Maia

[Corina Militaru]

        Maia îşi privea chipul în oglindă. O faţă frumoasă, luminoasă, dar străină, o studia cu ochi aprinşi. Analiza acea imagine, căutând să recunoască detalii familiare ei, odată. Din cioburi de fiinţă încerca să se recompună, însă un crâmpei lipsă făcea întregul să-şi piardă armonia. Ar fi vrut să se simtă împlinită. Să fie şi ea unul dintre acei oameni care păreau că ştiu de ce trăiesc. Se strâmbă la imaginea ei.

- Tu de ce-ţi pui atâtea întrebări ? Nu te-ai săturat să tot cauţi ceva ce nu poţi găsi?

- ...

- Degeaba aştept un răspuns de la tine. Ştiu ce caut! Misterul, dincolo de limitele cunoaşterii prin minte.

        Încercând parcă să-şi descopere misterul, Maia îşi scufundă privirea în abisul ochilor ei reflectaţi în oglindă. „Eşti particulă divină înfăşurată în materie...” ”Acum aud şi voci... din ce în ce mai bine! Trebuie să mă adun puţin! ” îşi spuse ea întorcând spatele oglinzii.

        Ieşi din casă, îndreptându-se spre mare, dorindu-şi să privească întinderea nesfârşită de apă. Se aşeză direct pe nisipul mătăsos, ascultând zbuciumul înfundat al valurilor povestind, parcă, despre căutările ei, dar şi despre singurătate. Cum ajunsese singură nici nu mai ştia. Era o păpuşă în mâna unui păpuşar capricios sau mintea ei devenise neâncăpătoare pentru dorul de necunoscut.

        Fără îndoială îl iubea enorm pe Ian şi totuşi nu putuse să spună da. Nu încă. Undeva în adâncul ei o nelinişte nu-i dădea pace.

- Maia, îi spusese Ian cu o seară înainte, m-am gândit mult şii...

- Sii? întrebase ea văzând că, el îşi căuta prea mult cuvintele.

- Şii... Vreau să ne căsătorim! rostise Ian dintr-o suflare.

- Off, Ian, îl dezmierdase ea mieros. Dar nu ne simţim bine aşa?

- Ne simţim şi tocmai de aceea vreau să fii soţia mea.

- Să fiu soţia ta... da! Şi după aceea ce? întrebase Maia cu oarecare iritare în glas.

- Cum adică, ce!

- Da! Ce urmează? Uitare măsurată în ani, zile, ore?...

- Nu te înţeleg! Ce se întâmplă cu tine?

- Nimic! Nu ştiu, caut ceva! Am trăit până acum crezând că este important să am bani, casă, relaţie... Nu spun că e rău să le ai, dar oare asta este tot? Îţi aminteşti, acum două săptămâni când am fost pe munte şi am rămas noaptea blocaţi în vagăunile acelea?

- Cum să uit! Era să iasă foarte rău. Nici acum nu-mi dau seama unde ne-a fost capul. Mare noroc am avut că ne-au găsit!

- Da, am avut. N-am trăit niciodată în viaţa mea aşa sentiment de groază. Nu pot să uit. Intunericul parcă mă strângea. Simţeam fiecare zgomot, trosnitură sau fâşâit ca pe o durere fizică. Fantasmele minţii mele dansau nebuneşte în jurul meu şi în acea spaimă uriaşă, m-am simţit foarte mică şi neînsemnată. Cine eram eu? Unde era siguranţa Omului, fiinţă evoluată care crede că deţine controlul vieţii. Mă vedeam, o gâză pe spinarea universului, speriată de neputinţa ei. La un moment dat, am avut senzaţia că, frica explodează în mine şi-mi sparge fiinţa în mii de frânturi-simţăminte, ce-şi făceau de cap. Apoi, linişte. Cumva, nu ştiu cum, am ajuns să mă scald în lumină. Vedeam de undeva dinafară cum stăteam cuibăriţi unul în altul aşteptând o minune. Era linişte şi pace infinită. ”Nu sunteţi singuri” am auzit o şoaptă ca o mângâiere. Grijile, temerile, incertitudinile s-au topit lăsând loc unei stări de bine de nedescris. Apoi am văzut luminile lanternelor. Echipa de salvare venise. Nu pot să uit sentimentul trăit atunci. Vreau să mă întorc acolo.

