Iubirea nu doare, iubirea te înalță...

[Emil Dumitru]

( fragment din romanul ,,IUS şi ISA’’)

Ningea cu fulgi mărunţi şi tari, vizibili doar în lumina farurilor şi a becurilor din luminatoarele stradale. Şi iarna se străduia să îmbrace oraşul în mantaua ei albă, de sărbătoare, manta care avea darul să acopere totul: gropi, noroi şi mult gunoi, dar, din păcate, doar atât: le acoperea.

,,De câte ori m-am plimbat prin ninsoare cu un băiat, ţinându-mă de mână? Dacă i-aş spune că este pentru prima dată, oare ar râde de mine? Dacă i-aş spune că tot ce fac acum, pentru mine este pentru prima dată, oare m-ar înţelege cu adevărat? Ce-ar înţelege oare? Că bravez, că vreau să-l impresionez! Prea brusc şi prea repede se întâmplă toate, şi asta, Doamne, mă sperie? Da, puţin mă sperie, nu mă simt pregătită... "

Simţi cum mâna lui o strânge şi mai tare. Era rece. ,, Din cauza frigului! " gândi ea.

-Maria, eu...

Dar nu mai apucă să termine, ea îi acoperi buzele cu degetul şi spuse uşor:

-Avem tot timpul din lume, Luis, plus această seară… friguroasă dar frumoasă, şi uite ce minunat ninge, spuse Maria visătoare.

Fulgii mărunţi se transformaseră acum: erau mari, pufoşi şi leneşi. Ningea atât de liniştit încât, Maria, privindu-i, parcă le auzea strigătele de bucurie. Se jucau, acolo sus în cer, ,,de’a alergata’’… pe îmbrăţişate, prin contopire pentru totdeauna. Când se prindeau, ţipau de bucurie, scoţând un sunet greu perceptibil, asemănător cu un clinchet al unui clopoţel de cristal.

,, Oare ce ştii tu Luis despre dansul fantastic al fulgilor de nea? De acolo de sus ei pornesc şi au aşa de puţin timp la dispoziţie să se bucure de libertate şi ei totuşi aleargă repede-repede să se prindă unul pe altul..... apoi cad prizonieri nămeţilor, uneori vântului nebunului, pierzându-şi libertatea…’’.

-Maria, s-a făcut târziu, cred că-i trecut de miezul nopţii, îl auzi pe Luis.

-Târziu, repetă ea, întorcându-se brusc şi oprindu-se în faţa lui.

Lumina palidă a unui bec îi cădea pe faţă şi Maria observă totuşi o lucire în ochii lui. Ciudat, parcă era o privire rece, stranie, care trecea prin ea şi se oprea undeva departe, pierzându-se în ninsoare. Simţi mâinile lui reci pe obrajii ei şi închise ochii, aşteptând miracolul primului sărut. Doar era primul lor sărut, nu? Doamne, şi cât se gândise la asta, îşi imaginase un milion de scenarii dar fiorul acela despre care tot citise în cărţi, n-o încercă deloc. Îşi simţi totuşi, în prima fază, buzele strivite de buzele lui reci şi parcă limba lui încerca să-i despartă buzele şi maxilarul încleştat şi să-i intre în gură. Nu cedă, strânse şi mai tare dinţii aşteptând în continuare, miracolul acela cu fiorul primului sărut, care trebuia să-i străbată tot corpul, dar nu simţi decât aceeaşi strivire, mai puternică acum, a buzelor lui reci şi limba lui care se tot agita. La un momentdat el se opri.

,,… poate din cauza frigului, sau suntem amândoi emoţionaţi, sau, cine ştie, poate că nu ştiu eu să răspund sărutului…’’

-Hai, e foarte târziu!

După puţin timp, intrau în apartamentul hotelului. Maria, intrând prima în hol, rămase pe loc uimită. Pe măsuţă văzu o sticlă de şampanie, două cupe susţinute de câte un picioruş subţire şi înalt, cum numai în filme văzuse şi un coş cu flori! Trandafiri albi! Mulţi trandafiri albi!

