Isprăvile lui Cupidon (part. 11)

[Giurgiu Silvia]

   Clara rămase cu brațele sprijinite pe volanul mașinii, al cărei motor încă mai torcea silențios, așteptând răbdător să-și încheie misiunea din acea zi. Era sfârșită de oboseală iar tâmplele îi pulsau dureros, strânse în menghina unei migrene ce o torturase fără milă, încă de dimineață. Avusese la serviciu o zi infernală și pierduse numărul cafelelor pe care le băuse, pentru a rezista ritmului absurd de muncă, ce li se impunea de către despotica lor șefă de secție. Lucra de trei ani într-o fabrică de confecții și își făcea munca cu pasiune și responsabilitate, dar norma impusă întrecea cu mult capacitățile fizice ale lucrătoarelor, deși erau femei tinere și pricepute. Rareori reușeau să își termine pachetul de lucru până la terminarea programului. Viteza cu care se muncea determina implicit, apariția greșelilor astfel că, la pachetul de lucru, se adăuga un altul copleșitor de produse returnate pentru reparații. 

   Fetele oftau descurajate și se îndoiau tot mai mult de spate sub povara muncii și sub presiunea timpului, încercând inutil să țină socoteala orelor suplimentare gratuite, pe care erau silite să le lucreze în fiecare zi. 

   În ziua aceea Clara pierduse numai o oră, dar cu ce preț?... Sărise și peste pauza de masă, ceea ce determinase intensificarea durerii de cap. Palidă, tremurând de slăbiciune, amețită și epuizată, condusese ca un robot până acasă. Cu un gest eroic coborî din mașină, dar fu nevoită să se sprijine cu precauție câteva momente de portiera închisă, până i se limpezi privirea și reuși să deslușească imaginile din jurul ei. Bâjbâi după chei prin geantă și le găsi doar cu ajutorul degetelor, ce recunoșteau fiecare obiect în acel haos întunecat. Ajunsă la ușa apartamentului, descuie tot pe întuneric, dar își retrase mâna, scoțând un ușor strigăt de surpriză și durere. 

   ,, Au crescut spini pe ușa mea!? "se întrebă ea, cotrobăind enervată după telefon. Lumina pe scară nu funcționa de două zile și ea folosea lumina telefonului, pentru a nimeri încuietoarea. 

   ” Ce naiba e asta? ” bombăni contrariată, apucând cu atenție și neîncredere trandafirul ofilit ce fusese agățat de clanța ușii cu stângăcie, de o mână nesigură. Îl privi câteva secunde cu ostilitate, apoi îl aruncă cu obidă în hăul scărilor. Mânia urcă întâi în obraji, colorându-le paloarea, apoi se umflă în creier, procurându-i o durere atroce. Intră în casă ca o vijelie, aruncă pantofii și geanta pe fotoliu și se prăbuși pe canapeaua din salon, ținându-se cu mâinile de cap.  

 

  ,, Știam eu!... Nu m-au păcălit pe mine straiele de mielușel inofensiv pe care ți le-ai pus, cameleon de doi bani ce ești! Lasă că vezi tu pe dracu! Nu-mi mai e frică de tine și vei descoperi că te afli într-o lume în care, femeile nu sunt așa cum le cunoști tu!”

   Clara fierbea de nervi. Migrena atinse cote maxime, dar înghiți cu hotărâre două calmante, căci ajunsă la acel nivel, durerea nu mai putea fi combătută cu metode clasice. Nu o dată ajunsese la urgență în plină criza de cefalee, așa că era mai bine să evite o astfel de situație. Se mustră îngrijorată pentru neglijența ei, când stomacul agresat pe nedrept de efectul tempestiv al medicamentelor, începu să dea semnale insistente de foame dureroasă și greață. 

  ,,Uff, ce idioată mai sunt! Trebuia să mănânc ceva înainte!” 

    Se grăbi să remedieze eroarea, pregătindu-și o gustare caldă și ușoară pe care o mâncă luptându-se cu greața, după care se ghemui în pat în obscuritatea camerei, încercând să se relaxeze în așteptarea efectului calmantelor. Metoda dădu rezultate și de data aceasta și adormi involuntar. Când se trezi, ceasul arăta acuzator, o oră absurdă. Dormise șase ore... Incredulă și dezamăgită se ridică din pat cu precauție, de teamă să nu trezească monstrul adormit din capul ei. Nu numai că nu se trezi, dar se simțea limpede, ușoară și odihnită după somnul binefăcător care o răpise ca un hoț, împotriva voinței ei. Se gândi cu regret la toate treburile pe care le planificase atât de meticulos pentru acea zi, dar trebui să se resemneze. Corpul își cerea drepturile și dacă nu vrem să i le respectăm, își face dreptate singur, din fericire. 

   Cum era foarte improbabil că somnul va reveni mai devreme de două- trei ore, deschise calculatorul și se cufundă în lectură. Începu să culeagă informații despre Pakistan, despre cultura și tradițiile acestei țări, care nu o interesase niciodată. Pe măsură ce i se dezvăluia acea lume obscură și impenetrabilă, crisparea ei creștea, iar aversiunea pentru orice tip de raport cu vreun reprezentant al acelei culturi, se justifica tot mai mult. 

