Menirea

[Corina Militaru]

        Sora mea aproape că mă împinge să intru. Mă împiedic de prag, îi reproşez din priviri acest incident în timp ce ea închide uşa lăsându-mă singură înăuntru. Păşesc şovăielnic. Nu ştiu ce caut acolo. Încăperea este primitoare, chiar surprinzător de caldă. Cromatica şi mobilierul simplu, dar bine ales, o fac astfel. Pereţii în două culori, trei beige pal şi unul, cel opus intrării, orange pastel mă încântă. În stânga o canapea tot beige, dar ceva mai închis, din piele sau imitaţie, nu ştiu sigur. Model foarte modern, pe braţul ei plat şi destul de lat se află aşezat un ghiveci cu o mică plantă decorativă. Singura din încăpere. Deasupra canapelei un tablou de dimensiuni mari, nu-mi dau seama ce reprezintă. Pe partea dreaptă o bibliotecă plină de cărţi aşezate într-o ordine desăvârşită. Modernă şi aceasta, are aceeaşi culoare, maro foarte închis, cu biroul aflat în capătul camerei faţă în faţă cu intrarea. Păşesc cu milă pe parchetul impecabil de curat. Ezit. Nu apuc să gândesc ceva că, întrerupându-şi lucrul, un bărbat pirpiriu şi zâmbitor, vine spre mine. Îmi întinde mâna, se prezintă, şi-mi face semn să iau loc pe unul dintre cele două fotolii-scaun aflate în faţa biroului. Nu sunt foarte convinsă că vreau, dar dacă tot am ajuns până aici mă aşez. Domnul îşi reia şi el locul, se scuză, are ceva de notat în agenda lui, mă asigură că nu va dura mult. În aşteptare mă relaxez în scaunul foarte confortabil, de altfel. Privesc absentă în jur. Încerc să citesc titlurile cărţilor din bibliotecă, nu am răbdare, studiez acea mică plantă de pe canapea, mă opresc asupra tabloului. Caut să-i dezleg misterul. Cu un fond de culori şterse întinse parcă la întâmplare pe toată pânza, stropit apoi cu mult roşu aprins lăsat să curgă gros în lacrimi de sânge, îmi evocă mai mult o tulburare psihică decât talent.

- Îţi place? mă descoase domnul din faţa mea şi realizez că se referă la tablou.

- Ce preferaţi? Sinceritate sau politeţe? răspund eu fără ezitare.

- Am înţeles! râde el vădit amuzat şi apoi continuă privindu-mă cu blândeţe prin ochelarii cu ramă aurie foarte subţire: Să ne întoarcem atunci la povestea noastră. Aşadar, cum a început?

        „De unde ştie?” mă întreb studiindu-i chipul brăzdat de riduri, dar încă plăcut, încadrat de un păr creţ nins de ani. „Sora mea! Doar a spus c-o să mă ajute! Mai bine că i-a povestit! Mi-e mai uşor aşa.” mă luminez eu.

        Barbatul mă fixează cu ochii lui negri ca smoala, aşteptând liniştit răspunsul meu. Sprâncenele stufoase, faţa calmă, privirea ce parcă ar spune, ştiu şi înţeleg multe, îl fac să arate ca un bunic. Unul adevărat! Îmi inspiră încredere. Încep să mă simt mai în largul meu.

- Domnule...

- Poţi să-mi spui pe nume. Valentin, Vali, cum vrei! Este mai uşor aşa.

- Bine! Încerc! Deci, fiul meu mi-a atras atenţia! Vă... îţi imaginezi? Nu are decât cinci ani!

- Să-ţi trăiască! Ce a făcut anume?

- M-a întrebat într-o zi: „ Mami, de ce nu-şi vorbesc oamenii?”, „ Pentru că nu se cunosc între ei.” i-am răspuns. Ce credeţi că mi-a spus atunci?

- Sunt curios!

- „Cum să-i cunosc dacă nu le vorbesc?” Asta a zis. Am încercat să-i explic că nu se cade să deranjezi un străin, m-a iscodit mai departe întrebăndu-mă de ce nu se cade, n-am ştiut ce să-i mai răspund şi l-am trimis la joacă. Atunci mi-am dat seama că este ceva în neregulă cu noi, oamenii. De ce nu comunicăm? Chiar aşa, tu ce gândeşti? Care-i motivul?

- Trăim într-o societate guvernată de reguli. Nu putem să facem orice ne trece prin cap. S-ar crea haos. Este normal ca un individ să devină suspicios când cineva îi invadează intimitatea. Nu?

- Nu sunt bune! îi răspund fiind convinsă că m-am înşelat în ceea ce priveşte puterea lui de înţelegere. Trebuia ajutat şi el. Chiar şi el!

- La ce te referi? mă întreabă răbdător domnul din spatele biroului după ce notează câteva cuvinte în agenda din faţa lui.

- Regulile! Nu sunt bune! La ce folosesc graniţele, de ce ridicăm ziduri între noi? Ne închidem în baloane de sticlă, privim prin ele, dar niciodată nu putem atinge ce este dincolo de peretele transparent. Ajungem însinguraţi, trişti şi în final sălbatici.

- Există o ordine a lucrurilor...

