Firida unei dezmierdări (7)

[carmen popescu]

                                         *

                                  *            *

Apa le umplea trupurile de lumină, căldură, plăcere și multă iubire. Așa codificase ea izvorul nesfârșit de stropi. Să destindă toată reținerea existentă în ei doi. Palmele lui i-au atins palmele. I-a ridicat brațele deasupra capului. Din clopotele palmelor  împreunate au început să alunece petale de trandafir. Apa le lipea pe pielea încinsă. Apă și petale. Mângâiere și trandafiri. Atingeri și zvâcniri în delir. Toată baia mirosea a trandafir și a fericire. Sânii îi atingeau bustul puternic. Chakra inimii ei săruta pe cea a plexului solar, tremurândă în el. Toate forțele universale erau acolo. Cine știe de când plănuiseră ele întâlnirea celor doi! Cine mai știe ce noduri Karmice ardeau în clipele astea! Beatitudinea era la cote înalte. Pluteam între pământ și cer, inserând în banca de date cerească un infinit de iubire. Pe toată, cât putea fi degajată în clipele acelea, Corina a adunat-o acolo. Sigur, Dumnezeu va ști cum și cui o va împărți. Poate vom fi chiar noi beneficiarii, în viața asta sau în viețile viitoare.

Într-o sarabandă a săruturilor s-au îndreptat cu pași lăsați la întâmplare spre locul în care eliberările se doreau totale. Importantă era eliberarea energiilor interioare.

Se vor iubi până vor simți că întregul și-a căpătat rotunjimea, gândea Corina. Foamea de a se dărui unul celuilalt se spulbera într-o simfonie a împletirii adâncului și înaltului. Fiecare își elibera esența în vasul de lumină al îngerilor. Visul unei nopți de vară ridica ode la cer. În sfârșit iubirea căpăta chip.

Rămăseseră unul în brațele celuilalt într-o tihnă a cuvântului. Așteptau nesfârșitul să li se gudure în viață. Era o rugăciune venită de dincolo de lumesc, care le miruia creația. Tot ceea ce  scufundai în minunile lumii cu toată ființa, înflorea. Era explozia aceea abracadabrantă,  de tot făcut meșteșugit, în care îți depășeai puterile. Punctul acela intim, în care vulturii se transformă în porumbei. Corina și-a permis pentru întâia oară să codifice că imploră fericirea să se aștearnă peste cuplul lor. Oferea universului iubirea care se materializase în ei, elixir pentru fericirea veșnică.

Era liniște totală. Fiecare se bucura interior de clipă. Energiile pure pe care le degajau cei doi se răsfățau în tăcere. Sunetul telefonului o sparge. Corina, răvășită, caută telefonul în geantă. Până să răspundă, sunetul s-a oprit. Liniștea s-a reașezat peste camera. 

– Lasă-l, îi șoptește Florin. Este așa bine cum suntem!

– Este prima dată când plec de acasă după divorț și nu răspund la telefon.

Hai să dormim puțin, Corina, mâine la prima oră am o întâlnire de afaceri. Corina s-a scufundat între brațele lui și a privit marea până a adormit. Îi era tare bine, de aceea și-a propus să fie o mamă iresponsabilă pentru o noapte.

 – Bună dimineața, scumpa mea! i-a șoptit Florin sărutând-o. Voi pleca. Lenevește cât vrei! Pe la prânz am să revin și ieșim în oraș.

Corina l-a sărutat, i-a urat zi profitabilă și s-a culcat la loc. În câteva secunde a auzit cum închidea ușa de la intrare.

III.  Când vântul nu are altceva de făcut decât să bată

 

 

– Pe mine nu mă sună nimeni noaptea, s-a gândit ea în grabă. Doar copiii, când sunt probleme. Găsind telefonul,  i-a privit ecranul. Într-adevăr, era Ioan.

Sunetul telefonului se aude din nou, ca scos din minți.

– Da, Ioan!

