PROMISIUNEA DE JOI (XI)

[gina zaharia]

Vântul porni să sufle din senin. Ursache urcă dealul, urmărind mașinile care se îndepărtau. Poteca șerpuia prin desișul de aluni, forfecându-i pașii. Se ținea cu mâna dreaptă de brusturii crescuți în voie, lăsând bățul să zgârie pământul, și urca. Ajunse pe zare. Obosit, se așeză pe iarbă. Trebuia să mai străbată încă două dealuri și o pădurice de ulmi până la casa lui dintre ruine. Deodată tresări. Își puse mâna streașină la ochi și privi spre înălțimi. Un avion tăia cerul, lăsând brazde adânci. Și se făcu, brusc, atât de mic încât și un fir de păpădie ar fi rezistat atingerii privirilor cu aeronava de pe cer. Pe acesta însă, l-a îngenuncheat, creând un tablou gri-ceruit, înrămat automat acolo, pe culme. Asta i-a fost dat să găsească unul dintre locuitorii din Zăvoaia, care tocmai trecea prin acea zonă. Omul s-a oprit, cuprins de uimire: nebunul avea lacrimi în ochi iar privirile și brațele îi erau țintuite spre cer. Își mișca buzele, murmurând ceva. Nu l-a văzut, nici nu l-a interesat prezența cuiva. Era clar că lumea lui se desprinsese, câteva clipe, de tot ceea ce-l făcea prizonierul realității. Apoi scoase un strigăt sfâșietor, ca un urlet, și se prăbuși la pământ.
– Ridică-te, omule, se îngrijoră trecătorul, care îl prinse de braț, încercând să-l ridice. Bărbatul nu reacționă. Corpul acestuia era greu, singur nu se putea descurca cu el. Și câinii se îngrijoraseră cumva și îi miroseau fața. Respira din ce în ce mai rar. De obrazul drept se lipiseră câteva frunze de fag, uscate. Nebunul își pierduse cunoștința.
Călătorul chemă ambulanța care sosi în aproximativ patruzeci de minute. Îl transportă la spitalul din Baia Mare unde își reveni în curând. Între timp, anunță polițiștii din localitate. La rândul lor aceștia luară legătura cu comisarul Simionescu.
– Unde sunt? îngână Ursache, rotindu-și privirile prin încăperea străină. O asistentă cu părul negru, lung până dincolo de umeri, îi aruncă un surâs. Ilona, se adresă femeii pe un ton slab, de ce sunt aici?
– Nu te teme, ești bine, îi răspunse tânăra. Sunt convinsă că va veni cineva să te ia. Apoi luă căruciorul cu medicamente și ieși pe holul care răsuna sub pașii vizitatorilor de la acea oră.
Încercă să se ridice dar puterile îi erau secătuite. Îl durea cotul drept, și se masă cu grijă. Găsi că avea o zgârietură care sângerase și fusese bandajată. Îndată își pipăi barba. Era neîngrijită. I se părea că vine din altă epocă, unde ustensile de ras nu se descoperiseră încă. Își trecu mâna prin păr. Îi crescuse și îl simțea nespălat. Pe noptiera de lângă el, câteva borcane de gem îi făceau legătura cu aripa regăsită de curând de-a lungul cerului. Era singur în salon. Pe marginea unui pat, un halat mângâia podeaua, pe fereastra deschisă, vântul umfla perdeaua lăsând să pătrunde zgomot de mașini. Cu greu se ridică pe marginea patului. O infirmieră trecu prin dreptul ușii și se oferi să-l ajute.
– Ce vrei să faci?
– Să merg la geam, apoi acasă.
– Te voi ajuta să ajungi la fereastră, mai departe te descurci, glumi femeia.
Se făcuse seară. Soarele arunca săgeți pe deasupra blocurilor, aerul era cald, sufocant.
