Fata cu un ochi verde şi unul căprui

[Nikol MerBreM]

Era un început zbuciumat de primăvară, în care ploaia şi soarele se tachinau reciproc, bulversând mugurii ce dădeau în floare. Pe o stradă lăturalnică, în drum spre casă, Mira se străduia să tragă fermoarul genţii doldora de lucruri, multe inutile, aşa cum ajungea să constate mai de fiecare dată. Şi cum acesta se încăpăţâna să nu se plieze cuminte peste aglomeraţia din geantă, gândul Mirei îi fugi la analogia cu propria ei minte. De ani de zile se chinuia să tragă fermoarul peste realitatea complicată din capul ei, plin cu tot felul de gânduri-balast cum era şi cel care răsărea cel mai des, mai ales în ultimele zile când tocmai se despărţise de Radu; gândul acela care îi submina toate planurile, care îi tăia toate aripile: era diferită, prea diferită într-o lume care se raporta mereu, absurd, chinuitor, la standarde. Şi dacă ar fi fost doar standardul acela care îţi cerea să ai ochii de aceeaşi culoare! Uneori se alinta cu asta şi se gândea înciudată, la artistul cerului ce-i picurase în ochi heterocromia. Dar în adâncul sufletului ştia prea bine: ochii ei, altfel decât ai tuturor, nu erau decât oglinda sufletului. Într-o lume ahtiată după bani, poziţie, putere şi adulaţie, ea era doar o visătoare, un fluture bucuros de floare şi prin urmare, o neadaptată la lumea materialistă în care trăia. O hrăneau bucurii mici, un zâmbet de copil, un cântec de pasăre, o vorbă cu duh şi lucrul bine făcut, cu sau fără recompensă. Însă acum, de când Radu o evita, parcă nimic pe lumea asta nu mai părea să merite aşteptarea zorilor zilei de mâine. După câteva luni în care simţise că păşea pe covoare plutitoare ce o duceau ameţitor, dar sigur, spre al nouălea cer, Radu îi trimisese un text: „Îmi pare rău, totul s-a terminat!”. Şi asta după o scurtă discuţie în care ea refuzase rugămintea lui de a purta lentile de contact în public. O duruse că lui îi era ruşine cu ea, cu ochii ei. De când îl cunoscuse, se îndrăgostise de mintea lui, de visele lui şi apoi, i se părea că aveau atâtea în comun, îi plăcea atât de mult să-l asculte, părea sufletul ei pereche! Dar se pare că se înşelase. După acel SMS şi câteva nopţi în care ochii i se umflaseră de plâns, era gata să-l sune şi să-i promită sacrificiul suprem: avea să fie cum voia el, îşi va camufla ochii, îşi va pune lentile. Noroc că adevărul zilei o oprise la timp să renunţe la ea însăşi: ieşind de la curs, dădu nas în nas cu Radu şi noua lui iubită. Acum nu ar fi ştiut să spună dacă era frumoasă sau nu, îşi amintea doar atât: doi ochi căprui, perfect căprui.

Încă se chinuia cu fermoarul genţii când se izbi de o femeie în vârstă. Auzi plutind prin aer un „Ho, copthilă zăludă!” şi privirea i se pironi pe faţa aceea plisată de vreme. Nu trecură secunde până când ochii aţintiţi asupra ei, dădură semne de apocaliptică întâlnire cu cea mai mare grozăvie a vieţii sale. Mâna dreaptă, stafidită de ani, până de curând suspendată a dojană în aer, începu să decupeze cruci după cruci, care mai de care mai haotice şi mai virulente, întrerupte doar de scuipăturile în sân, ce păreau să se înteţească în tandem cu ochii tot mai bulbucaţi ai babei: „Ui, ioi, pthiei niăcuratule, ucigă-thi-ar toaca! Amu ţ-ai găsât să răsai în uăchii fethii istăia, când ţânui şî io post?!”

Mira se desprinse repede din crucile babei şi cu un ochi râzând şi altul plângând, se gândi cu compătimire la bietul Radu: pesemne că nu i-o fi fost uşor să iasă cu una ca ea, cu un ochi verde şi unul căprui. Dar ce vină avea ea că suferea de heterocromie?!

Întâlnirea cu baba îi aduse în memorie o scenă din copilărie când voise să se joace cu un copilaş venit în vizită. Totul fusese o joacă de copii până când, accidental, ţâncul privise în ochii ei. Mira, pe atunci şi ea, o copilă, înmărmurise cu ochii la micul brotac ce orăcăia cuprins de spaimă, cu mânuţele încleştate pe fusta mamei, de parcă un balaur cu cel puţin şapte capete năvălise deodată între ei: „Maaami, Mila e văzitoale ca la desene, uite, si-a schimbat ochisolii!!!”