-Luis, tu ai…

-Surpriză! spuse el zâmbind, conducând-o spre măsuţă.

Desfăcu sticla. Turnă în cupe mai elegant decât cel mai bun ospătar. Ridică una şi i-o oferi Mariei.

-Pentru fericirea noastră veşnică, care începe cu adevărat în această seară, spuse Luis.

Maria bău o gură de şampanie: ,,Doamne ce bună poate să fie!’’ Apoi, brusc, goli paharul, cu multă poftă şi chiar multă sete. După ce-l puse pe măsuţă, zise:

-Dacă începe în această seară, atunci să înceapă!

Sări de gâtul lui, sărutându-l cu multă pasiune, - aşa crezuse ea, dar se înşelase, pentru că nu făcuse decât să repete strivirea buzelor, la fel ca afară - parcă spunându-i: ,,Vezi, tu, dragule, ăsta sărut, nu ce-ai încercat tu, acolo…!’’ Apoi se desprinse de el la fel de brusc, lăsându-l puţin şocat de comportamentul ei exploziv şi în paşi de vals şi piruete, plecă spre baie. De cum închise uşa, totul se nărui. Brusc observă că din oglinda ovală, o privea o femeie. Era ea, cu un zâmbet îngheţat pe chip:

,,-Chiar va trebui s-o fac? O întrebă pe Maria din oglindă.

-Draga mea, acum nu mai ai cum să eviţi acest lucru.

-Nu-mi dai un sfat? Nu-mi spui cum să mă comport şi ce să fac?

-Încerc, dar nu sunt sigură că-ţi vei mai aminti în acel moment unic, de sfatul meu: Fii tu însăţi, fii tu aşa cum eşti zi de zi, naturală, şi lasă-te condusă de data aceasta de simţuri, fă doar ce simţi că-ţi spune inima… Este prima ta noapte de dragoste, visul tău s-a împlinit, o faci cu bărbatul pe care-l iubeşti şi asta contează cel mai mult. Nu ai de unde să ştii ce-ţi va rezerva viitorul, fă în aşa fel ca această minunată seară să rămână în memoria ta. Frumoasa ta noapte de dragoste. De restul se va ocupa mama natură şi, mai târziu, poate am să-ţi dau mai multe sfaturi! Acum du-te, te aşteaptă! Pentru început, poţi lăsa aici pe Maria cerebrală! Acum, şi-n aceste momente, nu mai ai nevoie de ea’’.

Când reveni în salon, îl găsi pe Luis la fereastră, privind bulevardul.

-Când dansam, ai vrut să mă întrebi ceva, spuse el, amintindu-i, fără să se întoarcă.

După câteva clipe, neprimind niciun răspuns, se întoarse. Maria rămăsese în mijlocul salonului.

-Ce minunată eşti, prinţesa mea Maria, spuse el, apropiindu-se de ea. Nu mai vorbesc de naturaleţe, de eleganţă. Îi făcu semn să se aşeze şi după ce-i oferi cupa plină cu şampanie, se aşeză şi el.

-Da. Am vrut să te întreb dacă… şi se opri. – acolo în ringul de dans îşi aminti ea, vrusese să-l întrebe dacă şi el o iubeşte - dar, ca şi atunci, şi acum, se opri inexplicabil.

-… dacă, continuă el nerăbdător, nesuportând pauza.

-… dacă tu… dacă tu, vrei să ajungi la perfecţiune ?

O privi mirat, chiar circumspect, fiind sigur că nu aceasta era întrebarea ei.

-Perfecţiunea, toţi tindem spre ea, răspunse el evaziv, privind-o printre gene: ,, Să-i fac jocul sau să-i spun că simt că mă minte?’’

-Cu fiecare zi ce trece, ne perfecţionăm, continuă ea pe un ton uşor visător, cu gândul la perechea din ring. Unii mai vizibil, alţii mai puţin, alţii nu ajung niciodată la capăt… alţii ajung prea târziu… unii au noroc, alţii au faimă, sunt şi unii care au şi noroc şi faimă, sări ea la alt subiect.

