IUS şi ISA . XI .

[Emil Dumitru]

           În vremea când Luis se afla în vizită la Maria Dinulescu, Michel Douval, tatăl lui, venind acasă o găsi pe Maria Douval, tânăra lui soţie, în dormitor cu storurile semitrase. Tolănită, sau mai bine spus, zăcând într-o stare de totală apatie cât patul de mare, într-un neglijeu foarte transparent, colinda cu unicul ei prieten, Bacchus, prin lumea lui hilară, populată cu himere şi vise roz. De cum intră în dormitor, Michel simţind mirosul de coniac franţuzesc, o apostrofă: 

      − Maria, te-am rugat de, de nu ştiu câte ori să nu mai bei!... Ori ţie, nici nu-ţi pasă de rugăminţile mele! Ce dracu, maturizează-te şi tu odată! Te comporţi ca o… ca o adolescentă răsfăţată – voise să spună: prostituată ieftină de mahala. Şi traversând dormitorul, mergând direct la fereastră, ridică storurile şi o deschise larg, să intre aer proaspăt.

      Între timp, Maria Douval reuşise să se ridicase din pat şi se apropiase împleticindu-se uşor, de Michel.

      − Azi cât ai mai băut? o întrebă, văzând-o cum se clatină.

      − Vai dragul meu! Nu mă mai certa… iubitul meu, tăuraş! vorbi ea articulând cu greu cuvintele, agăţându-se de gâtul lui. N-am băut decât coniac fin, franţuzesc, doar puţin, doar atât cât să te fac fericit… tăuraşul meu drag… sau să mă faci fericită. Sunt tânără şi mai…

      − Maria, te rog, încetează!... Priveşte-te în oglindă, dacă ai un dram de curaj!... Gata, eşti foarte lascivă dar într-un mod neplăcut şi ai devenit penibilă! şi-i  desfăcu brutal braţele, conducând-o mai mult cu forţa spre pat, continuând pe un ton vehement: Eu am puţină treabă în oraş, am o întâlnire foarte importantă de afaceri. Tu, ca o fetiţă cuminte ce eşti, mă asculţi şi te culci, da?

      − Merg şi eu în oraş, vreau să merg şi eu! spuse ea bătând din picior. Mereu mă laşi acasă singură, zac ca o legumă, se plânse ea.

      − Aşa!? Cum să te scot în starea asta? Am să te iau mâine seară, dacă bineînţeles, vei fi trează.

      − Aşa îmi spui mereu, hâc… mereu!... şi începu să plângă.

      În cele din urmă reuşi s-o convingă şi o aşeză în pat.

      Plecând, Michel se opri lângă uşă şi o privi preţ de o clipă, mai mult peste umăr. Consumul excesiv de alcool, o transformase pe tânăra lui soţie, ştirbindu-i puţin din frumuseţe: cearcăne uşor vizibile, colăcei mici în jurul taliei, dar încă mai păstra din formele ce-l cuceriseră în urmă cu ceva ani. Dacă la început, faptul că Maria Douval se ameţea puţin, nu-l deranja pe Michel − pentru că astfel ea devenea foarte pasională şi cu foarte multă dezinvoltură îl făcea s-o dorească − acum, când totul se transformase într-un oribil obicei, începuse nu numai să-l enerveze, dar îi crea şi o anumită repulsie. O să ajungă o alcoolică, dacă deja nu e!...  gândi Michel părăsind dormitorul.

