Isprăvile lui Cupidon (part. 9)

[Giurgiu Silvia]

   Hamid tresări surprins și incredul când telefonul pe care-l apela de atâta vreme sună din nou, tocmai când își pierduse complet speranța. 
,,Nuuu!!! Nu închide, iubito!” imploră el mut sărind de pe scaun, agresând disperat telefonul care amuțise brusc. Își înfipse degetele în părul răvășit exaltat la culme, murmurând cuvinte neînțelese și apucă iar telefonul, hotărât să-i smulgă o minimă informație despre cea care-i chinuise existența cu dispariția ei neașteptată. Dar linia își reluase cantilena exasperantă ce-i biciuise nervii două luni de zile, aducându-l la cea mai neagră disperare.
   ,, Ai apărut, Clara! Pe unde dracu ai umblat, femeie? Cum ai putut să mă lași așa și să dispari fără urmă, tot timpul acesta? Dumnezeule, credeam că te-am pierdut! De data asta voi fi cu ochii pe tine!”
   Abandonând telefonul devenit inutil, Hamid ieși din casă ca o furtună, fixând ca hipnotizat ferestrele Clarei, așa cum se obișnuise să le observe toată eternitatea de timp cât lipsise. Scormoni ca un vultur cu privirea după un fir de lumină ce ar fi putut confirma prezența cuiva în casă, dar nimic nu părea să se fi schimbat. Aceeași neclintire înnebunitoare ascundea cu strășnicie răspunsurile la întrebările ce-i masacrau creierul. De data asta însă, simți prezența Clarei și era sigur că instinctul nu-l înșela. Cu toate simțurile în alertă, rămase încremenit în umbra casei timp nedefinit. Mintea lucra febril, alcătuind un plan disperat de asalt. Ceea ce el se încăpățâna să numească dragoste, îi dădea dreptul să ia cu forța ce nu voia să i se ofere de bunăvoie. Așa procedau bărbații din neamul lui și așa va face și el. 
   Își liniști conștiința contaminată cu principiile occidentului care i se păruseră juste și firești atâta vreme cât nu-l afectaseră în măsura în care-l afectaseră, dar tot zbuciumul pe care i-l provocase această dragoste neîmpărtășită, refuzul fanatic al acestei femei ce îi zdruncinase rațiunea și autostima, fuga ei mișelească și rezistența ce-i opunea, îi treziseră toate principiile adormite de propaganda unei societăți abuzive, strâmbe și mincinoase. ,,La dracu, cu toată opoziția ei absurdă! Cine se credea să-l umilească așa? O va duce departe de lumea asta a ei! O va duce în lumea lui, unde se va transforma într-o femeie adevărată. Îi va înfrânge trufia aceea odioasă, voința și încăpățânarea!” 
   Își stăpâni un fior când își aminti că lumea lui îl expulzase și pe el. Acolo nu se mai putea întoarce! Dar exista un loc sigur pentru el și Clara! În Arabia Saudită avea mai multe rude din partea mamei care-l chemaseră adesea după ce aflaseră de masacrul familiei, din care el se salvase prin voia capricioasă a destinului. Amânase mereu călătoria către ce mai rămăsese din familia lui, prins în vârtejul amețitor și inedit al vieții într-o țară occidentală, ce reprezenta visul irealizabil al multor nefericiți ca el. Ba chiar îi plăcuse să se tăvălească în mocirla amăgitoare a unei societăți ce-i permitea să se abată chiar de la regulile rigide și neînduplecate ale neamului său. Alungă prudent gândul vinovat ce-i tulbura conștiința și atenția îi fu atrasă de o mișcare furtivă dincolo de ferestrele încremenite. Zâmbi crud și sufocă o exclamație de satisfacție când doi ochi speriați se ițiră de sub perdeaua ridicată imperceptibil, scrutând terorizați strada și umbrele misterioase ale clădirilor.
Se identifică cu zidul ce-l ascundea râzând pe înfundate. Bucuria de a vedea iar acei ochi, îl luă cu asalt și abia își reținu impulsul de a ieși la lumină și de a se lăsa observat, dar nu voia să-și sperie prada. Nimic nu-i mai părea acum imposibil. Savură cu lăcomie prezența ei ce era atât de aproape și dorea cu patimă să o aibă în brațe chiar în acel moment! Inima stătea să iasă din pieptul martirizat de dragoste și ochii ardeau cu văpăi de dorință sălbatică, încât se temu să nu dea foc întregului univers cu intensitatea lor. 
   ,,Așteaptă-mă, iubito! Voi veni foarte curând și te voi duce departe de aici, unde vom fi numai noi doi! Am să te fac să mă iubești, oh vei vedea cum mă vei iubi!...” Eu sunt destinul tău, așa cum tu ești destinul meu! Ai răbdare, iubito! Nu voi întârzia!” Sufletul lui cânta în gura mare promisiuni de dragoste, bucuria îi pulsa în sânge ca o otravă ucigător de dulce iar certitudinea unui viitor măreț îi înălță sufletul către cerul limpede și luminos al nopții de septembrie .

