Însemnările unui nebun care s-a crezut Dostoievski

[Ion Ifrim]

                       

                             

                                   ÎNSEMNĂRILE UNUI NEBUN CARE S-A  

                 CREZUT DOSTOIEVSKI            

                                                            

  Toată viaţa m-am gândit cu invidie la ocnaşul Feodor Mihailovici Dostoievski, la deportarea lui în Siberia, în binecuvântata Siberie, unde curgea laptele şi mierea, icrele şi şampania, deportare pe care, plin de oftică, eu n-avusesem privilegiul de-a o trăi. Marea obsesie erau lanţurile grele de la picioare, ca să nu mai zic de cătuşele ce-i strânseră mâinile, aceleaşi mâini, care aveau să se plimbe cu delicateţe, netezind foaia de scris. Până şi privarea de libertate ajunsesem să i-o invidiez, visând, cu ochii deschişi, lungul drum al deportării lui spre Siberia. Pasiunea faţa de acest autor ajunsese până într-acolo, încât dacă ar fi trecut o zi fără să fi citit măcar o pagină din el simţeam cum intru în sevraj. Era, ca să zic aşa, un fel de dializă cu Dostoievski. O dată, într-o vară, m-am decis să transcriu literă cu literă Fraţii Karamazov, hotărât ca în doi-trei ani, să-i termin toată opera. Păcat că nu mi-am dus planul până la capăt. Într-o noapte (obsesia lua forma demenţei), am visat că sunt chiar Dostoievski. Da! Nici mai mult nici mai puţin decât Фёдор Михáйлович Достоéвский . Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Mă aflam de ceva timp încarcerat într-una din celulele fortăreţei Petru şi Pavel. Lanţurile de la mâini şi de la picioare abia îmi permiteau să mă deplasez prin strâmta încăpere în care fusesem aruncat. De atâta stat acolo, în compania şoarecilor, pierdusem şi noţiunea timpului. Ajunsesem în celula aia din cauza unei scrisori în care se cerea abolirea iobăgiei, scrisoare pe care Belinski i-o trimisese lui Gogol şi pe care eu avusesem naivitatea (ca să nu-i zic imprudenţa), de-a o citi într-una din şedinţele conspirative conduse de Pertraşevski, unde, ohrana ţaristă, îşi infiltrase un agent al poliţiei secrete. Timp de aproape o jumătate de an, singura legătură cu exteriorul, era zgomotul, ce se auzea prin ferestruica, aflată aşa de sus, încât pe toată perioada cât am stat acolo n-am reuşit niciodată să privesc prin ea. Dangătul clopotelor, clămpănitul potcoavelor, strigătul unui geamgiu, veselia tinerelor fete, ce treceau zglobii şi nepăsătoare pe lângă zidul fortăreţei, toată această lume, aflată într-o continuă vânzoleală pe străzile Sankt-Petesburgului, era singura mea consolare. Uneori, pe înserat, când liniştea se lăsa peste întreaga întindere a golfului Finic, auzeam scârţâitul greoi al podului rulant, ridicându-se şi făcând loc vapoarelor ce treceau pe râul Neva. Rezemat cu spatele de zid, stăteam, ca de obicei, cu ochii închişi, chinuit de faptul că îmi pierdusem libertatea de a-mi aşterne gândurile pe hârtie. Nu libertatea în sine o regretam, ci faptul că pierzând-o, o dată cu asta pierdusem şi dreptul de a mă exprima prin scris, fără a mă bucura de privilegiul de care Cervantes, într-o celulă asemănătoare, cu o singură mână, scrisese epopeea lui Don Quijote, făcând deliciul directorului închisorii, fiind şi primul lui cititor. Aveam atâtea proiecte literare, încât aş fi fost în stare să evadez din celula sufocantă şi să mă ascund în sălbatica şi nesfârşita taiga rusească, cu lunga ei noapte polară unde aş fi trăit ca un Robinson Crusoe, numai să-mi văd visul realizat. Parcă mă şi vedeam fugind