”Dumneavoastră sunteți ALBASTRU”. Pereții fragili dintre lumi.

[Carmen-Maria Mecu]

Același caiet jerpelit. Alt fragment din novela ”Aici sunt olimocși”. Transcriu câteva pagini despre Vlad, un visător oarecare.

O dimineață banală. Prin fereastră se zăresc blocurile cenușii, aleea de plopi prăfuiți, cerul care rareori reușește să fie albastru. Zgomotoase și murdare, autobasculante, TIR-uri și alte mașini grele cară nu se știe ce spre nu se știe unde, pietoni aleargă năuci în toate direcțiile, escaladează autobuze, tramvaie, maxi- și mini-taxiuri. Undeva se azvârl lăzi, unii se ceartă prin apropiere, alții fluieră ori se strigă peste partea carosabilă a șoselei.
Camera nu arată mai bine ca de obicei: i-a trebuit ceva fantezie s-o facă să pară mai încăpătoare, mai opulentă și mult mai călduroasă decât era în realitate, aceasta fiind și unica utilizare pe care reușise s-o dea cunoștințelor sale desuete de ergonomie.
Hainele, așezate ordonat pe speteaza unui scaun, îl îmbiau, dar nu cedă impulsului de a se îmbrăca repede, cât mai repede, și oricum.
Adunându-și tot curajul, intră în baia umedă și rece, făcu la repezeală un duș și se frecă cu prosopul, dar buna-dispoziție refuza să se instaleze.
- ”Mens sana in corpore sano”, ricanează Daimonul.
- Se pare că trebuie să mai jertfesc ceva zeului El’ An, mormăi Vlad, profund nesatisfăcut. Se porni să execute conștiincios programul de gimnastică pe care și-l alcătuise la sfatul amicului ”de sport”.