– Bunica a făcut alt accident vascular cerebral. Suntem cu ea la Urgență. Ni s-a comunicat că nu mai are mult de trăit. Posibil câteva ore. O duc la terapie intensivă. Tu faci ce vrei. Noi te-am anunțat. Dacă se va agrava situația te voi resuna.

- Să aveți grijă de voi. Vin cât pot de repede.

I-a lăsat, în grabă, lui Florin, un mesaj pe telefon. Putea să fie în interviu cu celălalt partener de afacere.

– Florin, trebuie să plec. Mama a avut noaptea trecută un alt AVC. De data asta se pare că va fi o stare terminală. Este la terapie intensivă. Mă iartă dar trebuie să plec. Mulțumesc pentru toate clipele splendide pe care mi le-ai oferit. Am să iau eu mașina. O vei recupera de la aeroport. Tu odihnește-te! Îți promit că, după ce se vor limpezi lucrurile, ne vom vedea iar.

Se aude iar sunetul strident al telefonului. Era Florin.

– Cum pot să te las singură? Vom merge la aeroport împreună, ca să vedem ce curse sunt.

– Te rog, Florin, un avion decolează spre  casă  într-o oră. Nu mai avem când să ne luăm rămas bun.

– Mulțumesc pentru atâta frumusețe, Corina! Să ai grijă de tine și de copii! Îmi pare tare rău pentru voi toți. Așteaptă-mă! Nu sunt departe de tine. Vom merge împreună.

                              

                                  *

                            *          *

 

O izbitură puternică. Mașina s-a învârtit de câteva ori și…

- Un TIR i-a lovit în plin într-o intersecție, se aude o voce din mulțime. Nu s-a mai putut evita impactul cu celălalt vehicul.

Florin nu a mai știut nimic până a simțit că trag de el cei de la descarcerare.

- Unde sunt? Corina se uită nedumerită și nu cunoaște spațiul.

Era  atâta lumină în jur. Vedea persoane care se mișcau încontinuu. Ar fi vrut să închidă ochii să se liniștească dar nu putea. Ce se întâmplase cu ea? Era bine? Nimeni nu îi spunea nimic. Un zgomot asurzitor i-a invadat auzul.

– După ce a fost acroșată din mers, a fost împinsă câțiva zeci de metri și când s-a oprit bolidul, mașina s-a învârtit de câteva ori și inerțial, s-a oprit într-un pom de pe marginea străzii. Urât accident. Partea dreaptă a fost făcută praf.

– Corina, unde este Corina?

– Eu sunt Corina.

Nu o lua nimeni în seamă. Privea uimită toată agitația. Eu sunt Corina. Ce vreți de la mine?

 – Florin, Florin, sunt aici! De ce ești speriat? De ce mă strigi? Nu mă vezi?

Cei de la descarcerare se chinuiau acum să îl elibereze și pe el dintre fiare.

– Cine este Corina? auzea ea întrebarea mai mult șoptit.

- Ce știți de ea? striga bărbatul.

– A plecat acum câteva minute cu cealaltă salvare. Vă rog să vă relaxați!

Florin a închis ochii și a mulțumit lui Dumnezeu pentru că nu i se întâmplase nimic grav. A încercat să vadă ce parte a corpului era afectată. Îl dureau o mână și un picior. Va trece totul. Se va recupera repede. Complet.

Patru brancardieri l-au așezat pe targă, i-au imobilizat mâna și piciorul stâng și l-au urcat în salvare. O durere de cap cumplită l-a determinat să întrebe asistenta care era aplecată să îi pună masca de oxigen.

– De ce mă doare așa tare capul?

– Din cauza izbiturii. A fost un miracol că ați supraviețuit amândoi.

Înseamnă că și ea era în viață. Doamne, câtă generozitate din partea ta! gândea Florin. De acum chiar trebuie să fiu liniștit până ajung la spital. Mă vor redresa medicii ca să o pot căuta, să văd ea, cum se simte.