 

      După câteva minute, Maria Douval se opri din plâns, şi cu mişcări leneşe, ca şi cum ar fi luat în braţe un iubit, strânse perna la piept şi plecă în lumea ei, de umbre şi vise cu ochii deschişi şi faţa udă de lacrimi. Plictisită de această călătorie, monotonă şi plină de singurătate, căută apatică sticla sub propria pernă. Se ridică pe marginea patului şi îşi turnă în pahar apoi duse sticla la gură şi trase o duşcă zdravănă. Se zări ca prin ceaţă în oglindă, şi, plictisită, se strâmbă scoţând limba la imagine, apoi îşi zâmbi ironic. Se ridică greoi, şi cu puţin efort reuşi să ajungă la magnetofon şi să-l pună în funcţiune. Ritmurile lente ale unui blues se revărsară în cameră şi cu paharul în mână începu să se legene a dans. Ajunse în dreptul ferestrei şi se opri privind parcul de peste drum, luminat binişor în prag de seară. Urmări o pereche ce se plimba ţinându-se de mână şi mintea ei fugii la el: Luis… iubitul meu, unde eşti? Vino, te rog, la mine, te aştept! Nu mai po… se opri, chiar aşa beat şi îmbâcsit de aburii alcoolului, creierul ei refuză să ducă fraza până la sfârşit.

      Brusc se enervă şi bău tot paharul dintr-o dată, apoi cu el gol plecă spre sticlă să şi-l umple. În treacăt îşi observă iarăşi chipul în oglindă. Furioasă, cu multă forţă şi ură, azvârli cu paharul în oglindă. Zgomotul cioburilor sparte o făcură să se oprească în loc: sunt o nebună! O nebună de legat în lanţuri, în… de băgat în cămaşa de forţă! Cum pot să gândesc aşa ceva? Luis, nu este iubitul meu! Luis este fiul… se opri, prinzându-şi capul în mâini şi clătinându-l violent, începu să repete obsesiv: îl iubesc… îl iubesc,  îl doresc!… îl iubesc ca o nebună…  

      Se prăbuşi în pat mai mult gemând, respirând greu, înecată de plâns. Voi să-şi ia perna în braţe, dar, mâna ei se lovi de sticla de coniac. O strânse tandru la piept, ca pe un iubit dorit din toată inima, şi fu străbătută de un fior: sticla rece o făcu să se oprească din suspinat. Rămase clipe bună în această poziţie, simţind o uşoară binefacere în tot corpul, apoi, după ce „iubitul” deveni cald, se rostogoli în pat şi coborî pe partea opusă, fiindu-i teamă să nu se taie în cioburi. Cu sticla în mână se aşeză în fotoliu şi mai trase o duşcă. Închise ochii şi amintirile năvăliră agresiv în mintea ei, proiectându-i-se pe retină.  

                    „ …atunci, cu ani în urmă, când Michel Douval îi făcuse cunoştinţă cu fiul lui (Luis avea peste unusprezece ani, dezvoltat binişor şi tare frumuşel), Maria Douval nici nu bănuia ce iubire pătimaşă o aşteaptă. Când nu era sub influenţa alcoolului, şi asta se întâmpla tot mai rar în ultimul an, Maria credea că un mare blestem a căzut pe capul ei, că soarta se răzbună datorită faptului că s-a căsătorit cu Michel, la început din puţină iubire născută mai mult din recunoştinţă, apoi totul se transformase într-un mare interes. Adevărul e, că acceptase foarte repede căsătoria, fiind suprasaturată de viaţa dezordonată: de nopţile pierdute prin localuri, de bătăile cu biciul suportate în urma ritualurilor sadomasochiste, de bărbaţii brutali şi egoişti care nu vedeau în ea decât un frumos obiect sexual. O sclavă supusă sexului, care pentru bani, accepta toate fanteziile sexuale şi capriciile lor libidinoase. Pe când îndura acest supliciu, îşi aminti că într-o zi se plânsese unei colege, ceva mai în vârstă – în această meserie nu ai prietene, ci ai numai duşmance de moarte – că nu mai suportă umilinţa.

      − Te droghezi? o întrebase aceasta, privind-o absentă, cu nişte pupile uşor dilatate.

      − Nu.

      − E clar, atunci se explică, de ce nu înţelegi. Sexul, susţin eu cu toată tăria, sexul practicat din interes, e foarte nociv şi duce la dependenţă… dependenţă, nu de sex, ci de bani. Totul e aşa, ca un drog uşor, dar cu timpul devine periculos.