   Trebuia să aibă o discuție serioasă și deschisă cu acest bărbat, care credea că o iubește. Era absolut necesar să-l facă să înțeleagă, că nu există nici o șansă ca să se lege ceva, între ea și el. Va încerca prin metode civilizate să-l îndepărteze de obsesia pe care o făcuse, nu pentru Clara, ca și femeie în sine, ci pentru femeia care își permitea să aibă personalitate, să înfrunte bărbatul și să refuze ceva acestui exponent fundamental al Universului. Spera că va reuși să stimuleze demnitatea și inteligența pe care credea că o posedă. Patricia îi împuiase urechile cu virtuțile nerecunoscute ale lui Hamid și aflase vrând -nevrând, o mulțime de informații legate de persoana lui.  

   - Clara, cred că mi-am făcut un prieten foarte interesant și... exotic! jubila roșcata. 

   - Daa? La cine te referi? întrebase Clara bănuitoare.

   - Unul din tinerii indieni ce locuiesc în casa lui Franco. Se numește Hamid și e foarte drăguț și săritor! Se pricepe la toate și mi-a reparat o mulțime de lucruri prin casă! Vorbește destul de prost limba italiană, dar în engleză se exprimă impecabil. I-am promis că îl învăț să vorbească cum se cuvine în limba țării de adopție, iar el îmi dă în schimb, lecții de urdu.

   - Urdu?... La ce ți-ar putea folosi ție limba aia, Patricia? se cruci Clara. 

   - Nu se știe niciodată, draga mea! Omul cât trăiește, e dator să acumuleze cunoștințe! Hamid mi-a vorbit cu pasiune de țara lui, de lumea aceea periculoasă, dar extrem de frumoasă și interesantă, despre viața lui și drama pe care a trăit-o și el, asemeni tuturor acestor nefericiți, al căror exod către Europa nu se mai termină. E un băiat instruit. Familia lui era destul de înstărită și locuiau în Karachi, un oraș imens, dar foarte periculos din cauza ocupației talibanilor și al Al Qaeda. El a făcut chiar și facultatea la Universitatea din Islamabad. Vezi omul în situația de față, umil, fără orizonturi, târând după sine tinicheaua acuzatoare și asurzitoare a renumelui neamului său, pentru care suportă discriminări de tot felul, dispreț și rușine, dar nu știi ce ascunde cu adevărat în sufletul lui.  Fiecare are povestea lui! Ne-am obișnuit să-i numim ,, teroriști”, să le dăm tot ce nu vrem noi, îi exploatăm și le punem etichete, dar nu suntem mai superiori decât ei. Dacă ne iei și pe noi și ne treci pragul casei noastre, devenim la fel ca ei: străini, speriați, nepricepuți la vorbă, umiliți și cu tinicheaua de coadă. Cred că voi face o călătorie în Pakistan, destul de curând! concluzionă Patricia cu emfază și convingere.

   Clara o contemplă multă vreme, mută, incredulă și îngrijorată. 

   - Patty, te simți bine? întrebă ea, mai în glumă, mai în serios. Tu te auzi ce spui?

   - Adică? Ce am spus? se minună Patricia. Știu care e părerea ta despre musulmani, în general! Sincer, cred că ești puțin rasistă, din punctul acesta de vedere! Cu toții suntem! Nici nu e de mirare cu publicitatea îngrozitoare ce se face acestei nații! Dar dacă ți-ai da osteneala să cunoști mai 

îndeaproape omul în sine și nu musulmanul, ai pricepe că nu suntem cu nimic mai presus decât ei! 

   - Patty, crezi că îl cunoști așa bine pe Hamid, ăsta? se înfurie Clara. Ce altceva ți-a mai povestit? Nu ți-a pomenit nimic de faptul că mai are și alte motive să intre în casa asta, în afara pretinselor reparații pe care ți le execută voluntar prin casă și a predării lecțiilor de urdu? Nu ți-a povestit cum a pătruns în casa și viața mea, ca un barbar ce e, cum mă hărțuiește și mă urmărește peste tot, furându-mi liniștea? Sau că m-a agresat chiar în casa mea, unde a pătruns prin abuz de forță, la miez de noapte, după ce m-a așteptat în întunericul scării să mă întorc din excursie? Nici că atunci când iese din casa ta, îmi lasă la ușă trandafiri plini de spini, culeși de prin cine știe care cimitir? Acesta e neînțelesul și nedreptățitul tău prieten ,,interesant și exotic”! Până vei reuși să-l descifrezi complet, am să stau ceva mai departe, ca să nu-ți influențez negativ judecata! 

   Clara ieși clocotind de mânie și din ziua aceea, planurile ei de apărare deveniră mult mai elaborate și mai riguroase. Patricia se ținea la distanță și era plină de incertitudini. Cuvintele Clarei o loviseră crunt și neîncrederea față de Hamid, prindea rădăcini tot mai adânci în sufletul ei. 

[Sofia Sincă]

Nimic clar... Desigur face parte din intrigă, de aceea poate, nu prea primim informații decât cu lingurița. Multe amănunte care nu spun mare lucru, fac jumătate din text, iar restul - o lecție contra rasismului. Dar... așteptăm!

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere și aștept continuarea! :)

[Ion Lazăr da Coza]

informații despre Pakistan și locuitorii lui ei, e vorba despre țara Pakistan. ș.a.

Eu cred că zidești bine starea de angoasă (xenofobă). Rămâne de văzut dacă personajul vizat o justifică sau nu...

da Coza

[giurgiu maria]

Am citit cu plăcere și aștept urmarea! 

[Giurgiu Silvia]

Vă mulțumesc pentru aprecieri și observații! Îmi sunt deosebit de utile în ,, zidirea” poveștii mele!

[sadoveanu mara]

astept cu nerabdare continuarea! Inceputul e promitator.