Ochii i se plimbau pe neoanele care umpleau holul de lumină. A fost dus la urgențe. Acolo trebuia să fie și ea. A privit în jur. Nu a văzut-o în niciun pat. Răbdare! își spunea. După ce voi fi consultat, voi întreba infirmiera care mă va duce la salon.

Am fost consultat repede, gândea Florin. Când a deschis ochii era lumină afară. O rezervă plină de soare, îi liniștea sufletul.  O durere imensă a simțit când a mișcat mâna. Era bandajat de la cot până la palmă. Îi era amorțită.

– Bună ziua! salută medicul. A trebuit să vă operez. Cum vă simțiți? Ați avut o fractură de epifiză distală radius.

– Eu, bine. Nu știu nimic despre iubita mea. Îmi puteți da o informație despre ea?

- Acum ar fi bine să vă odihniți. O să discutăm zilele următoare.

–Vă rog, nu pot sta liniștit până nu aflu dacă este bine. Aș vrea să o văd. V-aș rămâne dator dacă…

- Este în comă indusă. A fost operată noaptea trecută din cauza unei leziuni cerebrale determinate de presiune și sângerare internă. S-au urmat toți pașii recuperării totale. Acum este stabilizată. Cu încredere, se va redresa repede.

Suferința lui Florin devenise infinită. Din cauza neatenției lui ea putea să moară. Câtă imprudență! Copiii. Cum se vor descurca ei cu bătrăna? O fi încercat cineva să ia legătura cu ei? Atâtea întrebări la care nu avea răspunsuri și nu putea să le aibă.

Spre seară a reușit, însoțit de asistenta de serviciu, să ajungă la terapie intensivă, să o vadă. Parcă dormea. Îi dispăruseră ridurile, fața era senină, parcă ar fi fost rază coborâtă din  țara îngerilor.

Corina mergea în lumină. Una atât de strălucitoare încât devenise transparentă. Deodată aude vocea unui înger. Semăna cu vocea mamei ei.

– Tot ceea ce vezi sunt frânturi. Sunt bucăți de viață. Lumea de aici este la fel ca aceea pe care ai lăsat-o în urmă. Numai că este mai curată, mai sinceră. Te poți deplasa cu viteza gândului, este o comunicare la nivel telepatic pe care o puteți accesa și voi pământean. Numai că nu vreți.

– Vreau să rămân cu voi. Aici este bine. Acolo este Iadul. Dar tu ce cauți aici? Ai ajuns deja în lumea asta la care visam când povesteam despre moarte? Spre tine alergam înainte de a face accidentul. Speram să te mai prind în viață.

– Tu unde te grăbeai? Nu știai că va veni clipa în care eu trebuie să plec și voi urmează să vă continuați drumul pământean? Unde vrei să pleci? Tu nu știi câtă tristețe am lăsat eu în urmă? Ce ai de gând să le oferi copiilor tăi? Traumă? Durere? Înstrăinare? Nu te gândești că ei nu se vor recupera ușor? Avându-te pe tine, viața lor va fi mai protejată.

- Mă vei ierta că nu ți-am fost alături în ultirmele clipe? Unde am greșit de am avut atât de suferit în viața asta pământeană? Eu am înțeles că am ales multă suferință, dar parcă prea multă.

– Dacă vei părăsi viața terestră, nu te gândești că îl vei părăsi și pe el? Privește cum se chinuie  lângă patul tău, așteptând vești de la tine. Nu-l auzi cum te strigă? Doar ești conectată la vocea lui interioară. El este alesul tău. Alături de el se va derula continuarea vieții tale. Știi că porți în pântec copilul lui? Vrei să părăsești atâta iubire?

– Port prunc? Voi fi din nou mamă! Un copil venit dintr-o grădină cu trandafiri! Dacă m-a ales, îi voi da viață și va crește lângă mine.

– Corina, pentru voi viața de-abia acum începe.