      − Nu e adevărat, nu sunt de acord cu tine! ripostase ea atunci vehement. Sexul e o plăcere, e ceva unic, te eliberează, iar dacă partenerul este pe „rezonanţă” – şi chiar accentuase cuvântul – totul se transformă într-un moment de beatitudine…

      − Tot un drac. Şi drogul te duce tot acolo…

      − Da, din acest punct de vedere, poate ai dreptate, nu m-am drogat şi nu ştiu. Totuşi dă-mi voie să-ţi amintesc ceva esenţial: de pe drumul drogului, ca să spun aşa, nu te mai poţi opri! De pe drumul sexului, te poţi opri când vrei sau în cel mai rău caz, chiar dacă să zicem că te-ai împăcat cu tine însuţi şi accepţi să mergi mai departe, la un moment dat, fizicul nu te mai ajută şi gata, vrei nu vrei, natura te opreşte şi punct.

      Colega ei rămăsese indiferentă la toată pledoaria ei, şi Maria se simţise puţin frustrată că nu-i împărtăşeşte ideea, privind-o cum îşi pregăteşte o „liniuţă”, pe geamul mesei.

      − Vezi!... Pentru mine, ăsta e sexul adevărat, şi se aplecă asupra mesei, astupându-şi o nară cu degetul şi inspirând adânc „liniuţa'”, cu cealaltă.

      − Am întâlnit zilele trecute un bărbat elegant, frumos, curat, manierat şi culmea, dotat de la mama natură cu de toate, mai continuă Maria. Aş fi mers cu el şi gratis, aşa era de frumos! Însă când am făcut dragoste, spre marea mea dezamăgire, nu a ieşit nimic pe măsura aşteptărilor, cu toate că eu îmi doream asta… N-am putut nici măcar să mimez orgasmul. Tu ai întâlnit aşa ceva?

      − Da, de mai multe ori.

      − Şi, cum îţi explici?

      − Simplu! Tu ai vrut să faci dragoste, el a făcut doar sex… Aplecându-se, îi şopti la ureche: Bărbaţii sunt toţi egoişti, mai ales cu noi astea, care ca proastele ne vindem, nu numai corpul, ci şi sufletul, pe bani.  Sau, organele voastre genitale nu s-au potrivit, ori nu s-au plăcut! spuse rivala, masându-şi rădăcina nasului, lăsându-şi capul pe spate şi închizând ochii, semn că nu mai dorea să vorbească.”

     

       Atunci nu o crezuse pe colega ei, cu timpul însă, căsătorindu-se cu Michel, un bărbat frumos, curat şi elegant, ajunsese la concluzia colegei. Când la cunoscut, a zis: gata, stop! Şi pentru că acest om a cerut-o de soţie, a acceptat fără să clipească. Scăpa de acolo, scăpa din acel iad, în care totuşi ea intrase cu bună ştiinţă şi primise bani pentru asta, dar cu ce preţ şi câtă umilinţă îndurase, numai ea ştia.

      Nu-l iubise timp mult pe Michel – cu toate că la început crezuse că este îndrăgostită de el – şi asta pentru faptul că lui nu-i plăcea aşa de mult ca ei, să facă dragoste. De cele mai multe ori, el făcea doar sex – îi simţea egoismul! Şi mai simţea, şi asta chiar începuse s-o doară, că-şi dorea lângă el o femeie frumoasă, să-l însoţească la recepţii, s-o prezinte  prietenilor ca pe o marfă, adică – aşa înţelesese ea toată situaţia – mai mult să se fălească cu ea.

 

 

      În prezent nici nu-l mai respecta pe Michel – cu toate că ar fi trebuit să-l, pentru bunătatea lui şi pentru tot ceea ce făcuse pentru ea – acum iubea doar poziţia lui socială şi banii.