mii de kilometri prin tundră, târând lanţurile grele după mine, până într-o pădure de mesteceni, ce aruncau în jurul lor o luminescenţă de basm. Într-o zi, uşa din metal se dădu la o parte şi în încăpere a pătruns generalul Ivan Aleksandrovich Nabokov. Era chiar el în persoană, cu chelia, de unde pornea o cicatrice, ce se lăsa pe diagonală în jos, pe frunte, până la arcada ochiului stâng. Mai mult ca sigur că rana cicatrizată provenea de pe la vreo lovitură de sabie a vreunui soldat francez, cu care, excelenţa sa, luptase pe câmpul de onoare, pentru care ţarul îl decorase. De altfel, uniforma, împodobită cu galoane şi fireturi, era plină cu decoraţii. Una din ele era chiar Ordinul Sf. Ana, obţinută în urma luptei de la Borodino. Cum a pătruns în celulă, cu o discretă înclinare a bărbiei (amabilitate impusă de rangul nobiliar), începu să citească de pe o hârtie rulată la capete sentinţa de condamnare la moarte prin împuşcare. Cât timp a durat comunicatul, pătruns de solemnitatea evenimentului, gardianul a rămas nemişcat. Privirile mi-au căzut pe sabia de aur ce-i atârna la şoldul piciorului stâng, oferită de ţarul Nicolae I încă de pe vremea când fusese avansat la gradul de căpitan, urmare a curajului cu care excelenţa sa luptase împotriva armatei napoleoniene. Rămas singur, am căzut în genunchi. Cu mari eforturi mi-am apucat capul între mâini, începând să plâng. Cu toate că aveam doar 27 de ani nu-mi era teamă că o să fiu dus în faţa plutonului de execuţie, căzând ciuruit de gloanţe. Gândindu-mă însă la planurile mele literare m-a apucat disperarea. Nu-mi venea să cred că mai am de trăit atât de puţin. Mi-am lipit fruntea de duşumea, în timp ce am început să plâng în hohote. Urlam fără glas. Nu-mi amintesc cât am stat aşa cu faţa în jos, ascultând chiţăitul şoarecilor, care, parcă-şi băteau joc de mine, bucurându-se, în timp ce strigau: ”O să te-mpuşte!  O să te-mpuşte!” Apoi am adormit, stând încovoiat, cu genunchii pe duşumeaua murdară şi rece, cu fruntea rezemată-n pumni, de parcă aş fi fost un budist intrat în transă. Abia când mi-am revenit mi-am dat seama că nu era vorba de somn ci pur şi simplu îmi pierdusem cunoştinţa. Mă trezisem cu o groaznică durere de cap. Pentru prima dată, în noaptea aceea, fără ca nimeni să-mi ofere o mână de ajutor, trecusem printr-un devastator atac de epilepsie, de care n-avea să se afle niciodată. Criza, sau mai bine zis sumbra ei presimţire, m-a apucat pe înserat, după ce s-a dat stingerea şi nu se mai auzeau decât paşii gardianului, ce patrula, în şuba sa până la pământ, pe holurile fortăreţei. A doua zi, legaţi cu cătuşele la mâini şi la picioare, aşteptându-ne osânda, toţi decembriştii, acuzaţi de complot împotriva orânduirii ţariste, aşa cum suna rechizitoriul nesfârşitelor luni de anchetă, am fost duşi în Piaţa Semionovski. Din cauza gerului, unii ţopăiau pe loc, zornăind lanţurile, suflând aerul cald în pumni. Toată noaptea ninsese fără întrerupere. Petesburgul era îngropat în nămeţi. La gerul de afară cred că şi Marea Baltică, în nemărginirea căreia vara obişnuiam să privesc, era îngheţată la mal, aşa cum o văzusem o dată. Viscolul stătuse şi el. Peste oraşul încremenit se auzea doar vuietul clopotelor. Nerăbdător, cu mănuşile scoase, pe care le ţinea mototolite în aceiaşi mână în care ţinea şi pălăria, strângându-le între degete în mod convulsiv, era prezent acolo şi comandantul poliţiei secrete. Spaima că o să se declanşeze un nou atac de epilepsie, din cauza emoţiilor prin care