LeiMar (8)

[Mariana Tasente]

Nu reușesc să întind aripile și să zbor.Nu am curaj. Nu am voință. Nu am dorință. Deși nu mai am trup ceva mă ține ca într-o menghină. Sunt tristă! Ați mai văzut un înger trist? Dacă nu, uitați-vă la mine! Nu îmi pot găsi locul și mă gândesc mereu de ce Regizorul a scris rolul acesta pentru mine. Nu vreau să-L judec, dar vreau să înțeleg ce e cu mine. Care a fost menirea mea? Încerc să aflu căutând prin amintiri, făcând slalom printre ele.

Mă gândesc la frățiorii mei, ochii mi se inundă de lacrimi de dor și brațele mele îi caută să-i strângă la piept.

Mi-e dor de David, de personalitatea lui puternică, de vocea voit gravă pentru a-mi demonstra că el e bărbatul în casă și pot transfera pe umerii lui o parte din responsabilități.

-Lei nu mai trebuie să ai și o a doua slujbă. Am crescut și pot munci. Uite ce brațe puternice am! Îmi voi găsi un loc de muncă și te poți odihni.

-Heeei, bărbate! Brațele astea puternice au nevoie de o minte isteață care să le coordoneze, îi spuneam zâmbindu-i. Mintea trebuie să-și termine studiile frățioare. Știi că țin foarte mult la asta! După ce vei absolvi liceul mă vei ajuta. Poți să faci o facultate muncind. Învață David! Doar așa vei reuși în viață. Vom încerca să avem propria noastră afacere. Nu vrei să fim asociați?

-Cum să nu vreau surioară?

-Atunci, rămâne stabilit! Tu înveți și eu mă ocup de capital! Apoi, vom inversa rolurile.

Mi-e dor de Alex, de sensibilitatea lui. El era foarte mic și fragil când au plecat părinții. Nu pot să uit ziua când am revenit din lunga mea rătăcire. M-a privit cu ochii înlăcrimați, m-a îmbrățișat și mi-a spus:

-Ce bine că ești aici surioara mea dragă! Îi uram pe îngerii care te luau cu ei. Și nu trebuie asta, nu? Îngerii sunt buni. Așa mi-a spus mama! Și buni mi-a spus că mama și tata sunt îngeri acum. Nu puteau să devină răi, să mă lase fără tine!

Îmbrățișarea lui m-a făcut să înțeleg că el avea nevoie de atât de multă iubire, afecțiune. Durerea mea putea fi închisă într-un colțișor de suflet dar a lui trebuia exteriorizată pentru a reuși să treacă peste pierderea echilibrului familial. Aveam o datorie față de ei, față de părinții noștri.

-Da Alex, dragul meu! Suflețelul tău să nu cunoască ura niciodată. Nu e un sentiment demn de nimeni. Să fii blând și iertător dragule! Să simți doar iubire și să răspândești căldură așa cum făcea mama. Să fii puternic și deștept! Asemenea tatei.

Am fost mereu cu ochii pe ei, am învățat să le citesc stările prin care treceau după expresia feței, după modul cum rosteau cuvintele, după râsul lor, după priviri. Când făceau câte o poznă și încercau să ocolească dojenile mele îi pedepseam tăcând. Tăcerea mea dura până se hotărau să-mi povestească totul exact, fără să uite vreun amănunt. Era un fel de ”consiliu familial”. Ne ascultam reciproc și luam hotărârile de comun acord. Cum s-ar spune: democrație totală. Niciodată anarhie. Nu pot să spun că erau toate numai lapte și miere. Aș minți! Dar nu țipam unul la celălalt și asta era foarte bine.

Îmi amintesc că, într-una din primele zile de școală, Alex a venit acasă foarte îngândurat. Se vedea pe fața lui că îl preocupă ceva.

-Cum a fost azi la școală? l-am întrebat eu.

-Bine mami! (stabilisem că poate să-mi spună așa de câte ori simte nevoia)

-Îmi povestești și mie?