      Însă cu trecerea anilor şi adâncirea prăpastiei căscată între ea şi Michel, datorită diferenţei de vârstă şi comportamentului ei, soarta a început să se răzbune încet şi pe nesimţite – îndrăgostindu-se de fiul ei vitreg, Luis. Cel puţin aşa credea ea, că această iubire „interzisă” este de vină pentru tot ce i se întâmplă şi nu alcoolul…  Şi aceste două combinaţii fatale: Luis şi alcoolul, avea s-o ducă spre nişte întâmplări greu de imaginat…

       Şi ce răzbunare a sorţii,  poate fi mai crudă decât aceasta: să te îndrăgosteşti de fiul tău vitreg? gândi Maria Douval ca o concluzie, deschizând ochii şi ducând iarăşi sticla la gură. Nu apucă să bea decât foarte puţin, deoarece zgomotul unei maşini o făcu să tresară. Se ridică greoi, sprijinită mai mult de braţele fotoliului şi reuşi să facă doi paşi până la fereastră. În acel moment, poarta vilei se deschidea.

El este!…  El este!...  se entuziasmă ea spontan, recunoscând maşina lui Luis, încercând să sară în sus de bucurie, dar picioarele nu o ascultară şi nu făcu altceva decât să-şi ridice corpul, pe vârful degetelor. Apoi brusc, simţi că o apucă un pic de tremurat şi genunchii i se înmoaie, fiind cuprinsă de o presimţire sumbră: fiindu-i teamă ca nu cumva Luis, după ce parchează, să nu treacă strada la barul din colţ, aşa cum avea obiceiul. Se prinse de pervazul ferestrei şi urmări toate manevrele făcute de maşină, rugându-se în sinea ei: vino sus, vino sus! Nu te duce la bar!… Nu te duce, te rog!... Îţi dau eu să bei cât doreşti!... Nu te duce în această seară!...

      Îl văzu cum coboară, cum trânteşte portiera, şi, parcă recepţionând prin telepatie mesajul ei, Luis se îndreaptă spre uşa de la intrare a vilei. Plecă de la fereastră, şi, ca o somnambulă, ducând mâinile înainte se propti în fotoliu de unde luă iar sticla, şi de fericire că el venise, Maria Douval mai trase o duşcă, sperând totodată că tremuratul picioarelor se va mai diminua.  

      Să fie de fericire că a venit el? Să fie de emoţie sau… de la alcool?  se întrebă ea. Nu prea ştia sigur care este cauza dar tremura binişor şi inima începu să-i bată cu putere, auzindu-i ritmul în timpane. 

      Ar fi vrut să alerge şi să-i sară în braţe, aşa cum văzuse ea în filme că fac eroinele îndrăgostite, dar picioarele nu a ascultară, se dezechilibră şi căzu lată lângă pat, în partea opusă oglinzii − mare noroc, sau norocul beţivilor, dacă ar fi căzut pe partea cu oglinda, unde se aflau cioburile paharului, sigur s-ar fi accidentat grav de tot − nu renunţă, se ridică cu mare efort şi porni de-a buşilea ca un bebeluş spre uşă, unde, sprijinindu-se de ea, se ridică în poziţie bipedă, o deschise şi plecă spre scări, sprijinindu-se de perete.

      În acel moment, Luis era deja pe la jumătatea scării, şi, ridicând privirea o văzu pe Maria Douval, ţinându-se de balustradă, clătinându-se în dreptul primei trepte.

      Înţelegând situaţia, şi mai ales intenţia Mariei de-a coborî scările, îşi luă elan şi se avântă spre ultimele trepte, întinzându-şi braţele. O prinse la timp, Maria Douval, deja se dezechilibrase după primul pas.

      − Ha, ha, ha!... izbucni ea într-un hohot de râs. Ţi-a fost frică?… Ţi-a fost frică că voi cădea!?…  Ha, ha, ha!...  continuă ea să râdă gutural, şi mâinile i se încolăciră de gâtul lui, strângându-l cu putere.