treceam, pusese stăpânire pe mine. Era ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut ca leşinul meu să fie pus pe seama fricii. Am gândit acest lucru exact în momentul în care plutonul de execuţie s-a aliniat pentru tragere. Era primul eşalon format din trei deţinuţi: Petraşevski, Mombelli şi Grigoriev. După ce le-au fost scoase cătuşele de la mâini şi de la picioare, au fost duşi în faţa stâlpilor, unde li s-a citit sentinţa de condamnare la moarte. Soldaţii au introdus glonţul pe ţeavă luând linia de ochire. Cu sabia deasupra capului, comandantul plutonului de execuţie, ordonă tragerea. Se auzi o singură bubuitură de parcă s-ar fi tras o salvă de tun, ceea ce demonstra că soldaţii erau foarte bine instruiţi. Trupul celui din stânga căzu în genunchi, apoi se lăsă uşor cu umărul într-o parte. Cel din mijloc continua să se mişte gemând cu faţa în zăpadă. Neputând să privească scena, câteva femei, aflate în spatele ofiţerului ce comanda plutonul, şi-au acoperit privirile cu palma. Una din ele îşi muşca colţul baticului cu care era îmbrobodită. În momentul acela m-am gândit la mama. Ce bine că nu se afla printre ele. Cum ar fi putut suporta moartea fiului, văzându-l cum se prăbuşeşte cu pieptul ciuruit de gloanţe? De altfel, biata mea mamă, era moartă de vreo zece ani. Cu gesturi precipitate, comandantul plutonului de execuţie, vârî sabia în teacă, scoase pistolul din toc, încărcându-l cu ţeava îndreptată spre cer. Se apropie de cel care continua să se mişte cu faţa în zăpadă, de parcă ar fi imitat icniturile unuia care vomită. Era chiar Petraşevski. L-am văzut cum îşi ridică faţa din zăpadă, privindu-mă în ochi. Întinzând braţul, ofiţerul apropie ţeava pistolului armat de tâmpla celui ce se zvârcolea în agonie, trăgând fără ezitare. Mâna lui Petraşevski, cerându-mi parcă ajutor, cu degetele răşchirate, se înfipse, strângând în pumn zăpada moale, ca o sugativă pătată de broboanele de sânge, odată cu bucăţile de creier din care ieşeau aburi. Ciozvârtele acelea de creier, care sfârâiau parcă pe zăpada albă a Petesburgului, m-au făcut şi mai indiferent în faţa iminentei morţi. Cu toate acestea mă temeam să nu mi se întâmple ceea ce i s-a întâmplat lui Petraşevski. Eram oripilat de ceea ce văzusem. N-aş fi vrut să mă zvârcolesc în ghearele morţii. Din agnosticul care fusesem până atunci, începusem să mă rog în gând ca glonţul să-mi treacă direct prin mijlocul inimii. Aş fi dorit să mor la o fracţiune de secundă după ce soldatul, cu arma îndreptată asupra pieptului meu, avea să apese pe trăgaci. Pentru asta am făcut trei cruci cu limba pe cerul gurii. Nu mă mai închinasem din copilărie, când mama obişnuia să mă ia cu ea duminicile la biserică, învăţându-mă cum să procedez. După ce medicul legist, căruia îi atârna un stetoscop peste halat fără a-l folosi, a constatat decesul, apăsând doar degetul mare pe carotida fiecăruia, cei împuşcaţi au fost târâţi de picioare, cu spatele pe zăpadă, lăsând în urma lor dâre de sânge până la căruţa, unde se afla un ţăran rotofei, cu biciul pe care-l ţinea la subsioară. Un soldat, cu clapele căciulii lăsate, mătura la repezeală cu un târn de nuiele dâra de sânge rămasă în zăpadă de la locul execuţiei până la căruţă. Cu şuba descheiată, ce-i atârna până la pământ, pravoslavnicul mujic ţinea într-o mână o căciula de oaie, cu cealaltă făcându-şi cruci mari şi apăsate fără oprire. În timp ce-l priveam cum se închină, bombănind ceva numai de el înţeles, plimbându-şi mâna pe chelie, un soldat s-a apropiat de