Moștenirea

[Bunoiu Marian-Cosmin]

Vezi tu, Nuțo, de ani de zile tot bat dealurile astea la picior și știu fiecare văgăună și am dat nume fiecărei vulpi pe care mi-o fugărește câinele și văd în fiecare dimineață dacă braconierii au mai împușcat azi-noapte vreo ciută, că mereu le număr când urc cu turma de capre și le văd păscând pe grâul lui Tulic-ăl-Rău. Și lunca mereu le-am privit-o de aici și știu în fiecare an dacă Modan și-a pus grâu, porumb sau ovăz, dacă Nelcă – muncitorul satului - mai trăiește și dacă a dat porumbii doar de două ori anul ăsta sau a mai prins și a treia sapă. Nenorocitul de el, este atât de părăginit că nici de vorbit nu mai poate, merge cocoșat până în pământ dar niciodată nu stă pentru că este treabă de făcut.

Și salcâmii, Nuțo, salcâmii ăia mari, de-acolo, îi vezi? Au fost puși de comuniști după ce au trecut cu cariera pe-acolo. Îi știu de când erau puieți ca și mine. Așa îi şi spune lumea pădurii: ”La Puieți”. Acolo, prin mijlocul ei, se întinde un mic islaz. Mai de mult acolo a fost coloana inteprinderii unde se găseau sute de mașini, autobuze, rabe, excavatoare, buldozere… le-a luat dracu’ pe toate. Natura și-a reprimit de la înseși lăcomia oamenilor drepturile. Acum totul e verde.

Uite, de-aici începe Valea Coandei. Toată oala asta de-o vezi așa îi zice și acolo jos, la poalele ei stă nea’ Costică. Are vreo 92 de ani, aleargă ca la 40 și înjură ca la 20. Când nu-i stau animalele, le dă dracului din toată inima. În rest este un om foarte cumsecade, fost director de şcoală generală, profesor de limba și literatura română, dar s-a cam învățat cu băutura de când a ieșit la pensie. De atunci copiii îi spun ”Nea’ C-o Sticlă”, dar el nu se supăra, pesemne că nici nu mai aude prea bine.

Pe culmea asta din dreapta, dacă o apuci ușor la vale, ajungi la Mătușoiu la fântână. Un loc parcă ar fi un colț  desprins din rai și trântit de pământ, căci construcția e de-acum părăginită și cele două vălăuri sunt crăpate de se mai scurge apă prin ele, trasând mici fulgere de mătasea broaștei pe dinafară. Dar liniștea de aici acompaniată de sursurul sfintei ape și haotica ceartă între păsărele și insecte, verdeața luminoasă, lipsa timpului, și vișinele lui Mătușoiu, îți desfac pieptul și îți leagă venele inimii la țeava izvorului să uiți să mai pleci acasă. Pe stăpânul casei l-a găsit frate-su putregăit de 2 săptămâni. După ce își terminase de făcut țuica, nu și-a mai găsit timp să desfacă măcar cazanul, că s-a şi apucat de chefuit cu un radiou vechi din care se auzeau eternele voci de la Radio Oltenia Craiova. După ce a uitat de tot de lume, s-a întins pe pat, și-a pus mâinile pe piept și pe vocea Lătăreței a pornit a dormi fără vise, etern. Nu a mai fost nevoie decât să-l pună pe rumegușul din lada de brad și adio. Țața Gheorghița spunea că de la moartea lui Mătușoiu apa fântânii ar fi prins gust de răchie. Oricum nu merge multă lume pe acolo să spună dacă așa ar fi.

Mai dindeal de casa lui nea’ Costică este alunișul unde mi-am făcut eu praf măselele, cânde eram un adolescent mocofan, tot spărgând alunele în gură. La început alunișul era de nepătruns, plin de mărăcini și rugi. Dar mi-am băgat caprele pe acolo și am săpat cu ele adevărate tuneluri până am ajuns în inima păduricei unde am dat de un corn plin de fructe coapte. Acolo a devenit de atunci locul meu secret și de câte ori voiam să fug de Mișu, căruia nu îi tăcea gura nici când înghițea sau când voiam să mă gândesc la Loredana, la Andreea sau la mai știu eu ce domnică o știam de pe uliță, și să le scriu doine pe coji de copac mă retrăgeam aici și mă dedam naturii de pretutindeni, care niciodată nu m-a criticat. M-a plâns, ce-i drept de-atâtea ori, m-a asudat, m-a plesnit peste obraz dar în același timp m-a spălat, m-a încălzit și m-a dansat.