   Ceva mai liniștită, Clara coborâ complet persiana, ignorând din fericire prezența bărbatului ce o devora cu gândurile lui pătimașe. Se alarmase degeaba dând ascultare instinctului alterat de o imaginație exagerată. Poate că nici apelul primit nu era ce credea ea că e și privi cu regret resturile telefonului distrus.

   ,,Uff, fir-ar să fie de isterie! S-a dus bunătate de telefon! Să-l ia naiba de stalker! Nu am să-i permit să-mi mai tulbure liniștea și existența!” Ceva mai optimistă, se lăsă legănată de somnul amăgitor ce îi adormi viclean vigilența istovită. 
   Dimineața pătrunse curioasă în odaie printre crăpăturile insuficiente ale persianelor, cercetând contrariată dezordinea camerei întunecoase. Clara protestă la atingerea suavă a luminii, trăgându-și somnoroasă cearceaful peste ochi. Întoarse spatele dimineții și se cufundă iar în dulceața somnului. O trezi o bătaie insistentă la ușă. Confuză și adormită, consultă ceasul contrariată. Era trecut de unsprezece dar nici o vizită nu era justificată totuși, deoarece nimeni nu știa încă de întoarcerea ei.
   ,,Cine naiba o fi!” Se gândi că poate vecina de vis a vis remarcase sosirea ei târzie, obișnuită cum era să tragă cu ochiul la tot ce mișca prin împrejurimi. Iritată culese halatul de bumbac ce zăcea jignit pe jos, aruncat neglijent în confuzia nopții. Desculță se grăbi să deschidă, dar mintea o trase de ureche pentru nesăbuința ei, așa că zâmbind amuzată, privi precaută pe vizorul ușii. Recunoscu ușurată ciuful roșcat al Patriciei, curioasa ei vecină care îi făcea tot felul de semne caraghioase prin vizor, simțindu-se observată. Clara deschise hohotind de râs și îmbrățișă cu drag simpatica vizitatoare, ce-i tulburase somnul întârziat.
   - Mata Hari, ce faci aici la ora asta? Mi-ai simțit mirosul, sau ce? exclamă ea bine dispusă. Credeam că nu știe nici vântul și nici pământul de sosirea mea! Uitasem că ,,Serviciile secrete” își au sediul chiar sub nasul meu! Hai intră, că se răcesc cornurile astea parfumate și aburinde! 
Făcând pe ofensata, inofensiva ,,spioană” se lăsă ademenită zâmbind malițios:
   - Știi că nu ești departe de adevăr? Parfumul tău inconfundabil a intrat prin efracție în casa mea, tulburându-mi insomnia. Am făcut niște simple deducții și am descoperit adevărul gol goluț! Așa că iată-mă aici cu cea mai plauzibilă scuză și subliniez că nu e deloc o oră absurdă! Pui odată de cafea, sau nu? se burzului roșcata cu prefăcută autoritate. Îți dai seama la ce compromis mă pretez pentru tine ? Unde s-a mai auzit mic dejun la orele prânzului? Hmm!..
   - Patty, ce s-a mai întâmplat pe aici în ultima vreme? Hai cu cronica draga mea, că mor de nerăbdare să aud ultimele noutăți! Promit că îți voi îmbogăți considerabil cultura generală cu noutăți internaționale, după aceea! 
   -Ia de aici, atunci! amenință Patty mucalită, începând să turuie cu o perseverență și o precizie demnă de toată lauda. Clara se distră copios tot restul dimineții și se dărui cu tot sufletul bucuriei de a ,,pune țara la cale” cu cea mai strașnică vecină. Veselia încremeni deodată suspendată în aerul devenit insuficient și apăsător, când Patricia spuse cu voce șovăielnică: 
   - Clara, un tip cam colorat și dubios s-a tot învârtit pe aici cât timp ai lipsit! Nu am a putut să nu-mi dau seama că urmărea ca un vultur casa ta! De câteva ori a sunat la tine îndelung. A profitat de ocazie când cineva a uitat ușa scării deschisă și a intrat în clădire, crezându-se neobservat. Ai idee cine e și ce vrea de la tine? Nu mi s-a părut un tip prea în regulă! Clara își pierdu toată însuflețirea și sângele îi părăsi trădător corpul ce înghețase instantaneu. Fruntea se plecă golită de gânduri pe brațul îndoit și cuvintele se pierdură amuțite sub povara terorii redeșteptate. 
   - Cine e omul acela, Clara? întrebă Patty, uluită de reacția prietenei. Clara!...