- Maia, Maia, îţi trebuie puţin timp ca să uiţi.

- Nuu! Nu vreau să uit, vreau să-mi amintesc. M-am pierdut... sau m-am regăsit, nu mai ştiu! Până acum am fost oarbă, am bâjbâit ca să pot cunoaşte. Vreau să deschid ochii! Să văd dincolo de ceea ce pot atinge.

- Ce ne împiedică să facem asta împreună?

- Dacă mă întrebai înainte aş fi spus: ” Nimic!” dar acum...

- Bine, bine! Nu vreau să mergem mai departe cu discuţia. Te las să te limpezeşti. Ştii unde să mă găseşti...

        Marea îşi cânta simfonia mângâind cu palme spumoase malul. Maia se întinse pe nisipul fin şi se abandonă soarelui călduţ de primăvară, eliberând gândurile. Ca nişte baloane de săpun acestea se topiră în nimicul de unde veniseră. Era una cu nisipul cu marea şi cu cerul. Pace în tăcerea minţii.

- Nu eşti singură... îi şopti o voce caldă.

        Instantaneu, mintea ei se trezi spărgând cu săgeţi de gânduri pacea ce o cuprinsese, iar fiorul de nelinişte se întoarse.

- Nu, nu... întoarce spatele minţii şi deschide-ţi inima, doar aşa poţi vedea, insistă vocea.

- Deci nu-i doar o părere... cine eşti?

- Sunt tu în alte sfere. M-ai căutat şi am venit!

- În alte sfere... de ce-ai apărut acum şi nu în alt moment?

- Eu am fost aici tot timpul! Pe când tu, ai fost pierdută în lumea ta.

- Pierdută zici? Sunt om şi cred în drumul meu. Credeam, până acum! Atunci când ne-am rătăcit în munţi, tot tu ai fost?

- Atunci şi întotdeauna, la fiecare pas lângă tine.

- Deci ai putea să-mi explici. Ce-a fost? Ce am simţit?

- Te-am luat acolo sus ca să înţelegi că, frica doar mintea din neştiinţă o creează. Când socoteşti că eşti doar carne, când măsori lumea cu simţuri şchioape, când găseşti că viaţa înseamnă exclusiv să ai, ajungi o zi în care din om semeţ nimic nu mai rămâi. Când de griji, nevoi, bucuria n-o mai vezi, când crezi că totu-i întâmplare, soarta în faţă amară îţi va fi.

- Mi-e teamă că nu te înţeleg. Simt că ceva lipseşte, dar... Cine suntem noi, cine sunteţi voi?

- Suntem toţi unul şi unul este în toţi.

- Tot nu înţeleg.

- Cum ai putea cuprinde nemărginirea cu mintea ta îngustă!

- Atunci?

- Atunci deschide-ţi sufletul şi ascultă-mă cu el. Când totul era unu, când pacea veşnică domnea, când bun şi rău, zi şi noapte, naştere şi moarte nu se cunoşteau, când totul era nimic şi nimicul era totul, necuprinsul a simţit un dor de ducă. S-a spart atunci, în scântei nenumărate împrăştiindu-se până departe. S-a recreat apoi, formând lumi şi universuri conduse de armonioase legi cereşti, formând planete populate cu fiinţe care vieţi de-a rândul au evoluat.

- Îmi spui poveşti şi te aştepţi să cred...

- Priveşte în sufletul tău şi ai să găseşti răspunsuri. Ce simţi?

- Simt că nu mai înţeleg nimic! Spui că în tot ce mă încojoară este acea scânteie. Atunci de ce este lumea aşa de nedreaptă? De ce oameni buni mor, iar cei răi trăiesc bine, de ce copii nevinovaţi suferă de boli grele, de ce sunt oameni înfometaţi, de ce sunt războaie ? Ce reguli aşa de armonioase guvernează toate acestea?