 

                                  *

                            *          *

 

– Vreau doar să stau lângă tine. Doar cu tine. Ești femeia la care am visat, pe care mi-o doresc aproape. Cu tine încep și tot cu tine termin. Între noi este o constanță necontrolată, necercetată, este o abdicare a formelor și regulilor. Suntem un fiasco al unei grădini zoologice, pentru că nu ne asemănăm cu nimeni. Suntem o trompetă în unicitatea pământeană. Suntem echilibrul altor dezechilibre statutare. Dedublăm  apariția unei  incertitudini. De ce nu vrei să-și mai întindă câteva ramuri aripile spre cer.

Temător îi privea chipul frumos, pe care îl sărutase cu câteva minute înainte. Îi mângâia părul cu atâta bucurie, parcă ar fi fost un râu, în care el, tocmai încerca să îi vadă conturul feței. În plimbările lui singuratice, de nenumărate ori îi căuta chipul în ape. Îi șoptea numele și aștepta să fie răsplătit cu câteva linii. A vrut să îi rămână Corinei doar prieten. Dar nu a putut. Când nu o simțea pe Facebook, devenea agresiv, poate impertinent în comunicare. Se juca, în dorința lui de a-și umple singurătatea, cu toate femeile. Le apropia, apoi le abandona. Le lăsa să sufere. Îi plăcea să vadă cum își ling rănile. Oare ce era în capul lui? Se întreba de multe ori și el. Este o răzbunare pe mine, este o răzbunare pe viață, pe toate femeile? Ce credea Corina despre el? Sigur ea îl urmărea. Sigur ea își răsfoia paginile sufletului și nu mai găsea niciun cuvânt bun despre el ca să îl scrie acolo. Dacă ar fi cunoscut-o mai demult, singurătățile lor nu ar mai fi găsit scuză să fie răvășite. Toate femeile sunt frumoase dacă te bucuri de scânteia care le înfrumusețează esența. Nimeni nu este lucrat până la perfecțiune, așa că trebuie să avem bunul simț să mulțumim pentru ce primim. De ce am plecat din comunicare când ea îmi oferea totul? Probabil, pentru a o aprecia și mai mult la următoarea regăsire. Putea să nu mă mai accepte, putea să mă rănească. Dar m-a lăsat în pace, să vadă până unde merge sfidarea mea Când era fericită, Corinei îi cântau în ochi, mările. Când râdea, răscolea cu vocea ei zglobie, vântul. Rar râdea cu poftă, pentru că, de câte ori o făcea, avea câte o supărare. Ce o fi făcând mama ei? Chiar s-o fi stins? Nu am niciun număr de telefon al băieților ca să aflu ce s-a întâmplat.

Cum lucrează soarta asta! Când eram mai fericiți, ceva s-a interpus între noi. Este a doua oară când ni se întâmplă. Prima dată, lansarea de carte. După care am părăsit-o, și acum… Ca să nu mă mai gândesc că, de câte ori îi mergea mâna mai bine în scris, se nimerea câte ceva, ca ea să se supere și să se retragă în tăcerea ei. Înainte de una dintre tăcerile ei mi-a spus:

- Să nu pleci niciodată de lângă ce ți-a hărăzit Dumnezeu! Acolo e liniștea și dezamăgirea, bucuria și tristețea, mânia și reculegerea, acolo este adevărul vieții. Doar acolo lumina se topește în întuneric și întunericul în lumină. Acolo visele învăță să zboară și iubirea nu e legată la ochi ca să nu meargă mai departe. Zădărnicia se dorește afirmată sau negată. În rest totul e minciună, e tortură, e drum frânt, e zbucium, e desfrâu, e alterare, e orbire, e nesiguranță. Toate lecții. Ești sau nu ești, acum ești sus, acum jos, joci sau nu joci. Secunde, alb… secunde, negru… și tu unde mai ești?