-Norocul? Se spune că te naşti cu el, dar eu am ajuns la concluzia că e tare nestatornic sau cum mai spuneţi voi, românii, norocul e după cum ţi-l faci.

-Şi faima?

-Faima e durabilă…

-… dacă ştii să ţi-o păstrezi după ce ai cucerit-o, îl completă ea.

-Da, adevărat, cu faima nu te naşti, pentru ea trebuie să munceşti şi să lupţi. Dar nu te-ai gândit că este tare ciudat: Faimă au şi hoţii şi criminalii, dar şi doctorii şi inginerii, savanţii şi academicienii, chiar şi unii oameni politici…

-Viaţa omului nu este decât un război veşnic pentru perfecţionare, reveni ea la subiect, derutându-l.

În toţi zace acest dor, ca să-i zic aşa, de autoperfecţionare, indiferent de sex, rasă sau religie, în inima tuturor există o sete veşnică de ceva mai bun şi mai frumos. Şi această căutare furibundă a dus la noi descoperiri şi, evident, la progres.

-Da, perfecţionarea ta şi distrugerea celor din jur, spuse el în glumă. Acum, când dezbat acest subiect cu tine, parcă mă şi văd perfecţionându-mă: cu o daltă în mână sau cu un topor mic, sculptându-mă, eliminând surplusul care-mi urâţeşte chipul sau corpul…

-Da, însă prima dată, dai cu toporul în gol, zise ea, chiar mimând gestul de-a lovi ceva. Asta pentru a-l deruta pe adversar, apoi dai în plin, tu în tine…

-Nu voiam să spun asta! protestă el zâmbind uşor. Tu n-ai observat că oamenii cu chipul frumos, au mai multă trecere chiar dacă sunt mai slab pregătiţi?

-Da, dar îţi trebuie şi-un dram de noroc. Zeiţa responsabilă cu frumuseţea a fost foarte darnică cu tine…

Luis surâse. Întinse cupa de cristal şi-o ciocni de-a ei.

-Nu vrei, prinţesa mea Maria, să filozofăm altă dată, acum putem face ceva mai plăcut, spuse el, după care goli cupa de şampanie. Maria făcu şi ea la fel şi puse cupa pe masă. Luis se apropie de ea, o cuprinse în braţe şi-şi apropie iarăşi buzele de ale ei, dorind să o sărute. Aceeaşi încleştare a maxilarelor din partea ei, dar limba lui tot insista şi insista.

,,Poate că aşa trebuie să fac, să-mi deschid gura… să-mi atingă limba, ca eu să primesc sărutul…’’ gândi Maria şi brusc, limba lui i se strecură abilă printre dinţi. Atunci simţi altceva, o plăcere nouă, o senzaţie ciudată, pe care n-o mai simţise niciodată, îi străbătu tot corpul. Of, Doamne! Fiorul primului sărut, chiar dacă fusese la a treia încercare, în sfârşit venise. Acum totul era complet diferit…

Şi timpul zbură aşa de repede şi plăcut – printre sărutări, îmbrăţişări şi tandre mângâieri, mai băuseră şi câte o cupă de şampanie - că nici nu-şi dădu seama ce se petrece cu ea pas cu pas. La un moment dat, simţi cum mâna lui îi desface fermoarul, închise ochii şi-i lăsă libertate deplină, hotărâtă să meargă până la capăt. Era acum, aproape goală în pat, lângă el. O parte din visul ei, încă de când era adolescentă, se împlinea; va face dragoste cu bărbatul pe care-l iubeşte…

Se întoarse cu faţa spre el, privindu-l şi parcă invitându-l s-o sărute. Descoperise de curând, ce înseamnă cu adevărat un sărut şi-i plăcea teribil de mult cum reacţiona fiinţa ei la asta. Simţea în tot corpul o senzaţie de bine, de relaxare.

-Luis… şopti ea, după un sărut lung.

-Da.

-Te gândeşti la mine?

-Nu.

Maria zâmbi, întinse o mână şi începu să-i mângâie părul, fruntea, ochii, obrazul şi ajunse la buze.

