Premiul al II-lea la secțiunea Proză: „Sub frunzele uscate” de Pop Dorina

[Vasilisia Lazăr]

Sub frunzele uscate

                                      

          Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să fiu adult, apoi copil. Ce probleme îl macină pe un adult? Are serviciu sau dacă nu, poate obține unul. Dispune de o casă a lui. Copii? La ce bun? Îți crează numai probleme! Și cel mai important lucru – deține capital cash sau în cont. Eu? Un pârlit de copil care nu primește bani nici măcar pentru un pachet de țigări. Și de fapt mie nu-mi trebuie țigări, ci metamfetamină.

          Trec strada cu ghiozdanul în spate, dar nu mă grăbesc. Amanetul se deschide la ora nouă. E simplu. Las laptopul și primesc în schimbul lui o sumă frumușică. Mă voi aproviziona pentru o săptămână...

          Părinților le-am pregătit deja regia. O recapitulez în gând: Știi tată, m-am dus cu laptopul la școală pentru opționalul de științele naturii. Nu puteam să mi-l leg de gât... În pauză am plecat și eu până la baie. Ce-ai fi vrut? Să fac pe mine? Și când m-am întors în clasă, ia laptopul de unde nu-i. Da, e bine. Trebuie să asezonez fiecare frază cu oftaturi și lacrimi, asta pentru a fi credibil. Ce bine că a început școala! Și dacă nu voi primi un alt laptop? Cum voi găsi furnizori?

          Las întrebările deoparte, căci era cât pe-aci să dau nas în nas cu diriga. Mă furișez în scara asta de bloc, până trece. Norocul meu că n-au interfon, altfel cum aș fi intrat? Of, tehnologia asta cât poate încurca omul! Urc scările fără să alerg, în ideea că m-ar fi văzut și vine după mine...

          Cu un etaj mai sus, aud cum se deschide o ușă. Și ce dacă? N-am făcut nimic! Simulez că-l caut pe colegul meu de bancă să facem tema la mate. Urc, fără să-mi fac vreo problemă.

          – Pe cine cauți, băiețaș? se aude o voce pițigăiată.

          Când o văd, parcă mă blochez. Cum s-o mint? De abia stă pe picioare. Cu o mână se ține de balustrată, iar cu cealaltă sprijină un baston. Are o figură acră și părul, aproape alb, cred că nu și l-a pieptănat de o săptămână. Încerc să-i dau un răspuns și asta nu de dragul comunicării, ci pentru a scăpa cât mai rapid de interogatoriu.

          – Nu știți, Flavius, de la patru, este acasă?

          – Care Flavius, golanule? În scara asta nu avem copii!

          Mesajul femeii cade ca o piatră care se sparge în capul meu, însă nu mă pierd. Nu mă intimidează pe mine o bătrână, dar e cazul să-mi justific rapid prezența. Baba asta ar putea alarma toți vecinii, așa șchioapă cum e. Nu, nu-i pot spune că s-a mutat recent. Sigur știe și când trage apa de la baie vecinul de la parter. Mai bine menționez, ca un copil nevinovat, că probabil am greșit scara. Și dacă blocul are o singură scară? Mă va prinde cu minciuna și ar putea chema poliția. Aș, fug eu până ajunge ea la un telefon!

          – Nu locuiește familia Petrache la etajul patru? fac eu pe prostul.

          – Nu, piticanie! Cred că ai greșit blocul.

          – Aveți dreptate, tanti. Parcă nu erau flori pe casa scării când am fost data trecută la el.

          – Vezi?

          – Mă scuzați. La revedere.

          – Ce: „La revedere!” Ar fi trebuit să fii la școală. De ce lipsești?

          – Da, de unde... Avem ore după-masă.

          – Și n-ai somn? E ora opt și jumătate! Poate nici atât.

          M-a blocat afurisita. Am două alternative. Ori mint, ori... fug. Nu am timp să diger ce ar fi mai bine să fac, căci dinspre parter se aud pași. Deci, mint:

          – Aș fi dormit eu până la zece, dar avem lucrare la matematică azi și Flavius mi-a promis că-mi arată și mie.

