IUS şi ISA . III .

[Emil Dumitru]

       Închise jurnalul şi privi mai insistent în jurul ei, fiindu-i teamă să nu-i audă cineva gândul şi simţi – secunde bune – că peste cimitirul aproape pustiu, se aşternuse o linişte stranie, de parcă toţi morţii aşteptau ca ea să-şi continue confesiunea. Doar două vrăbii se ciorovăiau într-un tufiş, după care începură să se urmărească prin frunzișul des, iar pe braţul unei cruci din marmură se opri un guguştiuc. După câteva clipe mai veni un altul – masculul probabil – şi începu să se înfoaie şi să se rotească, cântând. De undeva, răzbătu fragmentat până la ea, plânsul tânguit al unei femei, probabil jelindu-şi copilul: „…puiul meu drag, puiul meu drag!’’

 

       De ce oare, aici, pe băncuța rece de lângă mormântul lui tata, unde am simţit până mai adineauri cum singurătatea a stat la taifas cu mine, mă tem ca nu cumva, cineva, să-mi audă ultimul gând… Şi apoi, dacă mi-l aude, ce!... deşi nu are cine, cu atât mai bine, poate învaţă şi nu va mai comite aceste greşeli!  se auto-mustră ea.

       Ridică foarte determinată şi uşor semeaţă, capul, privind împăcată cu sine peste marea albă-gri de cruci – nu mai făcuse asta niciodată în cimitir – să vadă, dacă are cui sau nu să spună, chiar cu voce tare povestea ei de dragoste sau mai bine spus, tragica ei poveste de dragoste. Nu zări pe nimeni şi nu mai auzi nimic: vrăbiile şi porumbeii zburaseră, tăcuse şi femeia care-şi bocise copilul. Îşi coborî privirea spre mormânt, puţin supărată că nu are cui să-şi descarce sufletul prea plin de tristeţe, şi după câteva clipe, îşi reluă scrisul:

       Oare acesta să fie locul meu de purificare?

       Iubitul meu tată – surâse trist, amintindu-şi că niciodată nu-i spusese aşa în timpul vieţii – te rog, ascultă-mă, dacă ai puţin timp liber –  cred că acolo unde eşti tu acum, sus în cer – se opri, întrebându-se nedumerită: dar dacă nu este acolo sus, în rai, şi este în iad? apoi după câteva clipe,  reluă: mă rog, indiferent unde eşti, sigur ai acum timp, pentru că aici pe pământ, cât ai trăit, n-ai avut niciodată timp să mă asculţi – deoarece  vreau să-ţi spun multe; simt că aici am curajul să stau cu dumneata  de vorbă, aşa la rece şi chiar brutal, adică  fără să folosesc vorbe alese şi fără să-mi fie teamă că mă vei lovi sau că vei profita de pe urma confesiunilor mele:

   – am curajul nebunesc să deschid o fereastră  în mine, în sufletul meu, să văd ce mai este pe acolo şi ce-a mai rămas din el!

   – oare, sufletul meu,  mai are puterea să lupte?

   – mai am puterea să renasc eu, cu şi din toată fiinţa mea?

   – o mai fi suficientă cenuşă, acolo, pentru a mai renaşte o altă Mărie sau toată  cenuşa s-a risipit în aşteptare, spulberată de vântul rătăcitor.

   – acum şi aici, singurul care poate să-mi audă gândurile, eşti tu tată!

   –  de vrei şi poţi, ajută-mă! ACUM am nevoie de ajutorul tău.

   Abia acum am avut curajul şi ţi-am spus chiar şi ce-am avut ascuns în cele mai tainice unghere ale sufletului meu, căci sigur, acum nu mă mai poţi lovi!

 

       O adiere de vânt rece, o zgribuli şi o făcu să tresară, dar frisonul răcoritor îi făcu bine, determinând-o să-şi ridice iarăşi, parcă şi mai semeaţă capul în direcţia vântului şi să-l înfrunte. Vântul îi mângâie faţa şi ea închise ochii. Brusc tresări speriată după doar câteva clipe, pentru că această mângâiere îi aminti de mâna lui Luis.  Aici, acum şi mai ales în acest moment nu dorea asta. Ea aştepta alt semn.  Vântule, eu vreau să stau de vorbă cu tata!... De ce mi l-ai adus pe Luis? 

     Şi vântul, parcă înţelegând-o se mai potoli, dar viclean, cu o ultimă adiere îi strecură în memorie amintiri mai vechi; ea scutură din cap voind să le risipească şi reuşi. Zâmbi satisfăcută că-l învinsese şi foarte hotărâtă, scrise:

 

       Gata, de azi încep o nouă viaţă!

