Orbul

[Corina Militaru]

 

      Fredonând uşor o melodie, mă mişc cu precizie pregătindu-mă să încep o nouă zi de muncă. Un duş, un sandvici, machiajul discret, îmbrac hainele pregătite de seara trecută şi sunt gata. O privire în oglindă, zâmbesc, sunt mulţumită. Mă simt fericită. Şi nu este doar primăvara de vină. De un timp, primul meu gând la trezire, dedicat de obicei serviciului, zboară la el. La întâlnirea cu muzica lui.

        Mă uit la ceas, am timp să-mi beau cafeaua pe îndelete. În bucătărie, aşezată pe scaunul meu preferat, sorb cu înghiţituri mici şi rare licoarea amăruie, ascultând trilurile păsărilor care, prinse parcă de frenezie, cântă victoria definitivă a primăverii asupra iernii. Arunc iar o privire la ceas şi mă duc repede la fereastră. Este ora. Privesc spre gura de metrou şi-l văd ca de obicei îmbrăcat în pardesiul lung, negru, cu mersul uşor nesigur, ghidat de aceeaşi doamnă în vârstă spre locul unde stă în fiecare dimineaţă – în stânga scărilor de coborâre în subteran. Sufletul îmi tresare de bucurie văzându-l. Va fi acolo şi astăzi. Îmi beau restul de cafea la fereastră urmărindu-i ritualul, bine cunoscut de acum. De când l-am întâlnit prima oară îi pândesc apariţia matinală. Ştiu direcţia de unde vine, felul cum este îmbrăcat, locul unde se opreşte, invariabil acelaşi, intuiesc delicateţea gesturilor când îşi aşează vioara sub bărbie, ţinuta dreaptă, uşor băţoasă, îi ghicesc lumina dincolo de ochelarii fumurii şi zâmbetul cald oferit însoţitoarei lui când aceasta pleacă, lăsându-l acolo cu muzica şi cu şuvoaiele de suflete ce curg în valuri către destinația lor zilnică.

        Eram şi eu o picătură anonimă din fluviul de oameni grăbiţi să prindă metroul, acum o săptămână. Zorită, ieşisem din bloc privind în jos, parcurgeam drumul preocupată să-mi ordonez ziua de lucru ce abia începea. Dat fiind faptul că programul meu, în compania multinaţională unde muncesc, se întinde până la terminarea sarcinilor primite, grija mea în drum spre serviciu era planificarea fiecărei activităţi în speranţa că voi reuşi să câştig şi puţin timp liber. Astfel şi în acea dimineaţă mergeam, gândeam, organizam, ignorând tot ce era în jurul meu, când, deodată, timpul a stat în loc. Sunete suave mi-au asediat inima ferecată, trezind-o din amorţeală. Uimită am căutat magicianul şi atunci l-am văzut. Înalt, maiestuos, transfigurat de pasiune, fără vârstă, atingea cu gingăşie corzile viorii răspândind sunetele calde şi strălucitoare în jurul lui. M-am oprit vrăjită. Parcă deschideam ochii după o noapte lungă, neştiută. Simţeam pe obraji căldura timidă a soarelui fugărindu-se cu vântul încă rece, observam copacii înmuguriţi gata să explodeze în culorile primăverii, pământul acoperit de covorul verde crud. Uitasem de serviciu şi curioasă cercetam reacţia oamenilor din jur. Zâmbete zeflemitoare, priviri mirate, altele întunecate, sau pur şi simplu indiferenţă. Nimeni nu avea timp să asculte. M-am trezit şi eu după câteva secunde. „Ce stai femeie în drum!” m-a admonestat cineva răutăcios, amintindu-mi că trebuia să ajung la birou. Atunci am păşit spre violonist gândind să-i mulţumesc, oferindu-i bani. Căutam din priviri o pălărie, un bol, ceva aşternut la picioarele lui, unde să-i pun darul meu. Nu exista nimic, iar când am ajuns la un pas de el, arcuşul a început să salte tumultuos pe corzi, muzica şi-a pierdut dulceaţa transformându-se într-un strigăt deznădăjduit ce parcă încerca să mă avertizeze că, sunt pe cale să tulbur o apă limpede. N-am avut curaj să duc gestul până la capăt, am băgat banii înapoi în buzunar şi am plecat.