mine, apucându-mă de braţ. Am fost dus în direcţia unuia din cei trei stâlpi. Era stâlpul din mijloc, acelaşi unde stătuse şi Petraşevski. Ca şi el am refuzat să fiu legat la ochi. Se spune, citisem undeva, că o dată cu moartea unui individ dispare întregul univers. Să se termine cât mai repede cu acest bâlci al deşertăciunilor, mi-am adus aminte în acel moment, nici eu nu ştiu de ce, de cunoscuta operă a lui Thackeray. Apoi mi-am amintit de chiţăitul şoarecilor ce se bucurau parcă, ţopăind prin celulă: ”O să te-mpuşte! O să te-mpuşte!” Tot gândindu-mă la asta nu mi-am dat seama cum am ajuns în faţa plutonului de execuţie, care se pregătea să introducă glonţul pe ţeavă. Ninsoarea încetase de mult. Aerul se rarefiase şi prin plafonul norilor, aflaţi în mişcare, se vedea, ca printr-un geam mat, conturul soarelui. Pe deasupra catedralei Sfantului Isaac, aflată pe malul Nevei, de unde se vedea reflectând aurul cupolei, singura pe care o vedeam din locul în care mă aflam, aşteptându-mi moartea, zbura un cârd de ciori, înnegrind cerul. La o oră târzie din noapte, pe când părăseam una din şedinţele secrete ale grupului nostru conspirativ, unde obişnuiam să ne strângem, deplângând soarta mujicului rus, Pertaşevski, îmi mărturisise o dată, arătându-mi imensa cupolă din aur, pe care visa să o transforme într-o fabuloasă sumă, urmând să finanţeze revoluţia mondială la care visa. ”-Fedea! milioane de ruble, îţi dai seama?!” repeta în mod patetic.  Exact în momentul în care mi-am adus aminte de afirmaţia pe care o făcuse fără să-şi dea seama că asta îl va costa viaţa, din nou am auzit zgomotul puştilor armate. Mai aveam de trăit doar câteva clipe. Gândurile îmi zburau dintr-o parte în alta. Frânturi rapide din viaţa mea se derulau ca un ac de ceasornic sărit de pe făgaşul lui. Scrisoarea lui Belinski către Gogol, pentru care ajunsesem acolo mi-a revenit în memorie. Nu mai aveam la dispoziţie timpul necesar pentru a o mai parcurge încă o dată în gând, căci totul era extrem de limitat. O clipă, din puţinele clipe pe care le mai aveam de trăit, m-am gândit să las un mesaj omenirii. Ce puteam însă transmite? Doar câteva cuvinte spuse la repezeală sub imperiul emoţiilor. Din nou mi-am amintit de proiectele mele literare. Lucrul acesta m-a făcut să văd negru în faţa ochilor. Mai departe nu-mi  amintesc nimic. Abia într-un târziu mi-am revenit. M-am trezit stând în genunchi şi plângând de bucurie la auzul celui ce striga, apropiindu-se, în timp ce flutura o batistă albă: ”Din ordinul ţarului, opriţi execuţia. Opriţi execuţia!” 

[Corina Militaru]

Efectul Dostoievski! :) Dependența de el, știu! A fost o perioadă în viața mea când am citit Dostoievski, și iar Dostoievski, și iar...

Mi-a plăcut foarte mult textul.

Cu prețuire,

[Sofia Sincă]

Imaginația minții obsedată de Dostoievski... Adevărat că rămâi marcat după ce-l citești, dar să reușești să te transpui în personajele sale e mai puțin obișnuit. Atâta acuratețe în acțiunea textului încât pare a fi trăit secundă cu secundă. Realitatea vieții în perioada dostoieskiviană seamănă cu acele vise urâte, în care coșmarurile își fac de cap.

Admir imaginația, puterea creativă, dar nu mă miră. Toată proza lui Ion Ifrim este impresionantă la maxim.
Sofy

[Angi Cristea]

Am trait rugandu-ma sa nu ma execute,desi eram Dostoievski...Fericitari!

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit cu plăcere un text plin de fervoare.

da Coza

[Irina Lucia Mihalca]

Frumos!

Cu admiratie si bucuria lecturii!