Atunci nu am luat-o în seamă. Acum este greu să mai întorc timpul. Parcă de undeva de sus, cineva ne-a programat ca să ne strecurăm în contratimp, unul pe lângă celălalt. De câte ori am zis că totul este perfect, că este momentul să mă apropii, ceva ne arunca pe o altă latură a muntelui și terminam într-o fundătură. Ne strecuram unul pe lângă altul cu mâinile întinse să ne atingem și când ne apropiam prea tare, un resort ne împiedica apropierea.

Erau căutări. Excentrice căutări. Uneori înfocate, alteori enervante. În efervescența stărilor, nimeni nu se mai gândea că, ceea ce ne este nouă dat, nu ne ia nimeni. Am negociat acolo sus cu Marele Creator, acum de ce nu ne lăsăm liberi în necunoscut? Cred că ăsta este lucrul cel mai minunat într-o viață. Să ajungi să conștientizezi că pașii noștri trebuie să fie relaxați și totodată curioși de ce bolovan se vor mai împiedica. Aceste provocări alese de noi astral, uitate la întrupare, nu mai pot fi decât privite în ochi, așa cum privește un marinar furtuna. Vaporul lui, oricând poate avea altă direcție. Niciodată nu este doar furtună, în viață. Alternează cu momente de liniște ca să îți dea timp să meditezi și să te transformi. Dacă reușești să o faci, ești marele învingător, dacă nu, marele perdant.

O privește. Simte că vrea să îi vorbească. Florin încearcă să se concentreze. O simte încordată. Rămâne cu ochii ațintiți pe ea încercând să vadă ce vrea să transmită.

– Te-am făcut să suferi! Te-am purtat cu mine în toate rătăcirile mele. Mai întâi în cer, să vizitez îngerii, acum alerg după perlă, în fundul mărilor, să o aduc ofrandă universului pentru că mi-a mai dat o șansă să mă iubesc, să mă recompun pe altă treaptă, și să vă iubesc pe toți trei. Pe tine și pe băieți. Și apoi scrisul. Trebuie oferit iubitorului de frumos. Trebuie lăsat posterității. Trebuie aruncat în tunel, lăsat la macerat și folosit ca medicament. Lucrurile mărețe sunt realizate de oameni extrem de simpli. Îi complică mulțimea. Ei, în taina lor, nu mai au timp să se mândrească.

 Te văd că suferi, iubitul meu. Atât de mult ni s-a inoculat suferința, încât nu mai suntem stăpâni pe viața noastră, pe credințele noastre, pe forțele noastre, pe trăirile noastre. Omul este atât de ușor manipulabil, încât crede că este un monument al durerii. Durerea este fabricată de vieți și rostogolită de la una la alta, ca să te trezești.  Când ai să te preocupi să devii altcineva, atunci ai să realizezi că totul este o iluzie creată de mintea în continuu negativism. Subconștientul este lucrat să fie jos, chiar dacă el vine cu o amprentă benefică. De aici ține numai de tine, înspre ce mal vei îndrepta vasul.

Nicio tristețe nu are sens în marele plan universal. Are forță doar în minți crude, nelucrate sau în minți dezinteresate. Așa că, fruntea sus! Acolo este atâta pace! Ce mult mi-aș dori să rămân! Dar activitatea mea pe lângă voi, cei mai dragi mie, nu este încheiată. Ei nu îmi dau voie să plec. Timpul iubirii de-abia acum începe. Al bunătății, al înțelepciunii, al cunoașterii. Până acum am adunat, acum ofer. Îți mulțumesc că o parte din suferința mea ai preluat-o și tu. Eu aici nu sufăr. Aici plutesc în locuri pe care nu le-aș fi gândit vreodată. Oriunde mergeam mi se spunea că nici nu trebuie să mă bucur în exces, nici să fiu tristă în exces. Datoria mea este să curg și să ofer informație spre înțelepțire, spre autodepășire. Să mă îmbib în viață ca sugativa în cerneală și să mă umplu cu toate frumusețile ei. Ca pământean, urâtul îți dă ocol la toate intersecțiile. De aceea te vei îmbiba și tu în el. Dar încearcă să fie cât mai puțin. Chiar dacă balanța nu mai stă în echilibru, pe moment, se vor găsi alte impurități care să umple talerul negativ.