   Iubitul meu tată – acum pot să-ţi spun aşa, deja te-ai obişnuit, nu?  – azi, acum, la căpătâiul tău, îmi  îngrop trecutul sub crucea ta grea din marmură.

   Chiar dacă am auzit când mi s-a spus şi am văzut că porţile minunatei grădini s-au închis, eu totuşi am să lupt şi am să înving.

   Am fost… am fost şi sunt… am fost şi încă mai sunt… ŞI VOI FI o luptătoare!

   Chiar dacă la imensa poartă paznic este un mare lacăt, la care n-am văzut nici măcar cheia, totuşi eu o voi căuta şi sunt sigură că am s-o găsesc! 

   Care mi-e vina doamne, de m-ai pedepsit aşa de aspru?

   Am greşit eu mai mult decât altele sau alţi semeni?

   Eu, naivă, n-am ştiut să mă apăr, mi-am lăsat sufletul pradă tuturor vicisitudinilor vieţii şi m-am lăsat înşelată de falsa lui iubire! Şi Tu, mă pedepseşti pentru naivitatea mea?

   Când m-am trezit părăsită, cu sufletul pustiu de atâta dăruire şi trist că nu primise nimic, eram deja bătrână… (bătrână fizic, sufletul îl am încă tânăr, îl simt tânăr şi aşa o să fie toată viaţa!)

   Sufletul mă va judeca? Oare, după atâta sacrificiu, mai are curaj să mă judece?

   Cine va face parte din completul de judecată şi vreau să văd cine va avea curajul să dea primul cu piatra?

   Acum simt că a sosit momentul propice să am ce-a mai mare grijă şi răbdare cu mine.

   După ce mi-am pierdut pentru a doua oară jumătatea – căci eu, acum, pe Luis îl consider mort – voi lupta şi mai aprig să reuşesc în viaţă.

   Decesul lui Michel, m-a durut mult şi l-am trăit foarte profund atunci… dar, şi Doamne iartă-mă! a trecut… iar în minte mi-a revenit durerea – poate nu cu aceeaşi  intensitate – pricinuită de dispariţia lui Luis.

   Mi-am pierdut şi tatăl, iar durerea a fost mai… molcomă – asta sunt sigură c-a fost o răzbunare a psihicului pe tata, datorită comportamentului şi traumelor suferite de mine în copilărie – am trecut şi peste, şi iarăşi în memorie mi-a revenit Luis…

   Apoi am pierdut-o şi pe mama… mama Eleonora şi sigur moartea ei m-ar fi durut mult, dacă nu s-ar comportat aşa de urât în ultima perioadă de timp. Sunt sigură că am să trec şi peste asta, am s-o iert, deoarece în copilărie, mi-a fost ca o mamă adevărată! Probabil că – dar asta e doar o supoziţie personală – în subconştientul ei, ea m-a urât toată viaţa, deoarece a trebuit să mă crească pe mine în locul copilului ei, mascându-şi bine sentimentul, altfel nu-mi explic de ce s-a purtat aşa… şi iarăşi, la scurt timp, mi-a revenit în memorie Luis.

   Am trăit şi trecut prin momente grele, groaznice uneori, şi greu de descris în cuvinte, când oscilam între viaţă şi moarte, între voinţa de a-l uita pe Luis şi dorinţa de a renunţa la luptă, dar copilul a fost salvarea, punctul meu de sprijin, de care mi-am agăţat tot universul meu interior, şi-am luptat… Sunt sigură că dacă nu ar fi fost copilul, aş fi renunţat de mult să mai lupt, iar pentru asta vreau să-ţi mulţumesc Doamne!

   A, se mai spune că atunci când eşti trist şi supărat de pierderea cuiva drag, familia şi prietenii, te pot ajuta… Dar eu, familie nu mai am, Marius e încă mic şi nu ştie cum să mă ajute cu vorbe, însă prezenţa lui îmi face bine şi, aşa cum am mai spus, mă motivează să merg mai departe, şi să sper că, într-o zi soarele…

   Iar prieteni buni, am avut doi, şi culmea, erau străini, dar au rămas acolo, iar aici nu am decât nişte cunoştinţe… aşa că, tot eu singură trebuie să mă ajut…   

   Acum, după mulţi ani, am ajuns la o concluzie – ciudată o cred eu! – că suferinţa este o altă formă, mult mai amplă, cu rădăcini în psihologie, de-a spune: te iubesc!

