Incertitudini I Jurnal

[DANIELA TIGER]

                             

        Pași apăsați, cazon,  îi simt în străfundul creierului ca pe ciocanul imens al fierarului. Zgomotul se amplifică dureros pe măsura apropierii, valuri de căldură îmi inundă întregul trup și se instalează numai ea, frica. Nu trebuie să mă las copleșită, nu trebuie să par slabă, dar cuvintele mi se lovesc ca un ecou asurzitor de timpane, mă surprind, mă paralizează. Nu mai întâlnisem acest sentiment, nu la o așa mare intensitate, greu de descris, dar și mai cumplit de trăit. Ineditul mă sperie, furtuna iscată în mine, mă sperie. Mă sperie amploarea, este cea a bulgărelui de zăpadă, nimic și nimeni, acum, n-o mai poate opri.

        Speri ca totul să fie doar un vis din care trezindu-te, respiri ușurat. O, Doamne, nu e vis… Anormalul devine normal, neputința mă subjugă, logica se distorsionează, se pierde în neantul clipei, fire de gânduri se derulează cu viteză amețitoare, mă învăluie și mă sufocă, mă aruncă inertă, implacabil, în brațele destinului.  Sunt o căprioară încolțită, dezorientată, pierdută în timp, pierdută în spațiu, pierdută în străfundurile ascunse ale ființei mele, fără refugiu, fără ajutor, cu inima bătând puternic, cu ochi  mari și mirați, înecați de rouă. Dincolo de mine este abisul neliniștilor mele îngropate în întunericul ilogicului.

        Nu trebuie să mă las sfâșiată, nu vreau să mă abandonez, voi lupta pentru mine, pentru... TOT.  Putere? Unde este puterea? Un termen abstract, efemer, demn de Cervantes. O caut febril prin unghere și o găsesc doar pe ea... FRICA. Suntem copiii fricii, prizonieri într-o plasă atent țesută.

         Îmi doresc o oază să mă pierd în răcoarea și liniștea ei, să mă regăsesc în visare și uitare, să fiu fetița de ieri, fără durere și lacrimi. Dar am uitat să râd, am uitat să trăiesc, am uitat cine sunt, cine-am fost, identitatea mea a fost furată odată cu viața mea, amnezia mi-a cuprins ființa, alerg după mine, mă caut, rătăcesc prin coclauri unde ceața acaparează amintiri și destine. Restul e doar balast…

*

 

        Ochii, umbriți de amintiri dureroase, acoperiți de un voal scăldat în diamante, privesc gol. Mâna inertă scapă jurnalul, iar zgomotul se propagă într-un ecou prelung, interminabil, parcă. Trezită din oceanul învolburat al gândurilor,  Maria, sare din patul care-i devenise prieten, umbră nedespărțită a corpului ei vlăguit de durerea sufletului, ridicând prețiosul caiet. Se uită cu îngrijorare sfredelind fiecare părticică pentru a se asigura că a rămas întreg apoi, noptiera îl primi tacticos alături de pahare goale, de scrumiera prea neîncăpătoare a mucurilor de țigări și-a ceștii de cafea. Mâna alunecă spre pachetul aproape gol, dar tremurul o făcu să și-o retragă. Își dădea seama că așa nu mai putea continua, trecuse suficient timp de când își lingea rănile, se complăcea în această stare searbădă și izolată de toți. Refuzase orice sprijin, nu-i păsa de îngrijorarea celorlalți, de fapt, nici n-o vedea. De la divorț, lumea i se schimbase, intrase într-un labirint existențial din care, nici măcar, nu-și dorea să scape. Dar acum, acum ceva se întâmpla, un firicel de lumină al conștiinței se trezea, șovăitor, temător, și undeva, acolo, se făcea conexiunea dintre minte și inimă. Ceea ce simțea, noutatea acestui sentiment o făcu să uite tot luminându-i fața, percepea o bucurie lăuntrică inexplicabilă, o pace caldă îi învăluia întreaga ființă. Îi place.

        Stropii o biciuiau vesel pe corpul slăbit dar încă frumos, amplificându-i starea de bine. Cu ochii închiși și cu un zâmbet fermecător se lăsă în voia apei, sunetul produs o încânta. Formele senzuale se unduiau într-un ritm al visării, dorind să adune tot universul în porii pielii. Într-un târziu, ieși de sub dușul purificator se învălui în prosopul moale și se uită mirată în oglindă. Parcă se vedea pentru prima oară, se descoperea. De dincolo, femeia o privea cu ochii ei mari, încercănați de nesomn și fluvii de lacrimi, dar frumoși și expresivi, părul negru cădea în valuri peste umerii goi, peste sânii înfiorați feciorelnic. Slăbise mult dar frumusețea trona pe trupul ei sculptural. Își mângâie fața cu vârfurile degetelor într-o alunecare lentă, abia simțită. Era începutul împăcării cu ea.

[Sofia Sincă]

Da! Și mie îmi place. Însemnări de jurnal, probabil... Proză serioasă, scrisă cu maturitate, cu suflet pentru suflet. Se pune accent pe trăirea personajului, dar suntem la început. Sper. Frazele sunt elegante, ample, împodobite cu figuri de stil, total diferite de Amintiri.

Mi/a plăcut ce am citit.

Sofy

[DANIELA TIGER]

Doamnă Sofia, mulțumesc, sincer, sunt onorată! Da, sunt însemnări dintr-un jurnal... deocamdată. Restul... va fi altceva, de o altă factură. Va fi cine știe când... 

Sofia Sincă a spus :

Da! Și mie îmi place. Însemnări de jurnal, probabil... Proză serioasă, scrisă cu maturitate, cu suflet pentru suflet. Se pune accent pe trăirea personajului, dar suntem la început. Sper. Frazele sunt elegante, ample, împodobite cu figuri de stil, total diferite de Amintiri.

Mi/a plăcut ce am citit.

Sofy

[Corina Militaru]

Da, suntem copiii fricii până realizăm că se poate și altfel :), dar este un exercițiu greu să scapi din închisoarea ei. Mi-a plăcut fragmentul. Frumos scris!

(mă sufocă ca)

Cu drag, 

[Ion Lazăr da Coza]

mă sufocă ca

mă sufocă ca

mă sufocă ca

Cu alte cuvinte, atunci când unui autor i se atrage atenția asupra unei scăpări/greșeli gramaticale, trebuie să și-o corijeze pe loc - tindem spre profesionalism, nu?

țigări \ țigări prea aproape în frază!

Notă: Virgula ca semn de punctuaţie poate fi imperativă (se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune deloc) sau facultativă (la latitudinea celui care scrie). Practic și elementar: când înșiruim aceleași părți de vorbire ele trebuie despărțite prin virgule! Trebuie să ştim că înainte de conjuncţiile dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă.

Am citit o proză frumoasă. Vie.

da Coza

[DANIELA TIGER]

Am făcut corecțiile, mulțumesc mult!