Pe muchie de cuţit XI

[Sofia Sincă]

În perioada următoare, viaţa Adelei Ionescu intră în linie dreaptă cu tendință vizibilă de ascensiune. Deprinsese foarte bine îndeletnicirea mercantilă, afacerile mergeau ca pe roate, având grijă ca zeul la care se închina acum să nu mai şchioape niciodată. Dimpotrivă, conturile în bănci creşteau, iar capriciile și le satisfăceau destul de lejer. Doru era mulţumit că, în sfârşit, soţia lui era senină, muncind liniştită şi îndrăgind ceea ce face. Legătura ei cu Rina Cosma era din ce în ce mai strânsă. Erau aproape nedespărţite şi se completau de minune. Împărțeau binele şi răul împreună. Şi, oricât de prevăzătoare ar fi fost, neplăceri tot se iveau. Când se pornea Garda Financiară pe control, amenzile cădeau inevitabil. Nimeni nu scăpa şi asta se repeta cam la şase luni – se instituise un fel de taxă bianuală. Apoi mai dezerta câte o vânzătoare cu experiență şi venea alta nepregătită, mai prindea pe cineva furând ori copiind marfă şi preţuri între gestiuni, sau se şicanau micşorând preţuri. Concurenţa era acerbă deoarece magazinele erau unele lângă celelalte şi toată lumea dorea să vândă cât mai mult. Noroc cu balsamul weekend-urilor binevenite, pe care cele două familii prietene le petreceau împreună, cu maşina în afara oraşului sau la o canastă, după vechiul obicei.

Pia, încerca să-şi revină după chiuretaj, odihnindu-se ceva mai mult. Se împărţea totuși între domnul Ciurăscu, mama sa, unde locuia Andrei, şi Lidia, care în urma investigaţiilor medicale fusese diagnosticată cu scleroză multiplă. Acasă nu putea munci din simplu motiv că nu mai avea maşină de cusut. Fostul soț i-o vânduse, pur şi simplu, din obişnuinţa de a dispune după bunul plac de lucrurile lui. Zilnic ea îşi căuta de lucru. Dar nu orice. Ar fi vrut un atelier de confecții la comandă, unde să-și pună talentul în evidență. Cuta de pe mijlocul frunţii ce aducea cândva o sobrietate studiată, jucăușă chiar, acum se adâncise mult în urma eșecurilor, trădând o tristeţe cronică, maladivă. Rar mai ridica privirea din pământ. Dacă o saluta cineva, întorcea capul speriată, după care afişa un zâmbet artificial. Executa totul ca un automat fără suflet. Într-un târziu, se angajă croitoreasă la serie. Avea ea vorba sa: „Nimeni nu-mi poate lua foarfecele din mână!” și, într-adevăr, la prima probă fu încadrată. În curând se dovedi a fi cea mai pricepută şi mai rapidă lucrătoare a unui astfel de atelier de confecții pe regim lohn. Reuşea să execute cu iuțeală cele mai dificile faze, cum ar fi cusăturile pe faţă, asamblarea de gulere sau fermoare. În una din zile, sub monotonia zgomotului din atelier, intrase într-un fel de transă, încât maşinii de cusut i s-a ars motorul din cauza vitezei la care a fost supus. Când au venit meşterii să-l repare, a întrebat speriată:

– Ce-am făcut?... Ce-am făcut?!

– Ai lucrat prea mult întins, fără pic de pauză.

– Nu aşa trebuia?

– Dacă ții să faci din patron un biet sărman multimilionar în valută, dă-i înainte! șugui unul dintre meșteri.