   Sunt sigură că, într-un final nu am să mai sufăr şi mă voi vindeca de „boala Luis’’  – cum îmi spunea Connie! – dar de uitat, sunt la fel de sigură, n-am să-l uit niciodată.

 

       Brusc închise jurnalul, fiind cuprinsă iarăşi de o teamă inexplicabilă – realiză ea după câteva secunde – de a-şi consemna ultimul gând… şi totuşi parcă, ceva din adâncul fiinţei sale, îi spunea şi o îndemna că trebuie să-l scrie. Redeschise jurnalul şi foarte liniştită mai consemnă doar atât: De azi încep o nouă viaţă. Apoi sublinie fraza cu două linii.

 

       Deodată şirul gândurilor îi fu întrerupt de un zgomot nou: semăna cu mersul unor paşi uşor târşâiţi, ce se auzeau din partea ei stângă şi încet întoarse capul, închizând jurnalul. Pe alee venea spre ea, încet, o bătrână cu un buchet de flori albe în braţe. Bătrâna, apropiindu-se, ridică ochii şi când privirile lor se intersectară preţ de câteva clipe se opri la câţiva paşi. Maria simţi un fior rece că-i alergă pe şira spinării şi toate zgomotele din jur dispărură ca prin farmec, oprind şi timpul în loc. Văzu foarte clar, de parcă avea o lornietă la ochi, că pe faţa zbârcită şi brăzdată de ani a bătrânei, apăruse un firav surâs, iar memoria ei, cu o viteză fantastică întoarse timpul în copilărie, ajutând-o să-l recunoască. Aflată încă sub influenţa frisonului şi a fragmentatelor imagini, înghiţi în sec, încercând să scape de nodul ce i se oprise în gât: nu mai putea nici să respire sau uitase să facă acest lucru, căci acel surâs şi-l aminti brusc din frageda copilărie. Şi timpul milostiv, ca s-o ajute, mai derulă fantastic de rapid în mintea ei şi alte fragmente de imagini: nu se poate!… Doamne, Dumnezeule!... Nu se poate, numai mama zâmbea aşa… Doamne, Dumnezeule, ai milă de mine şi nu mă mai amăgi din nou!… Oare ea să fie?…

       Între timp, bătrâna mai făcuse doi paşi fără s-o slăbească din privire şi se oprise în faţa ei. De pe chipul ei, constată uimită Maria, dispăruse brusc, acel surâs.

       – Tu… tu cine eşti, de stai aici, la mormântul şi pă banca trădătorului? o întrebă bătrâna şi mai făcu cu faţa uşor agresivă, încă un pas, privind-o şi mai direct şi fixând-o fără jenă cu ochii ei apoşi.

       –  Eu sunt Maria, fata lui.

       – Cine?... Maria? Pe fetiţa mea, o chema aşa! Spui că te cheamă, Maria? o auzi pe bătrână c-o întreabă în şoaptă.

       – Da, Maria mă cheamă.

       − Maria?!... şopti bătrâna. Chiar te cheamă Maria?

       − Da, aşa mă cheamă!...  Mamă?!… Tu!?… Doamne, Dumnezeule, incredibil! reuşi Maria să articuleze ridicându-se şi tremurând de emoţie din toate mădularele.

       Bătrâna lăsă privirea în pământ. Încet şi foarte calmă, aşeză florile pe bancă şi apoi, cu multă delicateţe şi evlavie, îi cuprinse umerii, privind-o iarăşi. De data acesta însă, privirea ei era alta, cu totul şi cu totul alta, şi ochii lor, mai cercetători, mai adânc şi mai profund,  se întâlniră din nou.

  - va urma - 

 

[Corina Militaru]

Maria se reculege si intr-un fel incheie un capitol, fiind pregatita sa-si schimbe destinul. Aparitia mamei imi spune ca vom afla motivele pentru care aceasta n-a crescut-o. Oricum destinul Mariei, fie el real ori imaginat, este foarte rebel.

Carcotelile de serviciu:

De ce oare, aici, pe băncuța rece de lângă mormântul lui tata, unde am simţit până mai adineauri cum singurătatea a stat la taifas cu mine, mă tem ca nu cumva, cineva, să-i(cine? nu prea inteleg) audă ultimul gând… Şi apoi, dacă mi-l aude cineva, cu atât mai bine, poate învaţă( la fel nu inteleg cine) şi nu va mai comite aceste greşeli!  se auto-mustră ea.- poate n-am priceput eu, dar pare putin neclar paragraful.

