IUS şi ISA . XI .

[Emil Dumitru]

         Bunica se opri iar din povestit, aparent fără nicio explicaţie. Marius o privi puţin nedumerit, şi atunci observă pe faţa ei bătrână cum două lacrimi, ca două boabe de rouă, se rostogoleau agale. Irina nu şi le şterse, le lăsă libere, să-şi caute singure drumul prin labirintul ridurilor şi să ajungă acolo unde vor, apoi duse cana la gură, dar imediat o lăsă jos, făcând, dezamăgită, o uşoară grimasă: cana era goală.

       − Mai vrei vin, bunico? o întrebă el deducând că terminase vinul.

       − Poftim! tresări Irina, parcă trezită din visare.

       − Ziceam de vin, dacă mai vrei să bei, aşa un pic, pic.

       − Da, mai vreau să beau, că prea m-am albit în obraz, da’ să-mi pui doar jumătate dă cană, să nu mă îmbăt şi schiţă un uşor zâmbet.

 

       Irina luă cana cu amândouă mâinile, calmă şi cu multă grijă, parcă fiindu-i frică să n-o scape şi bău pe îndelete, doar câteva înghiţituri. Apoi, strângându-şi pătura mai bine pe lângă ea şi lăsându-se pe spate în şezlong, reluă povestea:

       − Of Doamne! să făcuse iarnă, când doctoru’ mi-a spus că, gata, sunt sănătoasă, adică sunt în toate minţili… da’ parcă a zis altfel!?

       − Probabil: facultăţi mintale, o fi spus medicul, o ajută Marius.

       − Aşa, mamaie! chiar aşa a zis el, şi că pot pleca acasă. Unde să plec, domnu’ doctor, la care casă?  l-am întrebat. S-a mirat dă întrebarea mea şi m-a privit aşa, dă parcă atunci mă vedea prima dată.  Nu-ţi aminteşti de unde eşti? m-a întrebat el. Nu, i-am răspuns. Atunci a pus o soră şi a căutat acolo, în registru lor şi mi-a spus: femeie, nu ştim dă cât că te cheamă Irina − asta dacă o fi numele dumitale adevărat, că n-ai buletin − şi că ai fost adusă dă un bărbat cu căruţa, în stare de comă, că aşa e trecut aici, iar dă atunci nimeni nu s-a mai interesat dă dumneata… Şi pă bărbat cum îl cheamă? l-am întrebat. Nu scrie cum îl cheamă, că-ţi spuneam, mi-a răspuns. L-am rugat plângând, să mă mai ţie câteva luni, până în primăvară, poate vine cineva după mine, sau poate-mi aduc aminte io, dă trecutul meu… Şi doctoru’ om bun la suflet, m-a lăsat să mai stau în spital, da’ să am grijă dă colega dă cameră şi să dorm cu ea într-un pat, că-i trebuie patu’ meu. Am căzut la învoială, am trecut iarna cu bine, şi, am ajuns în primăvară, când am plecat din spitalul. După ce-am ieşit io pă poartă, am mers p-o stradă şi m-am pomenit într-o gară. M-am suit în tren ş-am adormit acolo pă  banchetă, în vagon. Cred că mersesem mult pă jos şi eram obosită, că nici n-am simţit când a plecat trenu’ şi m-a trezit controlu’, că să-i arăt biletu’. N-am, i-am spus. Atunci, ai cu mine, a zis el, că trebuie să-ţi fac procest verbal. La început, n-am vrut să merg, da’ zice el: stai liniştită că nu-ţi dau amendă, îţi fac doar aşa ceva dă formă, că aşa trebuie. M-am dus cu el, până la ultimu’ vagon, şi acolo, la început s-a purtat frumos cu mine, mi-a dat să mănânc şi apoi a scos o sticlă dă un kil, cu vin alb. După ce-a terminat-o pă aia, din care io n-am vrut să beau, a scos-o pă a doua şi m-a ameninţat că dacă nu beau, în prima gară mă dă pă mâna miliţiei şi-mi mai face şi ăia, alt procest, da’  cu amendă. Dă frică, am băut şi io, iar nemernicu’ s-a îmbătat, a încuiat uşa şi a tăbărât pă mine, rupându-mi şi nasturii dă la bluză. Apoi, spre dimineaţă, când trenu’ a oprit, m-a dat jos, da’ să nu spui la nimeni că mă dă pă mâna miliţiei că n-am avut bilet. Şi uite aşa, am ajuns în gara Basarab, din Bucureşti.

       Se opri, calmă duse cana la nas şi mirosind, spuse uşor zâmbind:

       − Bine că ăsta e roşu şi miroase puternic a căpşunică.  