În scurt timp revenise la aspectul fizic de odinioară. Subtilul machiaj pe care și-l aplica dimineața o întinerea mult prea mult de cât ar fi vrut. Dacă ar fi putut farda rănile din suflet… Nu vorbea cu nicio colegă, lăsând impresia unei infatuate. Pleca de la maşina de cusut doar o dată sau de două ori în opt ore, pentru câteva fumuri de ţigară. Cu Adela se întâlnea destul de rar şi doar când aceasta dorea. O suna la telefon, o întreba dacă are timp pentru ea şi se vedeau numai acasă. Simţea că Adela nu mai vrea să se afişeze împreună prin oraș, însă nu o deranja, o căuta ca pe un liman liniștit unde se putea odihni câteva ore de talazurile vieții. Avea nevoie de gura de oxigen oferită de compania acesteia, fiindcă în concepţia sa, Adela era singura şi cea mai bună prietenă. Nu de puţine ori îi declara: „Tu eşti modelul meu!”. Dacă propunerea de a se întâlni era refuzată, revenea cu voce rugătoare:

– Adela, când eşti acasă?

– Sâmbătă seara, Pia.

– Pot veni pe la tine? se autoinvita ea.

– Te aştept după ora cinci.

Niciodată nu se lăsa aşteptată și de fiecare dată aducea o mică atenţie.

– Pia, nu arăţi bine deloc în ultimul timp! Ți-ai luat un pic zborul și acum iar ai căzut… îi scăpă aceste observații Adelei, la ultima vizită.

Pia dădu a lehamite din mână:

– Încerc să fac faţă situaţiei aşa cum pot eu pentru Andrei şi pentru mama. Altceva nu mă interesează.

– Nici de tine?

– Cu atât mai puţin. Când îmi amintesc prin ce am trecut... şi ce am făcut... când mă gândesc că nu am casa mea... Domnul Ciurăscu nu mă lasă să fac nimic în garsonieră. Zice că e căminul său. La mama, soră-mea zice la fel... că e locuința ei. Eu nu am unde să fac curat sau pregătiri de Crăciun.

– Lidia ce mai face? încercă Adela să mute discuţia pe alt subiect.

– Rău. Mi-a zis să mă duc la ea câteva zile ca să-i fac toaleta de înmormântare. Aproape nu se mai ridică de pe scaun. Zice că o dor toate oasele. Stă cu fiică-sa.

– Câţi ani are fata ei?

– Şaisprezece... O lasă mult timp singură, pleacă de acasă fără să-i spună unde... vine târziu... vorbeşte foarte urât cu ea. I-a spus că dacă moare îl aduce pe taică-său acolo...

– De scleroză multiplă nu se moare aşa uşor, Pia, dar se trăieşte rău. Am auzit câte ceva despre această boală... Este o boală a sistemului nervos care afectează mult întregul organism.

– Ştie şi ea... Și-a luat cărţi. Este deprimată uneori până la extrem.

– Dar tu ai fost să-ţi faci testul HIV? Parcă aşa fusese vorba.

– Nu. De ce? întrebă Pia speriată.

– Păi ar fi bine să-l faci... pentru siguranţa ta şi a celor cu care convieţuieşti.

– Ai dreptate... Poate am să-l fac…

– Mănânci? Parcă ai fi veşnici într-o competiţie cu kilogramele...

– Nu prea pot mânca… Am o stare de vomă continuă, îmi vine să vomit după orice.

– Tocmai de aceea trebuie să consulţi un medic, să-ţi faci nişte analize. Cu somnul cum stai, dormi?

– Câteva ore pe noapte. Mă trezesc, fumez, mă duc iar în pat, iar în bucătărie şi tot aşa. Am insomnii, uneori nu dorm nopţi întregi, apoi mă apucă niște crize de furie sau de plâns…

– Hai la un medic psiholog. Vin cu tine, dacă vrei.

– Ce poate să-mi facă mie psihologul? Crezi că sunt nebună? întrebă Pia în glumă.

– Nu, nu eşti nebună. La psiholog nu merg nebunii, ci ăia deprimaţi. Poate că de asta ai nevoie. Ce zici?

– Zic... că aş merge, dacă tu vrei să mă însoțești.

– Dar trecem şi pe la testul HIV.

– Bine... bine, sunt conştientă că altfel nu scap de tine... zâmbi Pia. În caz contrar, în loc de „bună ziua” mă vei întreba dacă am făcut testul HIV.