Aşa, azi o întâlnire, mâine două, Mira ajunsese să fie un copil singuratic. Se săturase să sperie oamenii. Se afunda în lumea ei din cărţi, unde cel mai mult îi iubea pe împăraţii aceia ce „cu un ochi plângeau şi cu altul râdeau”, erau familia ei, acolo printre ei se simţea şi ea normală. Cât despre familia ei adevărată, Mira locuia doar cu mama care din când în când o certa că nu voia să iasă la joacă, stătea toată ziua cu nasul în cărţile alea de poveşti. Pe tată nici nu-l cunoscuse. Mai târziu, ajunsese să scoată de la maică-sa, cu cleştele, poveşti despre el, mai mult frânturi. Mama sa îl părăsise când ea încă era în pântec. Se săturase să-l vadă mai tot timpul beat, cu mintea tulbure. Soacră-sa, măcinată de neputinţa de a-şi scoate feciorul din meandrele băuturii, dar şi înciudată că nora nu avea destulă ascultare cât să îndure amarul o viaţă şi, în plus, îndurerată că avea să-şi vadă nepoata ca pe o străină, îi strigase tinerei femei: „Degeaba fugi, şi aşa n-o să-l poţi uita, copila o să aibă ochii lui verzi!”. Obidită, maică-sa îi răspunsese: „Da’ ce?! O făcut-o singur?! Ba să aibă ochii mei căprui!” De câte ori îi veneau în minte poveştile mamei, Mira se gândea că, pesemne, Dumnezeu, bulversat de aşa cerinţe contradictorii şi grăbit să treacă la următoarea problemă de rezolvat, îi pusese în grabă un ochi verde şi unul căprui, aşa, să nu se supere nimeni.

Dintr-odată îşi aminti visul ciudat de azinoapte, visul acela care îi strecurase în suflet, sentimentul că ceva frumos o să i se întâmple. Visase un fluture cu o aripă mov şi una albastră ce îi arăta drumul spre un luminiş.

Adâncită în gânduri şi amintiri, se depărtase câţiva metri de locul în care se ciocnise de bătrână, în timp ce văicărerile acesteia i se desprindeau parcă de pe ceafă, una câte una, căzând ca nişte coji uscate, de pe cicatricea sufletului.

Când se ciocni din nou, de data aceasta de un tânăr, îşi spuse că poate totuşi era cazul să schimbe ceva în viaţa ei, prea era zăpăcită! Ochii i se oglindiră în privirea mirată a tânărului şi, sătulă de alte reacţii, bâigui cu jumătate de voce:
– Scuze, tocmai mi-a căzut o lentilă!
– A, porţi lentile de contact! Şi eu care credeam că aşa sunt ochii tăi!
Era rândul Mirei să rămână uimită. Nu reuşea să înţeleagă dezamăgirea din ochii tânărului. Ba chiar o pufni râsul.
– Ai fi fost frumoasă rău dacă ai fi avut ochii aşa, nu râde, unul verde şi altul căprui!...

Doru, după cum avea să afle că-l cheamă în minutele următoare, era un tânăr ce trecuse natural, de la tolba cu poveşti scrise de alţii, la romanele pe care le scria chiar el, ca scriitor debutant, absolvent de filologie. Sufletul însă nu părea să-i fie atât de plin precum imaginaţia, se simţea adesea însingurat, plictisit de cercurile în care se învârtea. Nici cu iubirile nu-şi umpluse golul acela din suflet. Avusese tot felul de iubite, care mai de care mai ademenitoare, zâne alunecate parcă din poveste, cu trupuri de silfide şi buze pline, iubite blonde, brunete, roşcate, cu ochii de toate culorile, toate cu aspiraţii înalte, visând să fie, într-un fel sau altul, faimoase; ajunsese de parcă, de câte ori se afla în preajma unei noi tentaţii, avea senzaţia că intră într-un magazin de păpuşi vorbitoare. Deşi conversaţiile îi stârneau interesul la început, în scurt timp, păreau că toate fuseseră croite pe acelaşi tipar; păpuşile acelea sfârşeau prin a-l întreba plictisite, invariabilul: „Iubi, în ce club mergem deseară?” Începea să îşi dorească să apară pentru el, o altfel de fată, neblondă, nebrunetă, neroşcată... nezână; fata de ale cărei poveşti nu s-ar fi săturat niciodată, lângă care să colinde, răsturnaţi în iarbă, potecile cerului, o cenuşăreasă! O, cum i-ar fi potrivit pantoful nepereche ce zăcea uitat în inima lui!

Şi acum tocmai îi răsărise în cale fata asta! Ceva din ochii aceia luminoşii, îl făcuse să-şi scoată pentru o clipă la iveală, pantoful acela de probă. Însă tocmai aflase că lumina era de la lentile. Totuşi, nu-şi putu stăpâni un gând: „Care să fie culoarea adevărată?” Amândoi ochii păreau la fel de reali şi totuşi, ireal de frumoşi. Parcă privindu-i, îi vedea sufletul luminând şi fără nici un efort, fără cuvinte, înţelegea cum gândea.
– Ştii, am o problemă! Nu mă pot hotărî dacă îţi stă mai bine cu lentile sau fără! Nu ştiu dacă îmi place mai mult ochiul tău verde sau dimpotrivă cel căprui. Uite ce e, te ajut să-ţi cauţi lentila, doar să-mi promiţi că apoi, mai stai o clipă, doar atât cât să mă hotărăsc care îmi place mai mult!