          – Hai, bine. Du-te și învață.

          Tac și mă răsucesc, pregătit să cobor. Chiar fac câțiva pași, până când, dinspre parter, urcă anevoie o altă mămăiță. Mă furișez pe lângă ea, fără să spun nimic și-mi continui coborârea.

          – Zbanghiule, nu știi să saluți?

          – Lasă-l, Aneto, are de învățat. Și unde mai pui că a greșit și blocul. Hai, se răcește ceaiul. Mucosul ăsta nu-i problema noastră.

          N-am mai auzit ce i-a răspuns „tanti Aneta”, nici nu-mi permit să ripostez la apelativul „mucos”. Ies din scară și respir ușurat. Am scăpat și de dirigă și de pisăloagele ăstea expirate.

          Incursiunea mea matinală însă continuă. Ajung în intersecția dinaintea casei de amanet. Pașii mei plictisiți se joacă cu frunzele de pe trotuar, așteptând schimbarea culorii semaforului. În joaca mea, ratez primul verde. Nici o pierdere. E umilitor să aștepți la ușa unui amanet să se deschidă. Mai bine pierd vremea pe drum.

          Specialist în risipirea timpului, ajung la casa de amanet relativ târziu. Un client iese din interior. E mai bine așa. Nu sunt nici primul client, dar nici ultimul care-și amanetează laptopul. Cine știe însă, poate voi ajunge în topul celor care renunță la laptop în favoarea metamfetaminei. Gusturile nu se discută. Pătrund în interior cu o ușoară sfială. O voce bărbătească mă salută din spatele tejghelei.

          – Bună dimineața, tinere.

          – Bună.

          – Ce vânt te-aduce pe aici?

          – Vreau să las un laptop.

          Nu știu însă ce l-a intrigat pe glumețul angajat: vocea mea sau cuvântul laptop. Se ridică în picioare, mă privește grav pentru câteva secunde și aruncă în aer o dorință, silabisind cuvintele:

          – O carte de identitate, te rog.

          Mai bine mi-ar fi dat o palmă. Auzi la el – carte de identitate. Nici nu știu unde am pus-o! Și chiar dacă aș știi, asta ar însemna că trebuie să mă întorc acasă. Cu furnizorul de prafuri am stabilit întâlnirea la ora zece. Nu mă voi încadra.

          – Chiar trebuie? N-o am la mine...

          – Câți ani ai, copile?

          – De ce vă interesează?

          – Știi tu, regulamentul mă obligă să refuz tranzacții cu minorii.

          Cuvintele, ascunse în esofag, refuză să articuleze o ieșire salvatoare. Nu mă pierd, însă simt cum îmi ard obrajii inundați de mânie.

          – Totuși, aș putea să te ajut cu un pachet de țigări dacă...

          – Dacă ce?

          – A, despre țigări este vorba, păcătosule! Cum să amanetezi un laptop ca să-ți cumperi țigări? Ce le-ai fi spus părinților? Sau... poate te droghezi?

          – Eu?!

          – Da, tu. Uite cum facem. Îți lași ghiozdanul aici pe masă, îți dau o mătură și înlături toate frunzele de pe trotuar, apoi primești un pachet de țigări și valea. Să nu te mai văd pe-aici.

          – S-a făcut.

          În spatele chipului serios și glumeț al interlocutorului meu, un zâmbet se forțează să iasă la lumină. Prind curaj:

          – Se poate două pachete? Voi pune frunzele într-un sac, parcă bate vântul.

          – Ești bandit!

          Zâmbesc, clipind de trei ori. Cuvintele uneori încurcă, dar gestul meu posibil să dea roade. Aștept, cu mătura în mână, decizia bărbatului.

          – Batem palma. Hai, la treabă! Poate ajungi și pe la școală azi...