– Este așa frumos să urci spre cer, Florin! Să dansezi cu vulturii, să îți asumi zborul… Este o stare unică. Nu poate fi înlocuită.

– Doamne, dacă exiști, ești nedrept! Gândea Florin. Ne-ai oferit atâta fericire ca să o iei când ai Tu poftă? Nu mai sunt mic ca să îmi dai acadeaua doar atunci când sunt cuminte. Mai bine sufeream eu decât ea. Pe mine m-ai pedepsit atât de puțin… Cu ea ce ai? Ai chinuit-o destul. Știu că așa evoluăm. Ajunge! Lasă-ne să ne bucurăm unul de altul! Este ceva frumos în viața asta ca să nu fie întinat de durere? Este ceva  în comunicarea dintre oameni fără subînțeles? Nici măcar iubirea nu te mai împlinește? De ce pașii noștri sunt exploatați atât de mult? Ca să devină robii unui lut care se macină până la epuizare?

S-a ridicat și a început să se miște neliniștit  gemând de atâta durere fizică. Asistenta care o monitoriza pe Corina s-a apropiat cu blândețe.

– Aș dori să mergeți în rezerva dumneavoastră, să vă refaceți forțele până mâine.

- Dacă mă lăsați câteva clipe lângă patul ei, să o ating, promit că am să merg liniștit la pat.

Asistenta l-a însoțit lângă patul Corinei. S-a retras câțiva pași ca să-i creeze o cât de mică intimitate. Florin, i-a luat mâna în mâna lui, i-a sărutat-o și a încercat să îi șoptească un minimum de cuvinte. Un nod i s-a așezat în gât, lacrimile i-au înecat cuvintele. A rămas mut, privind femeia care îi oferise cele mai puține clipe de înălțare fizică dar cele mai profunde clipe sufletești. Era răvășit până în adâncul sufletului. Ea terminase comunicarea cu îngerii de lumină și simțindu-i trauma, a încercat să se întoarcă. A mișcat degetul mic, pe care el îl mângâia cu mult drag. Florin a gândit că i se pare. Prea firavă era mișcarea ei.

– Te rog, Corina, mișcă încă o dată degetul!

Asistenta s-a apropiat și amândoi au privit uimiți și fericiți mișcarea degetului ei. El i-a apropiat degetele de gură, le-a  sărutat iară, apoi a ridicat privirea spre cer.

– Mulțumesc, Doamne!

Medicul de gardă a fost anunțat imediat de noul stadiu al evoluției bolii. În jurul patului ei au apărut, ca din senin, medici și asistente care i-au făcut un consult amănunțit. Florin a fost invitat să părăsească Terapia Intensivă. A fost condus în rezervă și a fost informat că starea Corinei evolua favorabil.

Toată noaptea, Florin s-a mustrat pentru cele întâmplate. Nu se gândea decât la clipa când  va întâlni copiii Corinei și nu va ști ce să le spună. El a fost de vină în producerea accidentului. Pot fi urmări grave. Dacă se întâmplă ceva cu ea? Pentru el, numai ea conta.

Câtă adrenalină s-a ars într-un timp atât de scurt! Dacă omul ar fi gândit ca un cumul de emoții așezate unele peste altele, atunci trupul lui ar ajunge la cer. Fiecare clipă cu unicitatea ei, cu parfumul ei, cu echilibrul și dezechilibrul ei. O succesiune de tu cu tine, prin ochii tăi și ai altora. Probabil de mâine vor începe declarațiile, investigațiile, el va fi ocupat și nu va putea sa se mai bucure tot timpul de ea.

Fac parte din vocea universului. Nota joasă din vocea mea umple paharul timpului. Sunt tot într-un tot și nimic de unul singur. Ce îmi va aduce ziua de mâine? Iar o singurătate explozivă  care trebuie aruncată într-un tot ca să i se audă vocea?