– Unde sunt? întrebă din nou.
– La spital. Ai avut o stare de leșin. În curând va veni cineva să te ia.
– Ilona? dori să fie sigur.
– Nu știu cine va veni. Acum te las. Să-ți fie bine! Și femeia se depărtă.
Comisarul Simionescu apăru în prag. Îl izbi o privire blândă, alta decât a sălbaticului pe care îl cunoscuse nu de mult, în fața casei din Zăvoaia.
– Aici erai, glumi comisarul, făcând câțiva pași spre el. Noroc cu omul acela, altfel cine știe cât ai fi stat acolo, zise, mai mult pentru sine.
–Nu înțeleg, zise nebunul. Cine sunteți dumneavoastră? Unde este Ilona?
Comisarul tresări. Îl privi cu mai mare atenție. Gândul că ar fi greșit atât încăperea cât și pacientul l-a fulgerat într-o clipă. În prag apăru un bolnav care se așeză pe patul alăturat. Își ridică halatul atârnat pe jos și se întoarse cu spatele, nepăsător.
– Domnule, îl întrebă comisarul, făcând câțiva pași și trecând în fața acestuia, ați vorbit ceva, astăzi, cu acest om? și arătă spre Ursache.
– Nu, răspunse acesta, mă simt rău. N-am chef de discuții, și își așeză perna mai bine, semn că a încheiat conversația.
– Ce am eu? insistă nebunul. De ce mă priviți cu atâta mister? Iertați-mă, dar nu vă cunosc. De ce ați venit să mă luați? Unde este soția mea? Dar fiica mea?
Comisarul se afla în fața unui caz de excepție. Realiză că bărbatul din fața sa tocmai își căpătase, parțial, memoria.
– Sunt comisarul Simionescu Dan, se prezentă acesta, întinzând mâna.
– Ce-am făcut? se sperie Ursache, strângându-și pumnii. Contactul cu poliția nu-i niciodată de bun augur. Însă căpătă îndată un ton optimist, adăugând: Da’ om ieși noi la capăt cumva!
Polițistul aprecie noua personalitate a bărbatului din fața sa, până mai ieri haiducind pe coamele dealurilor, fără anotimp, fără busolă, fără iluzii. Vorbea coerent, tonalitatea îi era distinsă, mimica trăda un caracter puternic, plăcut. Dan luă legătura cu medicul de gardă. Fusese adus cu salvarea, fusese înregistrat sub nume necunoscut, alte date concrete nu aveau în fișa de internare. Așadar, niciun indiciu pe firul enigmei cu startul dintr-o cameră de spital.
– Când îl veți externa? întrebă Dan.
– Chiar și acum, dacă doriți să-l luați. Și-a revenit.
– Mă tem că va trebui să așteptăm până dimineață.
– În regulă, domnule comisar, primi răspunsul doctorului care părăsi încăperea, continuându-și vizita de seară prin celelalte saloane.
– Aș dori să știu cum te cheamă, începu comisarul o nouă conversație.
Ursache se gândi vreme de câteva secunde:
– Și eu aș vrea asta, zise, dezamăgit, dar ceva nu mă ajută, și duse mâna la cap, zâmbind.
Se pare că bolnavul lua totul în joacă, ori noul joc avea un rol aparte pentru el. Era ca și cum cineva dinlăuntrul său ar fi zis: nu te grăbi, să mergem încet dar sigur!
– Ești obosit și ți-o fi foame. Merg să-ți aduc ceva de mâncare!
– Da, mi-e foame, însă nu mă plâng. Am avut zile și mai rele. Apoi intră într-un fel de relaxare forțată, privind într-un punct fix, strângând bara de metal de la capătul patului.
Simionescu se întoarse cu mâncarea promisă. Nebunul mâncă liniștit, mulțumi și se întinse pe patul mult prea cald chiar și pentru o zi de iarnă.