[Ion Lazăr da Coza]

Nu închide iubito! > Nu închide, iubito!

Așteaptă-mă iubito! > Așteaptă-mă, iubito! 

Ai răbdare iubito! > Ai răbdare, iubito!

apucă iar telefonul > apucă iarăși telefonul

gol- goluț > gol-goluț etc.

Mai multă atenție la redactare.

Dăm înainte. Tu cu postarea, noi cu lectura.

da Coza

[Sofia Sincă]

Curioasă pentru a vedea ce isprăvi a mai făcut cupidon... Însă dezamăgire! Deocamdată se pregătește.

Textul bine formulat, cu stări interioare pentru ambele personaje. Dar vezi! Mie mi se pare cam evoluat acest Hamid, adică cam prea europeneizat, în contradicție cu ceea ce spui despre amprenta foarte apăsată a legilor lui fundamentale în care s-a născut. Desigur, nu știu cât timp a petrecut el în Europa, dar având în vedere teoriile lui musulmane despre femeie și în general, mi se pare absurd să-și exprime gândurile în acest fel: Dumnezeule, credeam că te-am pierdut! Ohh, pe toți demonii din infern, de data asta voi fi cu ochii pe tine!” Poate era mai indicat să zică Alah... :)) Și atenție: folosești același mod de exprimare și pentru el și pentru ea.

Apoi repeți cam mult acele persiane. Ce sunt alea? În românește sunt storuri, (cred) în italiană taparele, persiane în ce limbă sunt? Tot la capitolul repetiții - vezi că de prea multe ori zici, Carla, chiar de două ori în aceeași frază. Iritată culese halatul de bumbac ce zăcea jignit pe jos, aruncat neglijent de Clara în confuzia nopții. - aici nu mai era cazul.

vedea cum mă vei iubi!... - nu ai închis ghilimelele; Clara coborâ , - și da, mai multă atenție la punctuație.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea,

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Am luat aminte la observațiile dumneavoastră și mi le-am însușit! Vă mulțumesc cu inima pentru timpul și interesul acordat! Cu respect!

[Corina Militaru]

O lectură foarte plăcută. :)