Adela o însoţi la un medic psiholog, ce avea un cabinet particular, unde plăti consultația anticipat. Pia îi expuse acestuia motivele suferinţei ei, faptul că a fost abuzată fizic, emoţional dar și sexual, declarând că nu poate depăşi aceste traume foarte mari prin care a trecut. Îi explică psihologului că pentru ea viaţa nu mai are sens. Acesta, rutinat de atâtea cazuri întâlnite în lunga sa carieră, nu părea impresionat, însă prin întrebările sigure adresate pacientei, dovedea profesionalism. Pia răspundea cu voce atât de scăzută, încât de multe ori medicul trebuia să repete întrebarea sau intervenea Adela.

– Sunteţi surori?

– Nu, domnule doctor, doar prietene.

Stabiliră ca în fiecare zi de joi, după-amiaza, să aibă şedinţe cu pacienta, fără prezența unei alte persoane. Le mai întrebă încă o dată dacă nu doresc să-i reclame la poliție pe cei doi ticăloși. Resemnat, medicul continuă:

– Prescriu un uşor tratament medicamentos în completarea şedinţelor. Până atunci, scumpa noastră pacientă, trebuie să fie înconjurată de prieteni, de familie, de fiinţe binevoitoare, să facă repaus la muncă dar cât mai multă mişcare în aer liber. În asemenea cazuri este indicat un sejur prelungit în staţiuni montane, măcar vreo două săptămâni.

– Ce zici Pia? o întebă Adela.

– E imposibil... Nu pot să merg la munte acum...

– Ai probleme de voinţă şi de încredere în tine, încercă s-o lămurească medicul cu multă bunăvoinţă. Lucrurile nu se întâmplă de la sine, să ştii! Există câteva măsuri care trebuie luate cu orice preţ. Totul depinde de dorinţa ta de a te elibera de stafiile trecutului. Dacă îţi doreşti acest lucru, împreună vom putea să o scoatem la capăt.

Tratamentul indicat de psiholog consta în vitamine şi sedative ușoare.

Urmă testul HIV al cărui rezultat avea să vină după o săptămână. Cum acesta nu fusese concludent, a fost necesară repetarea analizelor. Alte drumuri, alte cheltuieli și alte zile pierdute. Ca să nu se demoralizeze și mai mult, Adela, cu mașina proprie, o purta pe prietena sa între policlinici și cabinete medicale. Înainte de Crăciun sosi şi al doilea rezultat, indicând clar că nu există anticorpi HIV, dar era totuși ceva neclar în rezultatul analizelor făcute, care dădea motive de îngrijorare.

– Pia, să-ţi mai faci nişte investigaţii după Anul nou, ca să limpezim lucrurile.

– Nu mai fac nimic. SIDA sigur nu este... Altceva mai rău nu poate exista. Mii de mulțumiri pentru tot ce ai făcut pentru mine. Singură nu aş fi colindat atâția medici.

– Vitaminele le mai iei? La şedinţele psihologice mergi?

– Iau tot, merg peste tot, dar văd că în zadar... spuse zâmbind amar, pipăindu-şi braţele stafidite. Tratamentul medicamentos doar mă năuceşte... Aş dormi zi şi noapte. Chiar mă întreb dacă să mai înghit pastilele astea colorate bizar...

– Trebuie să avem răbdare și putere!