-Uffff! Știi că e o fetiță care stă cu mine în bancă. Astăzi a fost rea cu mine,  mi-a spus ”orfanule” și am tras-o tare de codițe. A început să plângă. Cred că a durut-o. Dar și pe mine m-a durut. Eu am mamă. Nu sunt orfan!

Vorbele lui au fost ca un bici tras cu putere peste sufletul meu încă sângerând. Am tras adânc aer în piept și i-am spus:

-Da puiule! Ai mamă! Are niște aripi de înger superbe. Și zboară până sus la stele. Le face să zâmbească strălucind. Poți să fii mândru de ea pui! Și știi ceva? De fapt ai două mame! Și eu sunt mama ta. Vino să te strâng în brațe și să-ți sărut ochișorii care plâng! L-am strâns în brațe, i-am șters lacrimile și i-am mai spus:

-Știi pui? Vor mai fi copii care îți vor spune cuvinte urâte sau te vor jigni. Ei nu sunt răi dar, uneori, în inocența lor, repetă cuvinte pe care le spun ceilalți. Colega ta a spus un cuvânt pe care l-a auzit într-o discuție de oameni mari. N-a știut că pe tine te va durea. Dar tu nu trebuia să o tragi de codițe. Nu-i așa că mâine îi vei cere iertare?

-De ce să fac asta?

-Pentru că ai greșit! În primul rând pentru că ea este fetiță și e mai fragilă decât tine și în al doilea rând, nu sari la bătaie de câte ori nu-ți place cum ți se vorbește.

-O să-mi fie greu!

-Nimic nu e ușor dacă noi nu vrem asta pui. Vei vedea că veți deveni cei mai buni prieteni.

A doua zi, când îmi spunea ce să scriu în ”Jurnalul faptelor bune”, am aflat că nu i-a fost foarte greu. Au devenit prieteni și chiar a fost răsplătit cu un pupic pe obrazul drept.  Îmi povestea și zâmbea cu timiditate. Se îmbujorase și, în momentele acelea, semăna atât de mult cu tata!

[Sofia Sincă]

Un alt fragment, de data aceasta mai plin de milostivenie decât celelalte. Știi, după atâta suferință parcă simți nevoia de puțină furie (în cuvinte, desigur) împotriva a tot și toate. La tine e doar împăcare cu sinele, indiferent ce se întâmplă. După trecere prin furcile caudine - pierderea părinților, boală, nevoi și altele, vine milostivenia... parcă intenție didactică. Inclusiv și acest ”Jurnalul faptelor bune” are menirea de a ne duce... direct în rai! :)) Spune-mi, ești cumva profesoară?

Am citit cu plăcere! În afara tonului poate prea docil, :))) nu am nimic de reproșat. Însă este dreptul fiecăruia de a scrie cum și ce dorește.

Sofy

[Mariana Tasente]

Mulțumesc doamna Sofy! Nu sunt profesoară. :)

Sofia Sincă a spus :

Un alt fragment, de dat aceasta mai plin de milostivenie decât celelalte. Știi, după atâta suferință parcă simți nevoia de puțină furie (în cuvinte, desigur) împotriva a tot și toate. La tine e doar împăcare cu sinele, indiferent ce se întâmplă. După trecere prin furcile caudine - pierderea părinților, boală, nevoi și altele, vine milostivenia... parcă intenție didactică. Inclusiv și acest ”Jurnalul faptelor bune” are menirea de a ne duce... direct în rai! :)) Spune-mi, ești cumva profesoară?

Am citit cu plăcere! În afara tonului poate prea docil, :))) nu am nimic de reproșat. Însă este dreptul fiecăruia de a scrie cum și ce dorește.

Sofy

[Corina Militaru]

Iubirea nu poate să fie decât blândă și înțeleaptă, nu? Frumos! 

Cu drag,

[Mariana Tasente]

Nu știu dacă iubirea este mereu înțeleaptă. :) Mulțumesc pentru popas!

Corina Militaru a spus :

Iubirea nu poate să fie decât blândă și înțeleaptă, nu? Frumos! 

Cu drag,