       Bău la fel de calmă câteva înghiţituri şi fără să-l privească reluă:

       − Restu’, ce s-a întâmplat cu mine, câte am îndurat, prin ce şi câte am trecut, numa’ bunu’ Dumnezeu ştie. Poate am să-ţi povestesc altădată, dragul meu. În această seară, ţi-am răspuns la întrebarea: dă ce m-am despărţit dă Mihai.

       − Şi de Maria, de mama, nu ţi-ai amintit atunci?

       − Nu!... şi Irina oftă adânc. Nu… atunci nu mi-am amintit dă ea, dă loc, dă loc. Târziu dă tot, încoa, au început să-mi apară aşa în cap, în mintea mea, nişte vedenii, aşa ca nişte poze… La început, mai ales când vedeam fetiţe, mi se împăienjenea privirea şi parcă zăream o nălucă dă copil, da n-o cunoşteam, că nu-i vedeam faţa bine, apoi, cu timpu’ a început imagina să se limpezească  şi să se lege ceva în capu’ meu…  Da’ acum, sunt obosită, am să-ţi povestesc altă dată.

       − Bine, bunico, am priceput! Dar totuşi, care e sfatul tău?

       − Sfatul meu, în legătură cu voi doi!? E… e să nu vă grăbiţi, să mai aşteptaţi şi să vă cunoaşteţi mai bine… E foarte important să vă cunoaşteţi şi bunele şi relele… Să-i cunoşti părinţii, apoi s-o aduci p-aci s-o cunoască şi Maria, s-o cunosc şi io…

       − Da, îmi imaginez, mai ales s-o cunoşti tu… Ei, chestia asta cu părinţii, era valabilă pe vremea dumitale, bunico, acum…

       − Şi ce, acu’ nu mai e? E şi acu’, dragul meu, dă ce n-ar fi? Ce vezi greşit în asta! Spune-mi?

       Marius nu răspunse, se mulţumi doar să ridice din umeri.

       − Vezi că nu ştii ce să-mi răspunzi…

       − Am să mă gândesc şi am să-ţi răspund, acum te las, plec în oraş, am întâlnire… Bunico, îţi mulţumesc pentru tot, dar mai ales că ai avut încredere în mine şi mi-ai povestit un mic fragment din viaţa dumitale! Pa, bunico!

       − Pa, dragule! Şi nu uita ce mi-ai jurat.

       Când tocmai se pregătea să plece Marius, îşi făcu apariţia pe terasă Maria, şi Irina o întâmpină, zicând:

       − Băiatul ăsta, al tău, s-a îmbolnăvit rău dă tot, ce mai!

Maria bănui că Irina voia să spună altceva şi abordând o mină cât de cât serioasă, spuse privindu-l:

       − Vai, nu mai spune! Dar eu îl văd că e vioi, numai un zâmbet. Aşa arată un om bolnav?  Apoi, prefăcându-se şi curioasă, îl întrebă: Ai febră, dragule, vrei să-ţi pun termometrul?

       − S-a îmbolnăvit dă dragoste, dă asta s-a îmbolnăvit. Aşa că, lasă-l, n-are nevoie dă termometru’ tău.

       − Ha, ha, ha, asta da boală, nu glumă! râse Maria cu poftă. Fii liniştit dragul meu, toţi am zăcut de boala asta, la tinereţe sau mai târziu…

       − Bunica exagerează, mamă, ştii tu cum e… ea mai înfloreşte un pic, ca de obicei! replică Marius.

       − Ba nu, dragule, mama ta are dreptate! Şi cine n-a zăcut măcar o dată, o singură dată în viaţă dă boala asta, a făcut umbră pă pământ dăgeaba. Da’ să ştii dă la mine, bărbatul când să îmbolnăveşte dă boala asta, zace mai rău dă cât o femeie… şi aşa voi sunteţi mai sensibili la durere, am văzut io într-un film. Apoi, ţi-am povestit că şi io am zăcut mult dă astă boală. Şi mama ta a zăcut dă ea, poate că s-a lecuit dă aia veche, da’ acu’, continuă ea mai încet, privind-o cu subînţeles pe Maria, e posibil să să îmbolnăvească din nou, dacă nu s-a şi îmbolnăvit deja.

       − Bine bunico, am reţinut. Pe mine, vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să plec! Şi bunico, nu uita: ai grijă c-o să vină toamna şi cade brumă pe floricelele tale! Pa, mami! Pa, bunico!

Amândouă îl priviră, puţin mirate. Marius, cu un zâmbet larg pe buze, le lămuri:

       − Asta, aşa, să nu înfloreşti prea tare, ce ţi-am povestit! şi plecă, fluierând uşor.