Calc pe umbre înlăcrimate de lună, calc pe urme cu roua în colțul ochilor, îmi calc zâmbetul cu fierul încins ca să mai primesc și mâine o rază de soare. Albastrul nu este numai al meu, e și al tău, strigătul nu se așază numai pe glezna mea ci și pe a ta, vampirii nu agită numai imaginea mea văzută prin caleidoscop ci și pe a ta. Am cântat la instrumente cu țepii trandafirilor în buricele degetelor și mi-a ieșit bine, pentru că știam că undeva voi găsi o lacrimă pribeagă pe care am să o sorb și mi-oi ostoi cu ea setea de mine printr-o altă jumătate. Jumătățile vin și pleacă dar nu se așază perfect peste jumătatea mea. Acoperă doar timpul sau vântul, sau lumina dar nu acoperă întru totul a doua jumătate. Și aștepți, numărând întâi cifre, apoi litere, apoi oile turmelor vecine și când ajungi la a ta dă cu rest. Ce caută bucățica aia în plus sau în minus? Am avut răbdare, dar răbdarea nu mai are timp de mine. Încotro să mă îndrept? M-a ținut de mână soarta.  Ca să îmi spună că în sexualitatea omului se regăsesc rădăcinile metafizice ale fiinţei lui. Că de sex nu se poate elibera nimeni, doar de funcția sexuală? Că acesta este legat de taina însăşi a existenţei omului. Poate fi pus pe același plan cu nașterea și moartea. Își aminti că Nikolai Berdiaev, în „Sensul creației” arăta „că omul se defineşte ca bărbat sau femeie, că sexul este o stihie revărsată în întreaga fiinţă a omului şi nu o funcţie diferenţiată  a sa.”

Toată splendoarea omului este dată de sexul, ales de spirit, pentru fiecare viață, ca în final sufletul să ajungă la desăvârșire. Dacă trebuie să ne unim ca să umplem universul de lumină prin creație, de ce trebuie să mă simt vinovat că îmi caut cu ardoare jumătatea, gândea Florin. Doar ne împlinim unul prin celălalt. Eu, latura pragmatică, ea, pe cea spirituală. Și în tot ce se numește Corina este o explozie de spiritualitate. Cuplul trebuie închegat cu accept universal și protejat cu sfințenie, atâta timp cât nu creează dezechilibre. După ce apar acestea, totul se materializează în boală. Și de ce să îți asumi boala ca pas evolutiv dacă simți că el te împinge pe marginea unei prăpastii?

Urlă vântul în sufletul meu. Ea este într-o încăpere mai mult moartă, eu aici, singur prins de euforia unui destin incert. Amândoi căutători de viață comună, curată, închegată, apetisant asortată cu o floare la butonieră.

 

[Sofia Sincă]

Continuarea ne oferă, pe lângă analiza stărilor sufletești, o înlănțuire de drame: AVC-ul mamei Corinei, apoi accidentul de circulație din care, ea, Corina se alege cu o comă indusă pentru a se stăpâni o hemoragie cerebrală. Crunt destin! Oricum materializarea iubirii celor doi era anevoioasă, se întâlneau greu și rar. Probabil că de acum va fi și mai greu.
De admirat descrierea lirică dintre sufletele celor doi, la spital, comunicarea sentimentală prin intermediul figurilor de stil. Stil, Carmen Popescu.

Am scos două erori din punctul meu de vedere:

Pluteam între pământ și cer, inserând în banca de date cerească un infinit de iubire. Pe toată, cât putea fi degajată în clipele acelea, Corina a adunat-o acolo. Sigur, Dumnezeu va ști cum și cui o va împărți. Poate vom fi chiar noi beneficiarii, în viața asta sau în viețile viitoare. Plutea sau pluteau este mai potrivit, zic eu.

alături în ultirmele clipe - tipo

Cu plăcerea lecturii,

Sofi