          Iar începe să mă jignească, însă tac. Iau mătura și ies. Analizez pentru câteva clipe ce am de făcut și privesc lung pe trotuar în stânga și-n dreapta. E umilitor să mături trotuarul, dar, spre norocul meu, prea dimineață ca să fiu remarcat de către un neisprăvit guraliv. Depășesc orice inhibiție și încep să gândesc pentru a-mi termina misiunea cât mai repede. Mătur ca și când aș vâsli. E distractiv. Frunzele scârțâie alarmant de obositoare în drumul lor impus spre trunchiul copacului de la marginea șoselei. Praful declanșat mi-a invadat nările. Strănut de vreo două ori, dar nu renunț. Afacerea încheiată, totuși e convenabilă pentru mine.

          – Noroc, puștiulică. Uite, ai și-un sac să pui frunzele. Spor la treabă!

          Ce i-aș mai fi spus vreo două, însă nu mă pot risca să anuleze negocierea. Și mai este un lucru. Riscul de a fi surprins într-o dimineață senină de toamnă măturând frunzele e imens. Gândul acesta mă ajută să măresc viteza, contrar durerii care s-a instalat în brațe și a prafului care-mi gâdilă insistent orificiile nazale. Grămăjoara de frunze a prins contur în iarba de lângă copacul care se încăpățânează să alimenteze trotuarul cu ruginiul toamnei. Iau sacul gol și cu palmele impregnate bine de praf arunc rând pe rând, grupuri, grupulețe frunzele în interiorul lui. E aproape plin. Continui debarasarea spre cealaltă parte, unde un alt copac, lângă care e formată o grămăjoară de frunze, așteaptă curățenia de toamnă. Trotuarul e bec. Îndes frunzele în sac și... basculez repejor. Am prins experiență. Frunzele, parcă singure și resemnate, își mută trupul spre întunericul protector. Mai puțin și... gata. Brusc o ciudățenie mă determină să tremur. Frunzele sunt stropite cu sânge. Pipăi. Un obiect rece și cărnos stă ascuns la baza copacului. O fi un șoarece mort? Și ce dacă? Pipăi mai bine, încercând să elucidez misterul. Nu, nu e un chiț-chiț!

          – Uită-te puțin la ușă. Merg să cumpăr „comisionul”.

          Și bărbatul de la amanet, închizând ușa pe dinafară e deja în interiorul magazinului alăturat.                 Privesc în stânga și-n dreapta și bineînțeles spre ușă. Liniște. Scormonesc printre ultimele frunze și scot la lumină... un deget uman?! Simt că mi se taie respirația. Ce să fac? Arunc rapid obiectul abject în buzunarul gecii, trag fermoarul și  strâng ultimele frunze, răsucind puțin gura sacului pentru a prinde în strânsoare frunzele.

          Cu două pachete de Pall Mall, angajatul de la amanet se apropie de mine, oferindu-mi plata muncii mele matinale.

          – Te-ai tăiat?

          – Nu știu. Poate un ciob de sticlă...

          – Hai să te speli.

          Refuz, argumentând că mă grăbesc la școală. Îmi iau ghiozdanul și o zbughesc până nu se răzgândește la capitolul țigări. Pașii mei tind să încremenească pe asfaltul rece și misterios, însă nu-mi pot permite să dau chix ca și cu laptopul. Un deget uman? Și unde...

          Ar mai fi și alte multe întrebări. Răspunsurile? Refuză să iasă la lumină, în schimb în imediata mea apropiere zăresc o pompă de apă. Cred că ar trebui să-mi limpezesc măcar mâinile. Înlătur urmele de sânge, îmi clătesc puțin gura cu răcoarea apei, apoi mă spăl pe față. Mă așez pe o bancă și-mi permit un răgaz de o țigară. Până mi s-au uscat mâinile am reușit să mă liniștesc. Analizez ecranul telefonului. Nimic. Ce-ar fi să merg la școală? Pun telefonul în buzunar și grăbesc pasul.

          Nimeni nu-mi observase lipsa. De fapt, la câte absențe am, mai contează acolo vreo trei-patru în plus? Spre bucuria mea avem educație fizică. Îmi las ghiozdanul în bancă și-mi pun geaca pe cuier. Alerg în curte să nu întârzii la oră. M-ar „paște” cincizeci de flotări și frunzele ălea m-au extenuat...