[Chris]

Episodul ăsta m-a ţinut cu ochii în monitor!:)))

Mi se pare că virgula din prima propoziţie este în plus şi am mai găsit asta: La rândul lor aceștia luă legătura

 

[gina zaharia]

Mulțumesc, Augusta, nu i-am văzut, puteau să pălăvrăgească ei mult și bine:)

Augusta Cristina Călin a spus :

Episodul ăsta m-a ţinut cu ochii în monitor!:)))

Mi se pare că virgula din prima propoziţie este în plus şi am mai găsit asta: La rândul lor aceștia luă legătura

 

[Ion Lazăr da Coza]

Ajunse pe culme zare. căci un pic mai jos: înrămat automat acolo, pe culme.

Ilona, se adresă femeii, pe un ton slab, de ce sunt aici?  Fără această virgulă.

Îl durea brațul drept, de la cot (în jos? în sus? ori simplu: cotul drept), și se masă frecă cu grijă.

Nebunul servi mâncă liniștit,

Drag și de proza ta!

da Coza

[Sofia Sincă]

Foarte interesant şi captivant ai întors-o cu Ursache nebunul care de fapt nu este nebun, ci o fiinţă omenească ce şi-a pierdut memoria, cine ştie în ce împrejurări. Încă un punct de atracţie a romanului poliţist.

Dar am găsit nişte fraze asupra cărora am câte ceva de comentat:

Călătorul chemă ambulanța care sosi în câteva minute. - nu mi se pare corect să ajungă ambulanţa atât de repede (într-o frază simplă) în păduricea ceea, după ce ai descris-o atât de frumos cu acele amănunte fermecătore. Cred că ar trebui să mai îmbraci cumva chestiunea...

își reveni în scurt timp. Între timp, - repetiţia timp.

lung până dincolo pe umeri, - cred că ai vrut de umeri

care răsuna sub tocurile vizitatoarelor. - numai femei erau vizitatoare, sau doar în acel moment. Cred că ar fi cazul să precizezi.

În rest foarte bine, mai ales că a trecut şi Ion pe aici.

Apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

Nu stiu cum, dar era sa-mi scape acest episod. Nu l-am vazut pana acum. Mi-ar fi fost ciuda sa-l pierd pentru ca este foarte reusit. Exista si un avantaj al intarzierii... au carcotit Ion, Sofy, Augusta, iar mie mi-au ramas doar laudele. Ti le daruiesc deoarece le meriti din plin.

Cu drag,

[gina zaharia]

Da Coza, așteptam să-mi subliniezi greșelile! Mulțumesc mult! Week-end plăcut!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Ajunse pe culme zare. căci un pic mai jos: înrămat automat acolo, pe culme.

Ilona, se adresă femeii, pe un ton slab, de ce sunt aici?  Fără această virgulă.

Îl durea brațul drept, de la cot (în jos? în sus? ori simplu: cotul drept), și se masă frecă cu grijă.

Nebunul servi mâncă liniștit,

Drag și de proza ta!

da Coza

[gina zaharia]

Sofy, rolul său șerpuiește precum potecile pe care le-a bătătorit. Sper să-mi pot ține pasul cu el:)

Mulțumesc, am corectat.

Sofia Sincă a spus :

Foarte interesant şi captivant ai întors-o cu Ursache nebunul care de fapt nu este nebun, ci o fiinţă omenească ce şi-a pierdut memoria, cine ştie în ce împrejurări. Încă un punct de atracţie a romanului poliţist.

Dar am găsit nişte fraze asupra cărora am câte ceva de comentat:

Călătorul chemă ambulanța care sosi în câteva minute. - nu mi se pare corect să ajungă ambulanţa atât de repede (într-o frază simplă) în păduricea ceea, după ce ai descris-o atât de frumos cu acele amănunte fermecătore. Cred că ar trebui să mai îmbraci cumva chestiunea...

își reveni în scurt timp. Între timp, - repetiţia timp.

lung până dincolo pe umeri, - cred că ai vrut de umeri

care răsuna sub tocurile vizitatoarelor. - numai femei erau vizitatoare, sau doar în acel moment. Cred că ar fi cazul să precizezi.

În rest foarte bine, mai ales că a trecut şi Ion pe aici.

Apreciere, Sofy!

[gina zaharia]

Corina, am atâția prieteni dragi pe lângă mine! Reverență din partea lui Dan Simionescu! E mult mai sigur pe el acum:)

Corina Militaru a spus :

Nu stiu cum, dar era sa-mi scape acest episod. Nu l-am vazut pana acum. Mi-ar fi fost ciuda sa-l pierd pentru ca este foarte reusit. Exista si un avantaj al intarzierii... au carcotit Ion, Sofy, Augusta, iar mie mi-au ramas doar laudele. Ti le daruiesc deoarece le meriti din plin.

Cu drag,

[Emil Dumitru]

... eu mă aşteptam ca nebunul să scrie ceva, dar uite că el a început să vorbească!

Şi mai adăugăm încă o enigmă... la aflarea cremenalului ...

[gina zaharia]

cremenalul ne cam derutează deocamdată...

MULȚUMESC!

Emil Dumitru a spus :

... eu mă aşteptam ca nebunul să scrie ceva, dar uite că el a început să vorbească!

Şi mai adăugăm încă o enigmă... la aflarea cremenalului ...