        De a doua zi am început să-i pândesc apariţia. Mi-am rezervat zece minute, zilnic, pentru întâlnirea cu mirificul univers deschis de muzica lui. Nu a trecut mult şi am observat că mă simte. De fiecare dată când apăream, se întorcea spre locul unde stăteam şi zâmbind, îmi cânta doar mie. L-am verificat schimbându-mi de câteva ori locul. Negreşit mă descoperea.

        Beau şi ultima gură de cafea privind mulţimea de oameni ce se scurge pe lângă el grăbită, profund nepăsătoare. Mă tot întreb cum reuşeşte să mă recunoască. „Parfumul! Asta este!” îmi spun şi-mi vine ideea să-l schimb, ceea ce şi fac. Îmi consult ceasul. Am timp să-mi iau cadoul, cele zece minute de bucurie. Ies din casă şi respirând fiecare detaliu din spectacolul primăverii, merg alene spre gura de metrou. Aud de departe muzica diafană şi abia mă abţin să nu alerg până acolo. Totuşi nu mă grăbesc deoarece vreau să savurez aceste momente, să mă îmbăt cu aerul parfumat, să-mi scald privirea în culoare, să mă las încălzită de soarele mai îndrăzneţ azi, să privesc oamenii chiar dacă majoritatea sunt crispaţi şi întunecaţi. Ajung şi-mi aleg un loc undeva în spatele lui. Ascult. Spre surprinderea mea mă descoperă chiar dacă mi-am schimbat parfumul. După câteva secunde se răsuceşte spre locul unde stau, înţepând cu arcuşul, din greşeală, un domn bine îmbrăcat care tocmai trecea prin spatele lui.

– Hei! Îmi scoţi ochii, nenorocitule! urlă acel domn, împingându-l scârbit pe bărbatul cu vioara: Dacă eşti orb, stai dracului acasă! Cerşetori, peste tot numai cerşetori!... se plânge el unui interlocutor imaginar, dispărând apoi în mulţimea ce cobora scările spre metrou.

        Nici nu ştiu cum, din doi paşi, ajung să prind vioara ce-i scăpase orbului când fusese îmbrâncit.

– Cerşetor? Eu?! Când gura strigă, şoapta inimii se stinge. Voi sunteţi cerşetori! spuse calm violonistul, păstrând aceeaşi expresie senină pe chip.

        Îi întind vioara şi dau să plec.

– Tu eşti...

– Da, eu! mă trezesc răspunzând.

– Aş vrea să te văd. Pot? întrebă apropiindu-şi şovăielnic degetele de obrazul meu.

        Înţeleg ce vrea, dar îi apuc mâna cu intenţia să i-o îndepărtez, însă imediat renunţ şi ascultând de un impuls nedefinit îi aşez palma pe fruntea mea, lăsându-l să-mi urmărească fiecare linie a chipului. Curioasă, îl cercetez la rândul meu. Cu un surâs enigmatic, faţa plăcută, în ciuda ridurilor adânci, radia lumină, deşi dincolo de lentilele fumurii domnea întunericul. Mă întreb ce imagine îmi compune din beznă. Aş fi vrut să mă văd prin ochii lui orbi.

     Pe neaşteptate îşi retrage mâna şi cu o graţie deosebită apucă arcuşul, pregătit să atingă corzile viorii peste care îşi aplecase obrazul cu tandreţe.

– Stai! Te rog! îl reţin eu.

        Rămâne cu arcuşul în aer, aşteptând în tăcere. Câteva clipe de linişte. Nu mai ştiu nici eu de ce l-am oprit.

– „Voi sunteţi cerşetori!” Ce ai vrut să spui? întreb în sfârşit.

       Mă surprinde chicotind copilăreşte, apoi atingându-mi scurt fruntea cu arcuşul spune:

– Ştii! Altfel n-ai fi aici, acum.

http://ziarulzidul.ro/2013/05/19/orbul/

[Chris]

Cerşetori ai frumosului.Frumos!  Un om care nu vede pe dinafară dar vede înăuntru,  împrăştie frumuseţe fără a cere nimic în schimb - necondiţionat, la fel ca cele mai bune sentimente. De compus te-a compus bine în minte, sunt orbi care modelează în lut... portrete!