- „Dar vezi, nu poţi să preţuieşti 

   A binelui plăcere 

   De n-ai prilej să te loveşti 

   Cândva de vreo durere. „

- Eminescu...

- Da, el ştia. Totul este perfect. Nimic nu este întâmplător. Viaţa acolo este o picătura într-un ocean. Voi, preţ de o secundă jucaţi un rol. Vi l-aţi ales şi pregătit cu grijă.

- Şi voi? Ne priviţi din sfere înalte!

- Noi, vă ducem în braţe când vă este greu. Vă ajutăm să vă descoperiţi scânteia...

- Dacă acolo este aşa cum am simţit când eram pierdută în munţi, vreau să plec de aici! Vreau să simt din nou acea pace infinită.

- Nu te grăbi! Mai ai multe de făcut unde eşti şi crede-mă n-o să-ţi pară rău. Acel sentiment după care tânjeşti poate fi trăit şi acolo. Invers nu.

- Cum?

- Mai întâi de toate uită frica, nimic din ce-i neales nu te poate atinge. Deschide-ţi inima şi lasă-mă să-ţi fiu de ajutor. Alungă îndoiala urmând ce sufletul îţi spune. Culege bucuria clipei, n-o scăpa preocupată fiind de trecut sau viitor. Iubeşte viaţa şi aprinde în toţi scânteia. De-o vezi sclipind în ochii ce-i priveşti, te recunoşti pe tine întreagă.

- Tu? O să pleci? Adică, o să te mai aud?

- Te voi urma oriunde vei merge, sunt scânteia ta.

        Din depărtare zbuciumul înfundat al mării reveni. Maia deschise ochii şi privi senină întinderea de apă care, cu milioane de degete albe apăsa clapele unui pian imaginar. Se ridică şi atrasă irezistibil de mare, se descălţă şi intră cu picioarele în ea. Simţi atunci că, prin acel fluid universul revarsă asupra ei un sentiment de pace infinită. Se abandonă armoniei un timp, apoi părăsi plaja şi zâmbind vieţii se lăsă dusă de paşii ei pe străzi, printre oameni, până când se trezi în faţa blocului unde locuia Ian. Urcă în grabă scările, deodată foarte nerăbdătoare să-l întâlnească. Sună la uşa.

        Când Ian apăru în prag, Maia îl privi intens în ochi căutând scânteia. Era acolo şi o aştepta.

Inspirat după „Luceafărul vieţii” de Mihai Eminescu (operă nepublicată)

[Sofia Sincă]

Foarte interesantă introspecţie. Alături de întinderea mării, de liniştea înmagazinată în energia ei, sufletul, eul ascuns al fiinţei umane, a putut alunga frica şi acea linişte de dinaintea morţii. Omul şi natura... natura şi omul... întotdeauna a fost un tot.

O lecţie psihologică, scrisă cu un condei mânuit mirific, atractiv.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[gina zaharia]

 Sunt tu în alte sfere.

Câtă forță, înțelepciune și liniște are acel tu!

Am citit cu inima, la malul mării...

gina

[Corina Militaru]

Mereu langa mine, Sofy. Multumesc!

Cu drag,

Sofia Sincă a spus :

Foarte interesantă introspecţie. Alături de întinderea mării, de liniştea înmagazinată în energia ei, sufletul, eul ascuns al fiinţei umane, a putut alunga frica şi acea linişte de dinaintea morţii. Omul şi natura... natura şi omul... întotdeauna a fost un tot.

O lecţie psihologică, scrisă cu un condei mânuit mirific, atractiv.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Multumesc Violeta. Ma bucura prezenta ta pe pagina mea.

Cu prietenie,

violeta florentina ion a spus :

[Corina Militaru]

Ma bucur ca simfonia marii a vibrat in inima ta, atat de calda.

Cu drag,

gina zaharia a spus :

 Sunt tu în alte sfere.

Câtă forță, înțelepciune și liniște are acel tu!

Am citit cu inima, la malul mării...

gina