Fragment din romanul în lucru „Măriuca”

[Lucian Ioan Domsa]

      Oamenii l-au privit mirați, însă Valer le-a zâmbit tuturor și s-a apropiat de Aurel, un fecior din satul lui. Au început haidăul. Flăcăul sărea, ridicându-și picioarele întinse, unul după celălalt, iar Aurel îl ținea, ca să nu-și piardă echilibrul. Ceilalți feciori i-au privit un timp, apoi s-au apucat de jucat.

Muierile și fetele tinere adunate lângă gard s-au oprit din sporovăit și l-au privit pe Valer. Cea numită Paulina a făcut doi pași înainte și a surâs. Câteva fire din părul ei castaniu au scăpat de sub năframă și au început să se joace cu vântul cald al începutului de vară. Ochii verzi și sprințari ai fetei au zăbovit pe trupul bine făcut al flăcăului. Valer era întors cu spatele și nu avea cum s-o vadă. A continuat să joace, strigând și bucurându-se, ca și cum toată lumea ar fi fost doar a lui.

Înainte să se însereze, hora s-a terminat, iar oamenii s-au împrăștiat pe la casele lor. Paulina s-a uitat cu coada ochilor după Valer, însă nu l-a mai văzut. A plecat, însoțită de muierea mai în vârstă. În spatele lor veneau celelalte muieri, sporovăind vesele toate odată. Au continuat să meargă pe uliți, umplând satul de o hărmălaie plăcută.

Valer a părăsit curtea mai devreme, fără să zică nimănui unde se duce. A luat-o pe uliță-n sus, spre biserică. A urcat încet, fără să se grăbească, fluierând și ținând mâinile-n jeburi. Pe la porți, cei mai în vârstă, ședeau pe taburete și pe băncuțe, vorbind între ei și punând țara la cale. Unii jucau șaișase, trăgând din țigări, iar jos, la picioare, odihnea o glajă cu jin. Din când în când o ridicau și o treceau din mână-n mână pe la fiecare, ca să ia câte o dușcă. Valer le dădea binețe, iar ei îi răspundeau „sara bună, ficiorule!” Unul dintre ei, mai șugubăț, l-a întrebat de-a cui e și ce coată p-acolo, că nu-i din satul lor. Flăcăul i-a răspuns că el îi a lu’ mică-sa și ticu-so „din satu’ de piste deal”. Apoi a zâmbit când a văzut fața nedumerită a omului și a grăbit pasul.

S-a oprit dinaintea porților cimitirului. Și-a făcut cruce, apoi și-a dat jos colopul. Biserica din lemn din spate era străjuită de doi nuci cu coroanele mari și trunchiuri groase. La intrare, o cruce mare din lemn de stejar îl arăta pe Mântuitorul răstignit, iar chipul îi era șters de vânturi și ploi. În spatele crucii, câteva trepte săpate-n malul de pământ duceau spre intrarea-n biserică. Lângă un mormânt, o muiere bătrână cu o năframă neagră-n cap, s-a ridicat și l-a privit îndelung. În mână ținea o săpăligă, iar în spinare avea un sfetăr închis la culoare. Valer a deschis ușa și a intrat în cimitir. Bătrâna s-a aplecat și a început să dea cu săpăliga, iar când feciorul a trecut pe lângă ea, s-a oprit și s-a uitat la el. „Sara bună, Nană!”, i-a zâmbit el. Femeia a bombănit, apoi și-a reluat săpatul. Flăcăul a urcat sprinten treptele până la ușa bisericii. S-a oprit și s-a uitat în sus, spre turlă, încercând să zărească clopotele. Apoi a ocolit biserica, luând-o spre dreapta.

A privit mult timp casele ce se întindeau de-a lungul uliței, sprijinindu-se cu spinarea de trunchiul gros al unuia dintre nuci. A treia casă de la biserică-n jos avea o curte mică, cu acareturile unele lângă altele. În spatele casei, se întrezărea o șură, acoperită cu paie, iar lipită de ea, un coșer cu acoperișul spart. Lângă el, un ciobănesc mioritic lenevea, lungit pe pământ. Din târnaț a ieșit o fătucă de nici doisprezece anișori, ținând un vailing în mână. A coborât cele câteva trepte și a deschis ușița ce dădea-n curte. S-a apropiat de locul în care hoarele umpleau fericite bătătura și a-nceput să le azvârle ușor boabe de cucuruz. Păsările flămânde și năucite au început să cotcodăcească și să se calce unele pe altele pentru un bob în plus.

Valer a așteptat răbdător până când copila a hrănit păsările și le-a încuiat pe toate în cotreață. S-a dezlipit încet de trunchiul nucului. Muierea cea bătrână nu mai era lângă mormânt, iar cimitirul era pustiu. Se auzea doar bâzâitul vesel al bondarilor și cântecul trist al greierilor. Înserarea începea să se lase încet peste sătucul plin de viață. A înaintat spre poartă, pășind cu grijă, să nu calce pe vreun mormânt. După ce a ieșit în uliță, și-a făcut încă o cruce și a murmurat: „No, Doamn-ajută!” Apoi și-a pus colopul în cap, iar în gură a băgat un fir de trifoi.

A luat-o la vale, pe uliță, fără să ia în seamă lătrăturile câinilor. S-a oprit dinaintea casei în curtea căreia dormita ciobănescul mioritic. Animalul l-a simțit și s-a ridicat, începând să mârăie. Valer s-a oprit și s-a așezat pe un pietroi ce ieșea din pământ dinaintea porții. A zâmbit, ascultând lătratul câinelui. După ce animalul s-a potolit, întunericul și-a intrat pe deplin în drepturi. Feciorul s-a ridicat și a fluierat scurt. Câinele a mârâit și a ciulit urechile. Valer a fluierat din nou. În curtea vecină un bărbat a tușit, apoi a scuipat și a înjurat. O femeie tânără a suspinat, iar dincolo de gard s-au auzit pași.

Ileana și-a legat năframa sub bărbie la primul fluierat. Știa că nu e Nicodim. El nu fluiera, ci striga, cu vocea-i puternică. Oare cine ar putea fi? Pesemne flăcăul înalt și frumos de la horă, cel venit din satul vecin cu haidăul. A suspinat și a grăbit pasul spre gard. Dac-o fi el, musai să-i spună să plece, că Nicodim dădea târcoale...

[Sofia Sincă]

Același gen de povestire simplă, simplistă, cu fraze scurte și doar acțiune, o acțiune petrecută acum  100 de ani. Satul, azi, altfel trăiește... Pe unde mai trăiește. Probabil intriga va fi mai târziu, nu știm dacă fragmentele sunt postate în ordine sau aleatoriu.

Am citit,

Sofi