Cumva-cumva, se părea că Pia începea să-şi revină fie și dacă luăm în considerare faptul că îşi refăcu dantura şi că își reînnoi garderoba cu stilu-i personal. Cum năravul din fire nu are lecuire şi cum pretutindeni – pe stradă, prin pieţe, prin instituţii și unități de producție – umblau bărbaţi și femei practicând comerțul ambulant, zilnic şi în atelierul ei de confecții avea parte de vizita unor astfel de comercianți. Desigur, Pia era cea care cumpăra cel mai mult. În scurt timp se trezi că-și transformase camera de locuit într-un mic depozit. Atunci îi încolţi ideea de a revinde cu alt preţ parte din ceea ce achiziționase, pentru a scoate ceva profit. Ba, în visele ei năstruşnice, socotea că o va ajunge cândva pe Adela. Visa că-i va face o surpriză, atunci când va cumpăra un spaţiu comercial alături. Încălzită de atâtea speranțe, Pia putea fi întâlnită peste tot, purtând o sacoşă enormă de voiaj – „paporniță” îi zicea ea – pe care uneori o târa pe asfaltul pomădat cu omăt și în care se găseau de toate. Însă Pia nu cunoştea, ori mai bine zis, nu respecta principiile de bază ale comerțului, loialitatea faţă de alte fiinţele cu care vii în contact. Banii datoraţi pentru achiziţionarea mărfii niciodată nu-i achita conform înţelegerii. Amânări şi iar amânări pe de o parte şi achiziţii, multe achiziții pe cealaltă parte. La maică-sa în apartament era un adevărat magazin de textile, bijuterii, cosmetice, dulciuri, țigări, cafea și electrocasnice. Locatarii din blocurile învecinate se perindau pe acolo ca printr-un bazar turcesc. Multe lucruri le vindea chiar mama Piei ori sora sa, dar niciuna nu ținea cont ce și cât au vândut. De cele mai multe dăți banii mergeau în buzunare proprii, pentru interese proprii și uite-așa, pe la sfârșitul lui februarie, Pia fu nevoită să apeleze la Adela pentru un împrumut destul de consistent:

– Până săptămâna viitoare! spuse Pia hotărâtă, ca un fel de jurământ. Am de încasat de la astea din bloc şi de pe la serviciu…

– Bine, Pia! Dar o săptămână să fie că nici eu nu-mi permit să-mi micşorez capitalul de rulaj. Sunt banii de marfă… Cred că am să fiu nevoită să mai împrumut de la Rina.

Nu-i spunea Piei şi nimănui altcuiva cât câştig are fiindcă se găseau destui vecini sau cunoştinţe, foşti colegi de școală sau de serviciu ca să ceară bani împrumut. Aproape zilnic se pomenea cu câte cineva pe la magazin, căruia îi mai trebuia o anumită sumă, pe care nu avea momentan. După câteva experiențe neplăcute cu recuperatul banilor împrumutați, devenise extrem de selectivă în ce privea persoana pe care o ajuta. …Și-apoi mai învăţase că anii şi banii se țin la secret.

Săptămâna trecuse fără ca Pia să vină cu datoria. Mai mult, nici un telefon cu scuze sau explicații nu primise. Mai trecuse încă una şi la fel. Adela simţi că s-a întâmplat ceva şi abia de la domnul Ciurăscu află noutăți nu tocmai îmbucurătoare:

– A plecat, doamnă Adela. A plecat...

– Unde, domnule Ciurăscu? Unde, că înnebunesc!?

– La o străbunică de prin Constanţa. La ţară… Și l-a luat şi pe Andrei cu ea.

– Păi de ce a plecat?! mai întrebă aceasta consternată.

– A făcut fel de fel de escrocherii... A luat de la unul şi de la alta fel de fel de mărfuri… sulimeneli de alea de ale ei şi nu le-a plătit... A mai împrumutat şi bani de la diverse persoane... Nu cumva a luat şi de la dumneavoastră, bani?...

– Nu mai are importanţă, acum.

– Mulţi?

– Destui.

– Femeile alea au zis că o dau în judecată. De aceea a fugit… Măcar dacă pleca singură… Da’ l-a luat şi pe Andrei cu ea… O daţi şi dumneavoastră în judecată?

– Pentru banii ăia, nu merg eu la tribunal. Sunt obişnuită cu astfel de probleme create de ea, de alții... Chiar mă gândeam în una din zile ce surpriză îmi mai pregăteşte… Trebuia să-mi spună, că o scoteam noi la capăt. Dar ce face ea acolo?

– Stă ascunsă… Dacă nu mi-l lua pe Andrei… Dacă nu era ea, era el... Aşa mi-i tare greu fără niciunul...

– Lăsați, domnule Ciurăscu, lăsaţi că vine înapoi. Nu rămâne ea la ţară. Nu stă fără activitate...

– Credeţi?! Să vă audă Dumnezeu... De nu l-ar fi luat şi pe Andrei...

Adela îi povestise și Rinei despre ultima ispravă făcută de Pia.

– De la ea te poţi aştepta la orice. I-ai dat mulţi bani? Nu te mai saturi câte ţi-a făcut?

