Predeal, cât doreau. E primordial să ajungă cât mai repede la bătrână și Flavia s-o echilibreze sentimental.

Dragostea unei fiice face minuni acolo unde medicamentele nu mai pot aduce efectul dorit. 

[Mihaela Suciu]

Am recitit cu mare plăcere, un text realist și bine realizat! Mai postează, Dorina... fii salvator al rubricii Proză!

[Pop Dorina]

Am „prins” mesajul multiplu al cuvântului folosit de mine ca titlu și voi încerca în măsura posibilului să țin față provocării..

P.S. Îți mulțumesc pentru lectură și apreciere.

Mihaela Suciu a spus :

Am recitit cu mare plăcere, un text realist și bine realizat! Mai postează, Dorina... fii salvator al rubricii Proză!

[Ion Lazăr da Coza]

Cu bucuria lecturii.

da Coza

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc, domnule da Coza.

Ion Lazăr da Coza a spus :

Cu bucuria lecturii.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Un text pozitiv, bine scris. Felicitări!

[Agafia Drăgan]

Un text "viu", foarte bine scris.

[Pop Dorina]

Sunt onorată de aprecierea dumneavoastră, doamnă Vasilisia. Vă mulțumesc.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Un text pozitiv, bine scris. Felicitări!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc, doamnă Agafia.

Agafia Drăgan a spus :

Un text "viu", foarte bine scris.