- Nu-i bună! Eu am înţeles... şii... şi mi-am găsit menirea! Trebuie să ajut oamenii să dărâme zidurile dintre ei. Trebuie neapărat! Şii... nu-i uşor, să ştii! Am început prin a dărui zâmbete tuturor semenilor. Pe stradă, în autobuz, în magazine... apropo de magazine! Odată eram la coadă la casă, într-un market, mai aveam o persoană în faţa mea. Casiera, foarte încruntată, patina cu privirea peste noi fără să ne vadă. Am zâmbit larg aşteptând să mă observe. Pentru câteva secunde i-am captat atenţia. Un soi de uimire curioasă s-a aşternut pe faţa ei. Am profitat de ocazie şi am întrebat-o de ce nu zâmbeşte. A bâlbâit că este la serviciu, sau ceva asemănător. I-am spus că are o mare oportunitate, mai ales în acel loc. Ce credeţi... pardon, crezi că s-a întâmplat?

- A zâmbit?

- Nu! Au sărit toţi oamenii de la coadă. Că se grăbesc, că n-au timp de prostii... N-am dezarmat! Nu!Am înţeles câtă nevoie au de ajutor, de mine! Aşa că, am zâmbit în continuare. Apoi m-am gândit că ar fi bine să le şi vorbesc, să le arăt că-mi pasă. Ce frumos lucru, să-ţi pese! Am început să opresc persoane pe stradă şi să le întreb, dacă sunt bine, unde se duc, ce mai fac... Da! Şi n-o să mă opresc până n-or să înveţe să-şi vorbească.

- Şi rudele? Ce părere au despre menirea ta?

- Ei? Nu înţeleg încă. Dar o să-i ajut! Cel mai mult am de lucru cu sora mea. Nici nu vrea să asculte şi dacă nu aude, n-am cum s-o învăţ. Trebuie să găsesc o cale!

- Dar, ceilalţi? Necunoscuţii pe care-i abordezi, cum reacţionează?

- Este amuzant. Sunt aşa de miraţi şi se sperie ca nişte copii!

- Nu cumva încearcă să-ţi spună că vor să înveţe singuri, să aleagă ei momentele când să vorbească şi cu cine?

- Nu! Nuu! Dacă-i las de capul lor uită să spună şi bună ziua! Ştii care-i ultima lecţie?

- Aş putea să fac presupuneri, dar mai bine spune-mi tu!

- Îmbrăţişarea! Asta este! După ce îmbrăţişarea o să devină obişnuiţă eu o să... menirea mea va fi împlinită. Dar văd că notezi! Nu este nevoie! Aceste lucruri nu se învaţă după notiţe, se fac pur şi simplu. Vă... te ajut dacă vrei!

- Cum?

- Observ că ştii să zâmbeşti, deci putem trece la pasul doi. Comunicarea cu oamenii, mai ales cu cei necunoscuţi. Este uşor! S-ar putea să ţi se pară dificil la început. Să nu ai curaj. Mergi cu mine de câteva ori şi îţi arăt cum fac. Forţa exemplului, nu?

- Am înţeles, dar înainte de a ieşi pe teren ar trebui să ne mai întâlnim de câteva ori. Să mai stăm de vorbă! Ce zici?

- Vedeţi, domnule doctor... adică, Vali! Pe tine te-am convins!

[Nicolae Sărătean]

 Ce frumuseţe! Felicitări Corina! În primul rând pentru text, este foarte, foarte curat, impecabil aş spune şi-n al doilea rând, mesajul, care este dintre cele mai pure! Comunicarea dintre oameni este o armă cu două tăişuri! Este nevoie de o autocunoaştere de sine foarte profunda, pentru a putea  comunica cu ceilalţi! Toţi suntem reflecţii din  "UNU", astfel dacă vrei să schimbi ceva, nu trebuie să cauţi înafara, pentru că sfârşeşti ajungând un (don  Quijote luptând cu morile de vânt). Dar să lăsăm "filozofeala", sunt sigur că scriind despre acest subiect, ştii să dai cel mai bun exemplu prin tine însuţi!

 Cu admiraţie,

Magu*:)

[Corina Militaru]

Mulţumesc, Nicolae!  

Întrebarea se pune, m-aş încrunta la mine? Nu! Cum în jur sunt doar proiecţii ale sinelui meu, când tai firele de legătură cu întregul mă reduc pe mine la o fărâmă din cât pot fi. Cred că ne întâlnim pe undeva în "filozofeală".

Cu prietenie,

Nicolae Sărătean a spus :

 Ce frumuseţe! Felicitări Corina! În primul rând pentru text, este foarte, foarte curat, impecabil aş spune şi-n al doilea rând, mesajul, care este dintre cele mai pure! Comunicarea dintre oameni este o armă cu două tăişuri! Este nevoie de o autocunoaştere de sine foarte profunda, pentru a putea  comunica cu ceilalţi! Toţi suntem reflecţii din  "UNU", astfel dacă vrei să schimbi ceva, nu trebuie să cauţi înafara, pentru că sfârşeşti ajungând un (don  Quijote luptând cu morile de vânt). Dar să lăsăm "filozofeala", sunt sigur că scriind despre acest subiect, ştii să dai cel mai bun exemplu prin tine însuţi!

 Cu admiraţie,

Magu*:)

[Corina Militaru]

Bucuroasa de semnul tau, Mihaela!

Cu drag,

Mihaela Popa a spus :

"- Regulile! Nu sunt bune! La ce folosesc graniţele, de ce ridicăm ziduri între noi? Ne închidem în baloane de sticlă, privim prin ele, dar niciodată nu putem atinge ce este dincolo de peretele transparent. Ajungem însinguraţi, trişti şi în final sălbatici."

semn de plăcută lectură!

cu drag,

Mihaela