– Nu mulţi… zise Adela pentru a nu părea prea naivă în ochii prietenei sale.

Nu o deranja paguba materială, dar se simțea trasă pe sfoară. „Când am s-o cunosc destul de bine pe această femeie încât să-i intuiesc următoarea mişcare? Ce o fi în capul ei de-și tot face rău sieşi şi celor ce-o iubesc?! Păcat... mare păcat de talentul ei care se iroseşte... sau aşa o fi sufletul de artist... Gata e ultima dată! Nu vreau să mai ştiu de ea. De ce atâta slăbiciune pentru femeia asta atât de instabilă? Şi totuşi...” se răzgândea Adela zâmbind duios. Ajunsese la vorbele Rinei.

Din nou zilele, săptămânile, treceau aproape egale prin viaţa Adelei, doar că acum avea ocupaţie şi bani – de mult făcuse primul milion – și-n prezent își permitea un trai pe picior mare.

Lângă magazinul lor se eliberă un spaţiu comercial ceva mai vast decât cel pe care-l aveau deja. După nişte planificări şi discuţii avute cu Doru şi cu familia Cosma, hotărî să-l cumpere singură, cu toată marfa existentă în el, deoarece Rina nu avea bani pentru asociere, cheltuielile ei fiind mult mai mari cu doi studenţi în capitală. Acum deţinea o afacere de anvergură cu zece angajaţi, iar dorinţa de a-şi mări venitul era departe de a se potoli. Mai mergea după marfă doar dacă voia să o însoţească pe Rina sau dacă poftea la articole noi, deosebite. În rest îl împuternicise pe șofer să cumpere ce era pe listă. Era patroană în adevăratul sens al cuvântului. Doar coordona, întocmea acte, încuia şi descuia magazinul. Se înconjurase de oameni de încredere şi se purta admirabil cu ei, îi trata de la egal la egal şi îi plătea rezonabil.

Primăvara pusese din nou stăpânire pe ţinut, din nou în ramuri se înălțau boboci cu dor de viaţă şi parfum. Luna mai nu se lăsă aşteptată prea mult nici de această dată.

Rutina zilnică, bucuriile și nemulțumirile trecătoare aproape că o făcuse pe Adela s-o uite pe amica sa, Pia, când, într-o zi fadă, o zări intrând în magazin. „Pia, ce-i cu tine, fiică rătăcitoare?! Trebuie să sacrific viţelul cel gras pentru întoarcerea ta?” fusese primul impuls, dar când văzu cât de slăbită era, schimbă discursul, ieșindu-i în cale cu o îmbrățișare largă:

– Bună, draga mea Pia! De ce-ai plecat iar!?

– Am plecat cu intenţia să-mi refac viaţa, la ţară, departe de tentaţiile oraşului.

– Şi de ce ai venit? Că doar nu pentru a-mi aduce mie amărâții ăia de bani?... Ştii întrebările 'cele încuietoare... de ce-ai plecat, de ce-ai venit?!

– Ba da, am venit să-ţi aduc bani... Dar, și că m-au dat unele în judecată pentru nişte „cârpe”. Ţi-o fi spus ceva Ciurăscu. Eu nu le datorez nimănui nimic, să ştii...

– Hai acasă la mine să vorbim pe îndelete. Ia cheile şi aşteaptă-mă în maşină. Vin şi eu imediat. Mai am ceva de rezolvat aici.

Trecuseră aproape patru luni de când n-o mai văzuse pe Pia. Biata de ea, ajunsese o ruină de om. „Nu m-ar mira să fie grav bolnavă... Prea arată rău... Nici nu e de mirare după atâta stres pe capul ei... Nu o pot lăsa la greu. Să vedem despre ce e vorba…”

va urma

[Corina Militaru]

Se va trezi Pia la un moment dat? Sau o va trage si pe Adela dupa ea. Astept!

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Şi eu cu drag pentru fidela mea cititoare!

Să vină continuarea, prin urmare.

Corina Militaru a spus :

Se va trezi Pia la un moment dat? Sau o va trage si pe Adela dupa ea. Astept!

Cu drag,