          Scap și de flotări și de alergări. Jucăm handbal. Eu sunt portar. Lejer. Totuși îmi scapă câteva mingi în poartă. Nu se finalizează ora și profa de mate cu două colege de clasă, care sunt scutite de sport, năvălesc pe teren. Colegii mei opresc jocul. Profu de sport recuperează mingea și se apropie și el.

          – Hârlișcă, să știi că am chemat poliția! Să-ți văd degetele...

          Posibil să fi albit la față. Cuvintele îngheață în gândurile unei zile de toamnă în care ghinionul a răsărit dintre frunzele uscate. Nu mai pot face nimic. Nu pot nega, dar pot să-mi pun întrebarea: Cum am putut fi atât de prost? Risc o altă repetenție sau...

          – Știți, domnule Anuța, Hârlișcă are unsprezece degete. Asta ar fi problema pentru care, mă scuzați, am întrerupt ora de educație fizică. Zece le are la purtător și unul... în clasă.

Și întorcându-se spre mine, vociferează precipitat:

          – Ce-ai făcut, criminalule?

          – Eu, n-am făcut nimic. L-am găsit sub frunzele uscate.

          Nu mă mai ascultă însă nimeni. Trei agenți de poliție se îndreaptă spre teren însoțiți de doamna directoare. Colegii mei, într-un grup compact, s-au dat la o parte. Directoarea, mai calculată, se apropie de mine, anunțându-mă grav că tata e în drum spre școală.

          Pun capul în pământ și încerc să mă adun. Nu reușesc, căci pașii nervoși ai tatei, frământând frunzele uscate de pe alee, tună și fulgeră.

          Ce va urma? Amprenta investigațiilor cred că va transforma în praf și pulbere existența mea în această școală. Ce toamnă mizerabilă!

[Valeria Merca]

Felicitări, Dorina!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, dragă Dorina!

[Mihaela Suciu]

Felicitări, Dorina! Mă bucur foarte mult! Degetul ăla mi-a zburlit părul :)

[Sofia Sincă]

Felicitări pentru premiu!

Sofi

[Nikol MerBreM]

Felicitări!

Cu bucurie şi drag,

Nikol :)

[Ana C. Ronescu]

Felicitări! :)

[Emil Dumitru]

Felicitări, Dorina! Multă baftă în viitor.

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc, dragă Valeria, pentru apreciere.
Valeria Merca a spus :

Felicitări, Dorina!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru acest minunat concurs, doamnă Vasilisia.
Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Felicitări, dragă Dorina!

[Pop Dorina]

Atentă, ca de obicei, la detalii. Inițial nu era „deget” ci orice altceva: o mână, un pistol, însă fugeam mult, mult din real și nu știu dacă n-aș fi rupt și din calitatea și direcția textului. Ca ultimă alternativă am ales degetul și se pare că a fost varianta norocoasă.

Îți mulțumesc, dragă Mihaela, și pentru nota maximă acordată de tine acestei proze. Te îmbrățișez cu drag.
Mihaela Suciu a spus :

Felicitări, Dorina! Mă bucur foarte mult! Degetul ăla mi-a zburlit părul :)

[Pop Dorina]

Eu vă mulțumesc, doamnă Sofy, pentru urare și nota mare care mi-ați acordat-o în concurs. Știam de atunci, cunoscându-vă exigența, că... e bine!
Sofia Sincă a spus :

Felicitări pentru premiu!

Sofi

[Pop Dorina]

Când eram tânără practicam (de performanță) jocul minții. La finalul fiecărei partide se obișnuia ca partenerii să-și strângă mâna. Eu îți ofer, dragă Nikol, nu doar o strângere de mână protocolară ci și o îmbrățișare. Mă bucur mult că am avut curajul să notez cu notă maximă proza care a fost mai bună ca cea scrisă de mine (adică a ta). Cred că astfel pot să gust victoria mea.

Îți mulțumesc pentru felicitări și să ne-ntâlnim în creații curate, frumoase și apreciate.

Nikol MerBreM a spus :

Felicitări!

Cu bucurie şi drag,

Nikol :)