Pe Mira o pufni din nou râsul, omul fie avea umor, fie era un cuceritor înrăit, dar ceva din vocea lui o făcea să se simtă acasă.
– Nu e nevoie să cauţi lentila, nu există, din păcate, aşa sunt ochii mei... Doar că mă săturasem să mai par o ciudată în ochii altora.
– Serios?! În fine, lasă asta, eu încă nu mă pot hotărî, cel verde, cel căprui... Îmi mai dai puţin timp?

Izbucniră amândoi în râs şi în timp ce se îndepărtau, sporovăind de parcă se cunoşteau de când lumea, undeva, pe o bancă, într-un parc, un fluture cu o aripă mov şi una albastră trăgea cu urechea la ciondăneala unui cuplu de bătrânei:
– Iar ai uitat, iubire, să iei umbrela?! Să vezi că ne plouă ca săptămâna trecută, de ajungem leoarcă acasă! Cum m-oi fi pricopsit cu un uituc aşa ca tine?!
– Ei, lasă! Acum la vârsta asta, te mai întrebi şi tu, cum de te-ai ales cu mine?! De parcă n-ai ştii! Fiecare sac îşi are peticul… Îmi place ceaiul ăla de levănţică pe care îl faci de fiecare dată când îţi spun că mi-e frig!

În urma fluturelui ce îşi luase iarăşi zborul, o dâră mov şi una albastră colorară cerul, înainte ca ploaia să se aştearnă în calea înserării.

[Sofia Sincă]

Povestea  unei prejudecăți, interpretată ca o tortură: un ochi căprui și unul verde. Frumos îmbrăcată în amănunte, cu frământările fetei timorată de realitate. Din păcate foarte adevărată, cel puțin pe la noi. Finalul oferă un orizont al înțelegerii, din fericire. Însă sunt destule povești care s-au terminat cu final nefericit.

De pildă am o nepoată (acum o doamnă respectabilă) care s-a născut cu mulți pistrui. Copil fiind era foarte drăguță, deosebită, însă numai maturii o admirau. Între copiii de vârsta ei a rămas o ciudată, devenind proscrisă. Și a dus această povară toată viața, prima ei iubire pentru care a făcut multe sacrificii a fost un eșec și astfel a rămas nemăritată. Actualmente pistruii s-au mai estompat, are un prieten foarte bun care o iubește. Însă a trăit marcată de acești pistrui.

Tehnica de narare bună, cu excepția celor câteva repetiții din prima parte a textului : doldora de lucruri,lucrurilor aglomerate, realitatea aglomerată.

Cu plăcerea textului,

Sofy

[Nikol MerBreM]

Doamna Sofy, vă mulțumesc pentru lectură şi observații, am să reformulez acolo!

Am cunoscut odată o persoană cu astfel de ochi dar nu avea nici un complex, dimpotrivă părea mândră că e interesantă. Ceea ce am speculat eu aici e însă ideea de a te percepe şi a fi perceput ca fiind altfel decât restul lumii, în mod dureros. Uneori, chiar dacă aparențele fizice sunt perfect normale, sufletul ascunde un ochi verde şi unul căprui...

[Tudor Cicu]

O poveste de un romantism mai aparte. Incredibilul acestui fir epic ar putea continua. Dar viața e mai dură, nu-i așa? Nu are numai ochi, flururi și un cuplu de bătrânei, întotdeauna, de partea LOR. Merită dusă mai departe! Adică: să le dai „în cărți”, să le afli norocul.

[Nikol MerBreM]

Gerra,doamna Giurgiu, doamna Pop, Paul, mulţumesc pentru semnul de lectură!

[Nikol MerBreM]

Domnule Tudor Cicu, vă mulţumesc pentru citire! Da, viaţa e mai dură, poate tocmai de aceea evadăm uneori printre fluturi...



Tudor Cicu a spus :

O poveste de un romantism mai aparte. Incredibilul acestui fir epic ar putea continua. Dar viața e mai dură, nu-i așa? Nu are numai ochi, flururi și un cuplu de bătrânei, întotdeauna, de partea LOR. Merită dusă mai departe! Adică: să le dai „în cărți”, să le afli norocul.

[Nikol MerBreM]

Domnule Bolache, vă mulţumesc mult pentru semnul de lectură, sunt bucuroasă de citire!

[Nikol MerBreM]

Doamna Cracană, mulțumiri pentru lectură!

[Nikol MerBreM]

Doamna Gabriela, mă bucur că v-a plăcut fata cu ochii în culori!

[Nikol MerBreM]

Mulțumesc pentru semnul de lectură, doamna Agafia!

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc mult! Poate că toate poveştile sunt ne-poveşti, cu mici decriptări :)!

Roberta Suri a spus :

Mi-a plăcut povestea ne-poveste, pentru că şi viaţa reală poate oferi surprize dintre cele mai incredibile

[Nikol MerBreM]

Doamna Chitic, mulțumiri pentru lectură!

[Nikol MerBreM]

Doamna Ana Ardeleanu, doamna Mara Sadoveanu, m-am bucurat că v-am găsit semnul de lectură!

Cu drag,

Nikol