Ridică capul uşor semeaţă

 aceiaşi  intensitate - aceeasi

de-al uita pe Luis şi dorinţa de-a renunţa la luptă- de a-l uita... de a renunta

 ridică capul şi când privirile lor se...

Astept...

Cu prietenie,

 

[Sofia Sincă]

Un alt capitol meditativ... Mi se pare cam mult, Emil, mai ales că tratează acelaşi gând, aceeaşi situaţie: dragostea pentru Luis, lamentări - aceleaşi - şi reproşuri privind tatăl. Tot aceleaşi. Mi se pare că Maria se repetă mult în acest jurnal, se bate mult pasul pe loc. Dar, în sfârşit... înţelegem şi esenţialul, că doreşte să-şi îngroape trecutul şi s_o ia de la capăt. Apariţia mamei, aşa instantaneu ne duce cu mintea la telenovele. Desigur, şi ele sunt făcute după asemenea scenarii.

Erori:

ce se auzea din partea, - auzeau pentru că e vorba de paşi
Bătrâna, apropiindu-se, ridică capul, - mică cacofonie
avea o lornietă la ochii, - la ochi

În rest numele Luis mi se pare că se repetă cam mult. În această frază se poate renunţa la ultimul Luis:  Sunt sigură că, într-un final nu am să mai sufăr şi mă voi vindeca de ’’boala Luis’’  – cum îi spunea Connie! (cum îmi spunea) – dar de uitat, sunt la fel de sigură, n-am să-l uit niciodată pe Luis.

Este o meteahnă de a ta :)))

Aştept continuarea!

Sofy

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc mult pentru ajutor, am refăcut fraza şi poate e acum mai bine.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Maria se reculege si intr-un fel incheie un capitol, fiind pregatita sa-si schimbe destinul. Aparitia mamei imi spune ca vom afla motivele pentru care aceasta n-a crescut-o. Oricum destinul Mariei, fie el real ori imaginat, este foarte rebel.

Carcotelile de serviciu:

De ce oare, aici, pe băncuța rece de lângă mormântul lui tata, unde am simţit până mai adineauri cum singurătatea a stat la taifas cu mine, mă tem ca nu cumva, cineva, să-i(cine? nu prea inteleg) audă ultimul gând… Şi apoi, dacă mi-l aude cineva, cu atât mai bine, poate învaţă( la fel nu inteleg cine) şi nu va mai comite aceste greşeli!  se auto-mustră ea.- poate n-am priceput eu, dar pare putin neclar paragraful.

Ridică capul uşor semeaţă

 aceiaşi  intensitate - aceeasi

de-al uita pe Luis şi dorinţa de-a renunţa la luptă- de a-l uita... de a renunta

 ridică capul şi când privirile lor se...

Astept...

Cu prietenie,

 

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult, am corectat!

Cu prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Un alt capitol meditativ... Mi se pare cam mult, Emil, mai ales că tratează acelaşi gând, aceeaşi situaţie: dragostea pentru Luis, lamentări - aceleaşi - şi reproşuri privind tatăl. Tot aceleaşi. Mi se pare că Maria se repetă mult în acest jurnal, se bate mult pasul pe loc. Dar, în sfârşit... înţelegem şi esenţialul, că doreşte să-şi îngroape trecutul şi s_o ia de la capăt. Apariţia mamei, aşa instantaneu ne duce cu mintea la telenovele. Desigur, şi ele sunt făcute după asemenea scenarii.

Erori:

ce se auzea din partea, - auzeau pentru că e vorba de paşi
Bătrâna, apropiindu-se, ridică capul, - mică cacofonie
avea o lornietă la ochii, - la ochi

În rest numele Luis mi se pare că se repetă cam mult. În această frază se poate renunţa la ultimul Luis:  Sunt sigură că, într-un final nu am să mai sufăr şi mă voi vindeca de ’’boala Luis’’  – cum îi spunea Connie! (cum îmi spunea) – dar de uitat, sunt la fel de sigură, n-am să-l uit niciodată pe Luis.

Este o meteahnă de a ta :)))

Aştept continuarea!

Sofy

[Emil Dumitru]

Theo, mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

Theodora Theo Anghel a spus :

Întoarcere în sine!

Maria pare că încearcă să pună la punct toate neclaritățile din viața sa, își sondează profund toate trăirile și - parcă în ajutorul acestei idei - a apărut și mama!

De abia aștept ca Maria să-și înceapă „noua viață”! Ce-o fi presupunând asta ... vom vedea!

Cu simpatie, Theo