       Irina o observă pe Maria cum îl conduse cu privirea până ce el dispăru pe scări.

       − Seamănă mult cu el?

       − Cine… cu cine? întrebă Maria, scuturând din cap şi privind-o printre gene.

       − Marius cu Luis! ce te prefaci că nu pricepi şi mă mai întrebi.

       Maria o privi fix, preţ de câteva secunde, reflectând, la întrebarea Irinei: dacă era pusă aşa de dragul conversaţiei sau chiar o interesa acest amănunt.

       − Auzi, mamă, nu vrei dumneata, să-ţi aduc un ceai fierbinte? Poate îţi este răcoare.

       − Da, cum să nu, mai vreau un ceai, spuse Irina întinzând cana spre ea. Da’ să fie dă struguri, roşu şi cu scorţişoară, că ăsta face bine la circulaţie şi oaselor mele bătrâne.

      Maria luă cana şi plecă spre bucătărie, pe drum o mirosi şi zâmbi.

 

       − Ai zi, că n-am uitat, nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Irina după ce primi cana.

       − Noroc şi multă sănătate!  spuse Maria ciocnind cu Irina.

       − Să dea Domnul.

       − Enorm, mamă! Seamănă ca două picături de apă, continuă Maria în timp ce se aşeza la masă.

       Irina aprobă din cap, semn că a înţeles. Apoi sări la alt subiect:

       − Cum îţi zisei mai dă vreme, băiatul tău, e bolnav rău dă tot, s-a îndrăgostit dă o icoană.

       − De o icoană? Eu am crezut că de o fată, mamă, nu de o icoană.

       − O fată, o fată,  stai liniştită! Da aşa dă fain mi-a descris-o şi dă amănunţit, că ziceai că avea o icoană în faţa ochilor, nu alta.

       − Bănuiesc că e vorba despre noua lui colegă…

       − Da, da! Dă ea e vorba, dă Luisa.

       − Luisa!? Am înţeles c-o cheamă Isa, pe noua lui colegă…

       − Isa, vine dă la Luisa! o lămuri Irina. 

       − A! ciudat nume: Isa! Auzi, mamă, spune-i tu, s-o aducă în vizită, s-o cunoaştem şi noi.

       − I-am şi spus! Da, Matei unde e? Dă ce n-a venit?

       − M-a sunat, mai întârzie, are ceva de lucru, răspunse Maria trăgându-şi ziarele mai aproape.

       Irina deschise gura s-o mai întrebe ceva, dar auzind foşnet de ziar, întoarse capul  şi o privi. Înţelese că Maria nu mai avea chef de discuţie, cel puţin pentru moment, căci o văzu că ia ziarul şi-l deschide.

 

- va urma -

[Sofia Sincă]

Din dialogul clasic, enorm cât textul înţelegem drama Irinei şi ne putem explica pentru ce nu au fost împreună atât amar de vreme mamă şi fiică. Destin... crud destin! Fiecare au suferit din dragoste. Şi Marius tot din dragoste va suferi, când va înţelege că iubita lui este de fapt sora lui.

se rostogoleau la vale - pleonasm. ...se rostogoleau pe obraji sau altcumva.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Am aflat ca, destinul necrutator a despartit mama de fiica. Si nu exista speranta de ameliorare. Cat de fericit va fi Marius cand va afla... cat de fericita va fi Maria, Irina... Totusi, putin soare nu iese pe strada lor? :)

Astept urmatorul episod.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, multumesc pentru lectura si ajutor. Am revizuit textul.

Cu prietenie,

P.s. Scuzele de rigoare, datorita unor probleme din program, nu pot scrie cu diacritice.

Sofia Sincă a spus :

Din dialogul clasic, enorm cât textul înţelegem drama Irinei şi ne putem explica pentru ce nu au fost împreună atât amar de vreme mamă şi fiică. Destin... crud destin! Fiecare au suferit din dragoste. Şi Marius tot din dragoste va suferi, când va înţelege că iubita lui este de fapt sora lui.

se rostogoleau la vale - pleonasm. ...se rostogoleau pe obraji sau altcumva.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea.

Sofy

[Emil Dumitru]

Corina, iti multumesc pentru lectura. Dupa cum observ, PC-urile noastre sufera de aceiasi boala!

Cu prietenie, 

Corina Militaru a spus :

Am aflat ca, destinul necrutator a despartit mama de fiica. Si nu exista speranta de ameliorare. Cat de fericit va fi Marius cand va afla... cat de fericita va fi Maria, Irina... Totusi, putin soare nu iese pe strada lor? :)

Astept urmatorul episod.

Cu prietenie,