      − Ce faci, Maria? Ce se întâmplă cu tine? o întrebă el, strâmbând puternic din nas, simţind mirosul de coniac. Of, Doamne, iar ai băut?

      − Ţi-a fost teamă să nu cad… Şi nu te mai preface că nu-ţi plac, hoţomanule… hoţomanule de inimi de femei. Eu ştiu… eu ştiu şi te simt! Instinctul meu de femeie nu m-a înşelat niciodată, te simt că mori după mine!… Simt că ai vrea să fiu a ta… zii…. spune ceva, de ce taci?… Spune că nu-i aşa? Simt că mă doreşti, simt că mă vrei!...

      − Mamă, încetează, te rog!... Vorbeşti numai prostii!... Special folosise cuvântul mamă, crezând că astfel, o va trezi la realitate.

      − Ba n-am să încetez de loc!... Şi… şi nu-mi mai spune mamă, că nu sunt mama ta! aproape că ţipă Maria Douval strângându-l şi mai tare de gât. Ridică-mă mai sus că-ţi simt deja bărbăţia cum mă… cum mă atacă! minţi ea.

      Luis ridicând-o în braţe, observă acum mai bine cum era ea îmbrăcată, adică, mai mult dezbrăcată. Prin neglijeul transparent se putea vedea aproape totul. Şi slavă Domnului, încă mai era ceva minunat de văzut, mai ales că ea, nici nu avea lenjerie intimă.

 

      Instantaneu, prin mintea lui, începură să se deruleze imagini din trecut: Maria Douval, atunci la mare, într-un splendid costum de plajă alb, care venea pe ea perfect, apoi acasă la piscină, tot costum de plajă alb, ireproşabil prin sărăcia materialului, care-i scotea în evidenţă monumentalul corp bronzat.

 

      − Maria , de ce-ai băut aşa de mult? o întrebă el.

      − Nu e treaba ta, cât beau eu, da?! Şi du-mă în camera de oaspeţi! ceru ea. La mine în dormitor sunt… visele mele ţăndări, zac bete pe covor…

      Luis nu o luă în seamă şi se îndreptă spre dormitorul ei.

      − Te rog! Du-mă la oaspeţi. Ţi-am spus… şi începu să-l mângâie pe obraz… la mine în dormitor, visele mele, zac cioburi pe covor!

      − Ai spus altceva, prima oară: ţăndări! îi aminti Luis.

      − Şi!?... Care e diferenţa?

      − Da, ai dreptate, în situaţia ta, nu-i nicio diferenţă.

      În camera de oaspeţi, Luis o aşeză într-un fotoliu.

      − De ce-ai băut aşa de mult? repetă el întrebarea. Niciodată nu te-am văzut în… asemenea ipostază!      

      − Spune ce gândeşti?! Zi tare: ca pe o prostituată, beată şi proastă! Beau cât vreau… şi când vreau… şi cu cine vreau, e clar? ripostă ea pe un ton arţăgos. Apoi schimbă brusc registrul vocal şi cu o voce linguşitoare, continuă: Stai aici, lângă mine, hai… te rog!

      Îl prinse de mână, trăgându-l mai mult cu forţa spre ea.

      − Vreau să te simt aproape… aproape de mine şi de inima mea! spuse, ducându-i mâna la piept şi punându-i sânul în palmă… Eşti singurul bărbat, pe care eu, eu şi numai eu, îl doresc… Hai, ia-ţi şi tu un pahar… şi vino lângă mine! Te roagă şi te imploră o inimă rănită şi bolnavă de singurătate… Vreau să bem amândoi… Să bem şi să uităm… aproape că fredonă ea. Iubitule, ai ceva împotrivă?            