-De ce buzele tale ard, Luis?

-Ard de dorinţă! Ale tale, cum sunt? Vreau să cercetez.

-Din nou! N-ai cercetat până acum?

-Ba da, dar vreau să mai cercetez, mai amănunţit şi chiar mai în profunzime… Şi-i cuprinse faţa cu palmele iar cu degetele mari îi atinse buzele. Se apropie şi o sărută uşor, aşa ca şi cum ai dezmierda o floare, apoi mai febril şi apăsat. Maria răspunse înlănţuindu-i gâtul cu braţele, abandonându-se total în mâinile lui care, începură febril s-o caute, s-o pipăie tandru şi coborâră, alunecând peste mătasea fină a cămăşuţei. Ajunseră la sâni, la coapse, la...

-Nu, Luis, gemu ea uşor, te rog, mai aşteaptă… Nu te grăbi, n-am făcut asta niciodată, mi-e frică…

-Maria.

-Luis, mi-e frică, mai repetă ea şi încercă să se opună, dar rezistenţa ei era ca o pânză de păianjen.

El o mângâia la fel de tandru, dar parcă mult mai pasional. Apoi simţi că ceva asemănător cu o fierbinţeală puternică îi cuprinde corpul. Auzea cum el respiră mai precipitat şi inexplicabil pentru ea, simţi că respiră la fel. Deodată simţi o jenă uşoară la început între coapse, apoi parcă ceva făcu explozie în corpul ei de fecioară, ceva se întâmplase cu ea, ceva se rupsese acolo în fiinţa ei. Îl muşcă de gât şi ţipă înăbuşit să-i dea drumul din strânsoare. De durere, ca o felină sălbatică, îşi înfipse şi unghiile în spatele lui. Zadarnic însă, el nu se opri, îl auzea cum respiră sacadat şi cum bărbăţia lui îi provoacă o arsură intensă, tot acolo între coapse. Scoase un alt ţipăt, dar mai moale de data asta, ţipăt de descătuşare parcă, după care gemu uşor şi începu să vibreze de plăcere.

-Luis, mai uşor te rog, mă doare, mă doare… şi începu să plângă.

-Iubirea nu doare Maria, îi şopti Luis la ureche printre gâfâieli şi sărutări, iubirea te înalţă…

Lacrimi mari, fierbinţi, se rostogoleau pe tâmplele Mariei. Plângea. Plângea de durere, plângea de fericire! Nu ştia prea bine, aceste două sentimente erau amestecate acum în mintea ei.

Şi mâinile ei începură să-i mângâie spatele. Se opri, simţind ceva lipicios sub degete. Le privi, era sângele din rănile provocate de unghiile ei. Continuă mângâierile, îl iubea şi-l dorea mai mult ca pe orice din lumea asta. Acum simţea că se înalţă cu adevărat... şi că toată durerea dispăruse ca prin farmec, era doar o amintire în mintea ei… Se simţea uşoară, uşoară ca un fulg de nea.

Se adeverea, acum, ce-i şoptise Luis, la ureche: ,,Iubirea nu doare, iubirea te înalţă’’.

[Amanda Spulber]

Mi-a plăcut descrierea ninsorii și e interesant și cum Maria descoperă sărutul aducător de emoție.

Din ce am văzut, povestea se spune prin "ochii" Mariei și momentele în care aflăm în mod direct ce gândește Luis nu par naturale.

Am mai remarcat și informație redundantă "Când dansam, ai vrut să mă întrebi ceva, spuse el, amintindu-i, fără să se întoarcă." Aici "amintindu-i" cred că e in plus și îmi sună mai bine fără. Mai e și "vroiam" în loc de "voiam", asta în cazul în care nu îi aparține personajului.

E destul de reușită scena de dragoste. Nu știu de ce m-am gândit la cea din "Ion". Nu îmi prea inspiră încredere Luis, dar personajul Maria e destul de bine conturat, depinde și cum evoluează în continuare.

[Ada Nemescu]

Am citit încă de la postare.