Mi-a plăcut mult exprimarea din text. :))

[Ionel Mony Constantin]

 O proză reuşită. Felicitări!

[Corina Militaru]

Bucuroasa ca mesajul a ajuns la tine. Multumesc!

Cu drag,

Augusta Cristina Călin a spus :

Cerşetori ai frumosului.Frumos!  Un om care nu vede pe dinafară dar vede înăuntru,  împrăştie frumuseţe fără a cere nimic în schimb - necondiţionat, la fel ca cele mai bune sentimente. De compus te-a compus bine în minte, sunt orbi care modelează în lut... portrete!

Mi-a plăcut mult exprimarea din text. :))

[Corina Militaru]

Multumesc domnule Mony!

Cu pretuire,

Ionel Mony Constantin a spus :

 O proză reuşită. Felicitări!

[lecu rodica]

Da,o poveste nu de dragoste ci despre ravagiile indiferentei,cea  mai periculoasa relatie interumana...

Scrisa cursiv,curat,direct ca insasi sentimentul din care a izvorit...

Dincolo de a vedea inseamna a percepe,dincolo de cuvinte incepe simtirea...

De multe ori cersetorii imbraca haine de lux iar printii ramin in zdrente si simt regeste....

Frumos,deosebit de frumos!

[Corina Militaru]

Multumesc, Rodica! Mi-a placut cum ai prins ideea in cuvinte: "De multe ori cersetorii imbraca haine de lux iar printii ramin in zdrente si simt regeste..."

Cu drag,

lecu rodica a spus :

Da,o poveste nu de dragoste ci despre ravagiile indiferentei,cea  mai periculoasa relatie interumana...

Scrisa cursiv,curat,direct ca insasi sentimentul din care a izvorit...

Dincolo de a vedea inseamna a percepe,dincolo de cuvinte incepe simtirea...

De multe ori cersetorii imbraca haine de lux iar printii ramin in zdrente si simt regeste....

Frumos,deosebit de frumos!

[Corina Militaru]

Fericita daca ti-am incalzit sufletul, Melania.

Cu drag,

Melania Briciu a spus :

Nu lipsa vederii este cea mai grava infirmitate ci orbirea de suflet. Un mesaj plin de caldura si umanism, multumesc!

[gina zaharia]

Reverență!

[Sofia Sincă]

Fiecare om se naşte cu instincte, iar ele se dezvoltă unul în detrimentul celuilalt. Orbii au simţul foarte dezvoltat. Dacă nu văd simt... simt chiar şi apropierea sufletească a fiinţelor. Aşa că nu e de mirare că orbul din text simţea şi poate aştepta şi eu sufletul care îl înţelegea. Apoi divinitatea muzicii apropie fiinţe asemenea.

Romantică, spumoasă, impresionantă este scurta ta proză, Corina.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Drag si admiratie, Gina!

gina zaharia a spus :

Reverență!

[Corina Militaru]

Multumesc, Sofy! Orbul meu astepta sa-ti simta sufletul generos.

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Fiecare om se naşte cu instincte, iar ele se dezvoltă unul în detrimentul celuilalt. Orbii au simţul foarte dezvoltat. Dacă nu văd simt... simt chiar şi apropierea sufletească a fiinţelor. Aşa că nu e de mirare că orbul din text simţea şi poate aştepta şi eu sufletul care îl înţelegea. Apoi divinitatea muzicii apropie fiinţe asemenea.

Romantică, spumoasă, impresionantă este scurta ta proză, Corina.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Gabriela Grădinariu]

Cât suntem de superficiali , de robiți formei , desconsiderând conținutul ! Câte benzi de transmisie ignorate , câte punți de legatură excluse ! Corina, m-ai impresionat și prin formă dar și prin conținut . Aș vrea un cuvânt nou pentru tine , să ți- l ofer ca semn de prețuire. Nu-l am , îl gândesc!