      − Te-am întrebat, de ce ai băut aşa de…

      − Nu mai repeta ca un robot defect, că mă enervezi… Şi beau pentru că aşa vreau eu!… E bine? îl întrerupse ea, ţipând. Apoi pe un ton iarăşi linguşitor, continuă: Sunt tânără Luis, sunt încă tânără şi vreau şi eu să fiu fericită sau să mai fiu fericită. Să mai retrăiesc, măcar o dată, ce-am trăit în tinereţe… Cer prea mult? Dar cui să mai folosească, tinereţea mea? Unui boşorog care s-a săturat de mine după… după doar câţiva ani … sau poate mai devreme, dracu’ ştie…

      − Dacă tu ai început să bei! Şi vezi că boşorogul e tata...

      − Am început să beau!?... repetă ea privindu-l absentă. Ştii de ce am început să beau? Din răzbunare, am început să beau, apoi de singurătate, de… de, dracu’ mai ştie, de ce am început să beau, dar… dar cel mai mult de ciudă că mă trişa cu aia, cu una…

      − Cu una mai frumoasă?

      − Nu! ţipă Maria. Nu e mai frumoasă! Am văzut-o! E… e mai tânără, are sânii mici şi ascuţiţi…  ca la capră! Ai mei cum sunt, cum îi vezi tu? întrebă, ridicându-şi provocatoare sânii cu mâinile. Nu-i aşa că sunt mai frumoşi de o mie de ori?… Am văzut-o şi e o schiloadă… ăăă, cum se zice: femeia şnur,  fără burtă, fără cur! N-ai pe ce pune mâna că te răneşti în oase!… apoi iar ţipă: Am să mă răzbun!… Am să-l trişez şi eu!…

      − Trişează-l, dacă tu consideri asta o rezolvare a situaţiei în care te afli. Dar nici să-ţi cauţi refugiul în alcool,  înecându-te în el, nu este tocmai soluţia ideală. Din contră!

      − Ştii ce? Nu mă interesează lecţia ta de… de, mo-ra-lă! silabisi ea încet, cu privirea pierdută. Nici tu nu eşti uşă de biserică, am simţit eu… te-am văzut eu, chiar şi beat criţă de mai multe ori, te-am văzut. A! făcu ea, ridicând degetul arătător, îţi mai aminteşti? Erai puştan şi mă spionai când eram pe terasă şi făceam plajă topless. Tu, cu oglinda  din dormitorul tău, mă spionai. Mă mai spionai şi când intram în baie… aşa că, scuteşte-mă!  Şi… mai toarnă-mi dracu’ o dată în paharul ăsta! strigă la el. Nu vezi că-i gol şi mor de sete!… Apoi brusc, schimbă tonul, şi pisicindu-se spuse: Iubitule, vrei să mor?

      Luis puţin uimit de cererea ei, îi privi mai atent mâinile. Voi s-o atenţioneze că nu are nimic în ele, dar realiză că era inutil. Se îndreptă spre barul amenajat într-o firidă şi turnă în două pahare câte un deget de coniac. Maria Douval ciocni cam brutal, gata, gata să le spargă, zicând:

      − Pentru fericirea noastră, Luis! Eşti zgârcit, la fel ca el, spuse ea privind paharul.

      − Pentru, răspunse el zâmbind, trăgând o duşcă.

 

       Şi aşa, discutând despre câte-n lună şi-n stele, iar Maria Douval, punctând picantele amintiri din tinereţea ei − şi avea enorm de multe! − cu scene erotice, ştiind din experienţă proprie că unii bărbaţii sunt înnebuniţi după asemenea poveşti, iar el nu făcea excepţie, Luis nici nu observă că începuseră a doua sticlă de coniac.

      Maria Douval parcă se transformase şi acum Luis o privea altfel, mai cercetător, mai profund şi multe imagini se derulau şi se suprapuneau peste situaţia de faţă, trezindu-i alte şi alte amintiri.

      După un timp, Maria Douval se prefăcea că bea ducând paharul la gură, umezindu-şi doar buzele, dar nu scăpa paharul lui Luis din vedere. Voia din toată inima să-l îmbete.