Curajos demers scriitoricesc de a descrie în amănunt simțămintele intime ale unei virgine la prima experiență (unică, de altfel) de dragoste... Curios, deși sunteți bărbat, nu ați descris mai elaborat personajul masculin! Acesta, Luis, este stângaci și grăbit, atent mai degrabă la nevoile sale... Pentru ea, nu este atât de simplu. 

,,Iubirea nu doare, iubirea te înalţă’ - adevărat! Când este iubire, nu doar o îndrăgosteală.

Curajoasă abordare, aDa

[Emil Dumitru]

Vă mulțumesc pentru lectură și coment. Această poveste de ,,dragoste”, este inspirată dintr-un fapt real și, dacă vreți să aflați continuarea, romanul ,, IUS și ISA” este publicat în colecția de proză. Tot acolo mai găsiți și alte proze scurte scrise de mine.

Amanda a spus :

Mi-a plăcut descrierea ninsorii și e interesant și cum Maria descoperă sărutul aducător de emoție.

Din ce am văzut, povestea se spune prin "ochii" Mariei și momentele în care aflăm în mod direct ce gândește Luis nu par naturale.

Am mai remarcat și informație redundantă "Când dansam, ai vrut să mă întrebi ceva, spuse el, amintindu-i, fără să se întoarcă." Aici "amintindu-i" cred că e in plus și îmi sună mai bine fără. Mai e și "vroiam" în loc de "voiam", asta în cazul în care nu îi aparține personajului.

E destul de reușită scena de dragoste. Nu știu de ce m-am gândit la cea din "Ion". Nu îmi prea inspiră încredere Luis, dar personajul Maria e destul de bine conturat, depinde și cum evoluează în continuare.

[Emil Dumitru]

Da, aveți dreptate, curajoasă abordare din partea mea, dar... dar Maria Dinulescu (simplă coincidență de nume cu actrița Maria Dinulescu) este personajul principal și, am dorit să evidențiez mai mult ce simte și trăiește ea. 

Vă mulțumesc foarte mult pentru lectură și coment. 

Ada Nemescu a spus :

Am citit încă de la postare.

Curajos demers scriitoricesc de a descrie în amănunt simțămintele intime ale unei virgine la prima experiență (unică, de altfel) de dragoste... Curios, deși sunteți bărbat, nu ați descris mai elaborat personajul masculin! Acesta, Luis, este stângaci și grăbit, atent mai degrabă la nevoile sale... Pentru ea, nu este atât de simplu. 

,,Iubirea nu doare, iubirea te înalţă’ - adevărat! Când este iubire, nu doar o îndrăgosteală.

Curajoasă abordare, aDa

[Ada Nemescu]

Am zâmbit, domnule Emil Dumitru. Niciodată un bărbat nu va simți ce simte femeia... poate ar putea reproduce ceea ce-i mărturisește o femeie... Dar vă înțeleg. Și eu am scris o proză, aflată într-un volum colectiv, despre un bărbat...suntem chit)) aDa

Emil Dumitru a spus :

Da, aveți dreptate, curajoasă abordare din partea mea, dar... dar Maria Dinulescu (simplă coincidență de nume cu actrița Maria Dinulescu) este personajul principal și, am dorit să evidențiez mai mult ce simte și trăiește ea. 

Vă mulțumesc foarte mult pentru lectură și coment. 

Ada Nemescu a spus :

Am citit încă de la postare.

Curajos demers scriitoricesc de a descrie în amănunt simțămintele intime ale unei virgine la prima experiență (unică, de altfel) de dragoste... Curios, deși sunteți bărbat, nu ați descris mai elaborat personajul masculin! Acesta, Luis, este stângaci și grăbit, atent mai degrabă la nevoile sale... Pentru ea, nu este atât de simplu. 

,,Iubirea nu doare, iubirea te înalţă’ - adevărat! Când este iubire, nu doar o îndrăgosteală.

Curajoasă abordare, aDa

[Pop Dorina]

Am citit cu interes o proză care curge, „te înalță” și nu pot decât să felicit autorul pentru profesionalismul de care dă dovadă.