Vara, mai era treabă  de făcut pe-acasă și îl trimiteam pe fiu-miu cu caprele. Seara pe la șapte, când mai potolea căldura, urcam ușor spre cioacă să ajung la Puieți, să iau niște lemne pentru araci de roșii, de fasole sau pentru stâlpi la vie sau la cotețe. Ocoleam drumul doar ca să mai apuc o prună de la Tulic-ăl-Rău și să dau nas în nas cu el să ne luăm la ceartă că de mult îi pusesem gând rău să îi scot răutatea din cap. Și cum mergeam așa ascuns, din mărăcini îl auzeam pe fiu-miu cântând melodii de dragoste care parcă îl dureau pe tânărul din mine. Îl ascultam până înceta. Apoi îmi vedeam de drum nevăzut. Uneori îl zăream cum stătea la marginea drumului de pe coastă și scria într-o agendă. Aletori citea tot felul de cărți. M-am uitat odată prin lucrurile lui de curios și nu am înțeles prea multe că avea idei și cărți din cele mai ciudate. Dar îmi era drag de el, cum uita să mai vină acasă și când căldura lovea tare, toate caprele se adunau în jurul lui la umbra bătrânului și acrului corcoduș și începeau să rumege nepăsătoare. L-am surprins de-atâtea ori în tablouri atât de naturale că nici dumnezeu nu cred că se gândise dinainte la așa imagini. Mi-aș fi dorit să știu să pictez să vadă peste două sute de ani și ăia de umblă haimanale pe la Luvru ce viață a trăit românul liber de datorii.

Vezi, tu, Nuțo, dacă aș mai fi trăit, acum alunișul ar mai fi avut tuneluri, dealurile astea nu ar mai fi fost pline de iarbă așa înaltă și plină de scaieți, pălămidă și rugi. Caprele mele ar fi făcut curat peste tot. Dacă mai eram în viață, rămânea poteca spre Mătușoiu și acum probabil că ar mai fi fost cineva să spună din cioacă de unde până unde avea săracul Modan pământ, să nu se mai certe neamurile lui. Dacă mai eram pe aici, Puieții ar fi fost mai curați și iarba nu s-ar mai fi chinuit printre crengile uscate și trântite de vânt.

Dacă mai trăiam, Nuțo, caprele mele nu ar fi fost vândute pe 2 lei la un nenorocit de samsar și tăiate toate în aceeași zi și fiu-miu ar fi trecut mai des pe acasă și s-ar fi supărat într-una pe mine că îl pun la treabă și m-ar fi iubit pentru asta mai mult în fiecare zi.

Vezi tu, Nuțo, tu nu mă vezi și nici nu mă auzi, dar mai bine te-ai duce la Murga că iar îți fugi în lucerna lui Tulic și ăla și-acum mai umblă după scandal pe dealurile astea.

–

Nuța privi în jur dintr-o dată trezită de un curent de aer rece și se rușină de prostiile pe care le gândise. Se duse după vacă să o scoată din lucerna omului, apoi se întoarse pe cel mai înalt loc din cioacă de unde se vedea toată lunca ce curgea în Motru și cu ochii țintuți din nou în apusul clar, iar începu să vadă…

EPILOG

După ce a privit în gol și alte zile la rând, Nuța porni într-o zi, frământată de gânduri, prin mărăcinii care cuprinseseră tot alunișul. Înaintarea era mai grea decât își închipuise și când se prinse de coaja unui trunchi să se tragă în sus deasupra verdelui învolburat, aceasta se rupse și o trânti pe fată cu spatele în spini. Când își reveni și reuși să se îndrepte, trase două înjurături sănătoase și vru să arunce coaja care îi rămăsese în mână. Dar când își luă avânt, observă că pe interiorul ei stătea scris un fragment. Nedumerită încercă să descifreze, dar apoi îi veni o idee mai bună. Se ridică pe trunchiul copacului de unde căzuse și din locul de unde se rupsese coaja găsi așa ceva crestat în lemn:

Doi-na

Floare de argint şi tristă

Eu o văd, ea nu există.

Când răsare pe pământ

Ea-nlfloreşte, eu nu sunt.

 

Când îi cânt, se ofileşte,

Când îi tac, o simt cum creşte,

Când o smulg, o plâng şi-o mint,

Când sunt om nu o mai simt.

 

Floare de argint şi tristă

Eu o văd şi ea există.

Când o strânge-n braţe vântul

Mă fac viu şi rup pământul.

Nuța înlemni și nu mai fu om nicio secundă din acea clipă.

[Sofia Sincă]

O înlănțuire de amintiri melancolice, nostalgice, iubire de locuri natale și abilitate stilistică.

Cântec pentru dulci meleaguri oltenești.

Mi-a plăcut mult.

[Corina Militaru]

Bun venit! Foarte frumos scris! Am citit cu plăcere! :)