      − Hai să dansăm! propuse ea la un moment dat, dorind mai mult să verifice cam în ce stare se află el. N-am mai dansat de mult împreună… a trecut un veac…

      Luis o ţinea în braţe să nu cadă sau Maria îl ţinea pe el, situaţia era prea confuză şi poate că, mai mult se susţineau reciproc. Totuşi, Luis ameţit, ameţit, dar simţea că Maria Douval are un comportament nefiresc, dansa foarte lasciv, provocator, atingându-l din „greşeală” chiar în zonele intime, depăşind cu mult bariera pe care trebuie s-o respecte o mamă, chiar şi vitregă. Simţi la un moment dat că-l sărută pe gât. Se opri din dans şi o îndepărtă uşor.

      − Maria, ce faci?

      − Hai să fumăm câte o ţigară. Am unele „speciale”, le-am păstrat la secret, pentru ocazii delicate, îi propuse ea, simţindu-l foarte încordat, şi, fără să aştepte aprobarea lui, Maria Douval i se desprinse din braţe, se îndreptă spre bar, unde, deschise uşa şi culisă spre dreapta tăblia de jos – din ascunzătoare scoase două ţigări.

      − Poftim, Luis, fumează! Am să te fac înger! 

      După câteva fumuri, Maria Douval privindu-l cam ciudat îl întrebă:

      − Îngerii or fi şi de genul feminin?

      − Poate, cine ştie! răspunse Luis preocupat mai mult de pahar.

      − Ei, oare fac dragoste? întrebă ea fixându-l cu o privire stranie.

      − Probabil! Altfel cum s-ar înmulţi…

 

      După un timp, ea mai aduse încă două ţigări „speciale” şi altă sticlă cu coniac.

      Luis, la a doua ţigară, după primele fumuri simţi că uşor, uşor, începe să plutească şi că totul în jurul lui dansează haotic. Obiectele din preajmă, se deformară hidos şi începură să tremure ca nişte bucăţi enorme de piftie, se transformară în forme ciudate, se contopiră, căpătară forme neregulate şi începură să se deplaseze, toate aveau alte dimensiuni şi culori amestecate. Totul se sucea, se învârtea, culorile se amestecau şi dansau, iar în femeia din faţa lui, el vedea acum pe Maria Dinulescu, spre care întinse braţele, chemând-o prin gest, la pieptul său, şi brusc, o lumină albă făcu explozie în capul lui şi filmul real al timpului se rupse, realitatea se evaporă şi el se prăbuşi în neant sau într-un zbor alb spre undeva…

 

      Ce s-a petrecut între ei mai târziu, numai bunul Dumnezeu ştie! Cert este că, Luis, spre dimineaţă când s-a trezit, după câteva clipe şi-a dat seama că se afla într-o cameră şi într-un pat străin. Zvârli cearceaful de pe el şi înlemni: era gol puşcă, iar  mama lui vitregă dormea alături, la fel de „îmbrăcată”. Brusc, capul începu să-i vâjâie şi aşa mahmur,  realiză groaznica situaţie în care se afla.

      Se ridică din pat şi coborând, se împiedică în ceva: erau blugii. Îi trase repede pe el şi cu restul de haine în mână, ocoli patul, împiedicându-se de data asta de nişte sticlele goale de coniac şi părăsi iute dormitorul. Traversă fără zgomot holul, ca un hoţ în vârful picioarelor, şi intră în camera lui. Închise uşor uşa şi se rezemă cu spatele de ea. În prima fază, răsuflă uşurat, dar în minte îi veni un gând teribil, de parcă-l lovise cineva cu-n ciocan, în moalele capului: oare, tata, o fi dormit acasă? Dacă a venit în dormitor şi ne-a văzut?

      Aruncă hainele şi plecă spre baie. Se opri în dreptul uşii şi începu să se lovească sistematic cu capul de toc, repetând ca în transă:  ce-am făcut?… Ce-am făcut?… Ce josnicie!… Ce oroare! Ce oroare,  Doamne,  Dumnezeule!

 - va urma -

[Sofia Sincă]

Un text captivant, prins în miezul problemelor. Facem cunoştinţă cu mama vitregă a lui Luiz, fostă prostituată, o femeie frivolă cu toate metehnele acestui tip de femeie: alcoolică, drogată, caracter josnic. Nu reuşeşte să-şi depăşească categoria socială, dar nici soţul său nu se oboseşte să o ajute. Nu-şi stăpâneşte pornirile, atrăgându-l şi pe Luiz, fiului ei vitreg în desfrânările ei. Luiz, pică victimă imediat... alcoolul, formele apetisante ale femeii, educaţia precară pe care a primit-o, mediul în care a crescut, fac din el victima perfectă.

Textul este scris foarte bine, amănunţit, luxul de amânunte introducându-ne mai bine în inimile personajelor şi în acţiunea romanului. Este de admirat puterea de muncă a autorului, respectul de sine şi calmul, ca şi dorinţa sa de a scrie aşa cum doreşte.

Însă ca peste tot, la un roman de asemenea factură, întotdeauna mai rămâne câte ceva de corectat. Odată... şi odată existau corectori. Acum trebuie să fii bun la toate.

Prin urmare: prinzându-şi capul în mâini şi clătinându-l violet,-cred că a vrut violent, Emil.

unusprezece ani ani, - de scos un ''ani''

voastre genitale nu s-au potriv, - potrivit

unde se aflau cioburile paharul, - paharului

Şi te mai preface că nu-ţi plac, hoţomanule…,- Şi ''nu'' te mai preface...

Luis ridicând-o mai bine în braţe, observă mai bine cum- de scos un ''mai bine''. Repetiţie nefericită.

,,Se ridică din pat şi coborând din el,Îi trase repede pe el , - un ultimul paragraf ai repetat nefiresc de mult ''el'' şi în general pronume personale ''el şi ea''. Ţi-am scos aici doar un exemplu. Tu vei citi şi vei constata pe care le laşi şi pe care le scoţi.

Apreciere, deosebită, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, am modificat, mulţumesc mult de tot! 

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Un text captivant, prins în miezul problemelor. Facem cunoştinţă cu mama vitregă a lui Luiz, fostă prostituată, o femeie frivolă cu toate metehnele acestui tip de femeie: alcoolică, drogată, caracter josnic. Nu reuşeşte să-şi depăşească categoria socială, dar nici soţul său nu se oboseşte să o ajute. Nu-şi stăpâneşte pornirile, atrăgându-l şi pe Luiz, fiului ei vitreg în desfrânările ei. Luiz, pică victimă imediat... alcoolul, formele apetisante ale femeii, educaţia precară pe care a primit-o, mediul în care a crescut, fac din el victima perfectă.

Textul este scris foarte bine, amănunţit, luxul de amânunte introducându-ne mai bine în inimile personajelor şi în acţiunea romanului. Este de admirat puterea de muncă a autorului, respectul de sine şi calmul, ca şi dorinţa sa de a scrie aşa cum doreşte.

Însă ca peste tot, la un roman de asemenea factură, întotdeauna mai rămâne câte ceva de corectat. Odată... şi odată existau corectori. Acum trebuie să fii bun la toate.

Prin urmare: prinzându-şi capul în mâini şi clătinându-l violet,-cred că a vrut violent, Emil.

unusprezece ani ani, - de scos un ''ani''

voastre genitale nu s-au potriv, - potrivit

unde se aflau cioburile paharul, - paharului

Şi te mai preface că nu-ţi plac, hoţomanule…,- Şi ''nu'' te mai preface...

Luis ridicând-o mai bine în braţe, observă mai bine cum- de scos un ''mai bine''. Repetiţie nefericită.

,,Se ridică din pat şi coborând din el,Îi trase repede pe el , - un ultimul paragraf ai repetat nefiresc de mult ''el'' şi în general pronume personale ''el şi ea''. Ţi-am scos aici doar un exemplu. Tu vei citi şi vei constata pe care le laşi şi pe care le scoţi.

Apreciere, deosebită, Sofy!