Ceva nu mergea însă. Legătura dintre mens, mentis și corpus, corpi se dovedea a fi mai complicată decât o imaginase spiritul latin.
- Merge și așa, se consolă el, în dulcele stil balcanic.
Mergea, deci începu să se îmbrace. Se îmbrăca suficient de ”bine” încât să stârnească suspiciunile directorului, și nu numai pe ale acestuia. Dar dovedise o ieșită din comun corectitudine și o detașare demnă de spațiul Albionului, așa încât animozitățile inițiale se atenuaseră treptat. Răbufneau în limitele largi ale bunei-cuviințe spre a-i pasa ”gărzi” buclucașe, sarcini extrașcolare delicate, clase ”problemă”. Contrar tuturor așteptărilor, făcea față.
Era un mod de a exista, altceva decât visase, oricum unul dintre cele potrivite naturii sale. Niciodată nu i se păruse greu să-l învețe pe cineva ceva. Elev în clasele primare, era așezat în bancă cu colegi ”mai slabi” pe care trebuia să-i aducă pe drumul cel bun, cu incontestabila superioritate pedagogică a vârstei.
Celălalt Vlad, nonconformistul, artistul, visătorul, suferea crunt în timpul nesfârșitelor ședințe ale ”corpului didactic” (”corpusculului”, sugera Daimonul). Era vorba despre întârzieri (Slavă Domnului, el venea la școală pe jos, nu depindea de șoferii care îți închid ușa în nas exact în clipa în care, cu sufletul la gură, ai ajuns în dreptul ei; liftul din blocul lui nu se defecta des luând prizonieri; etc. etc. etc.), ținuta vestimentară a unora (Pe director, kilogramele îl situau dincolo de oricare modă și de oricare sex), planul la adunat fiare vechi,mediocritatea elevilor, indisciplina, detergenții și altele (pentru curățenia clasei și a școlii). Balonașe zglobii și multicolore, cuvintele se spărgeau peste auditoriu. O vreme se încăpățânase să umple cu sens ”individualizarea metodelor”, ”cunoașterea particularităților de vârstă” etc.etc.etc. A înțeles până la urmă că pe ei îi vorbeau vorbele. Acțiunea lor se petrecea într-o lume paralelă, după cum îi tăia capul, urechiști dintre care unii înzestrați cu auz absolut.
- A filozofa astfel mai mult de o jumătate de oră este un lux de neiertat, dacă nu o perversiune! îl apostrofă Daimonul.
Cumințit, cotrobăi printre niște caiete, răsfoi mai multe cărți, oftă.
- Ce treabă au acești copii cu limba română? Ei învață, când învață, la materiile importante: matematică, fizică, chimie.
Scoase cu grijă dintre discuri, la întâmplare, un Mozart.
- N. pretinde că Mozart s-a născut și a trăit în paradis și despre asta ne cântă el, se auzi de alături Daimonul.
Da, și-l amintea pe bătrânelul fragil și vioi stând turcește pe covor, sorbind cu înghițituri mici ceaiul cu lămâie (fusese foarte fericit când a aflat că Vlad are, a găsit, prețioasele, rarissimile lămâi) și inspirând prin toți porii muzica divină a lui Mozart.
Trecerea lui fusese dintre acelea care lasă o urmă în sufletul casei. Vlad nu aducea aici pe oricine, așa cum evita să doarmă într-un loc străin, ori să se mute dintr-o locuință într-alta.
Muzica îl învăluia cu generozitate, se simțea din ce în ce mai calm și mai clar, se încărca de energie ca o plantă sub razele soarelui. Discul se opri, el își întinse membrele încetișor, ca o pisică după somn. Era timpul să plece.
Parcurse automat drumul spre școală. Intră în clasă. Gălăgia deveni rumoare. Patruzeci de ochi îl priveau sfredelitor, încercând să-i ghicească intențiile. Scrise subiectul, le dădu ceva îndrumări, apoi se așeză pașnic să-i supravegheze. Timpul se scurgea monoton. Vlad se ridică și făcu ocolul încăperii aruncându-și privirile pe câte un caiet, discret și distrat. Nu se aștepta la mari surprize, dar aici ceva chiar nu era în regulă. Reciti titlul: ”Orașele viitorului, colorate”. Frazele introductive fuseseră tăiate ulterior cu o linie subțire. Fata era departe de subiect. Singurul lucru comun cu poezia autorului era motto-ul: ”Eu nu admir misterul, ci îl construiesc”.
- O lași să scrie ce vrea? se iți curios Daimonul.
Vlad se așeză la catedră netulburat și nu se mai urni de acolo până când nu auzi sunetul neplăcut al soneriei. Celelalte ore au trecut cam în virtutea inerției, nefiind solicitat să facă față unor evenimente deosebite. Era o zi ternă, înăuntru ca și afară, o atmosferă menită a-i calma până și pe cei mai recalcitranți.
Reîntors acasă, își pregăti în mare grabă ceva de mâncare – i-a fost îngrozitor de foame întrucât uitase să se hrănească de dimineață – apoi se așeză cât mai comod lângă o cafea uriașă și deschise caietul de deasupra, al Ioanei M. Fata îi ceruse permisiunea să scrie și în ora următoare iar el i-a găsit un colțișor liniștit, departe de ironiile colegilor afectați de sârguința ei inexplicabilă, precum și de dubitațiunile justițiare ale profesorilor.
”Nu știu ce aș putea scrie despre acest poet. Versurile din motto sunt puținele pe care mi le amintesc. N-am prea citit, iar de la lecțiile dvs. am lipsit”.
Da, lipsise mult, figura ei nu-i era familiară.
”Aș putea să bat câmpii cu grație, dar n-aș vrea să vă mint, nu cred că o meritați”.
- Întotdeauna ți se atribuie merite pe care nu le ai și ți se neagă cele existente. Oare nu meriți șansa de a acorda notă de trecere unui elev de liceu? îl provocă Daimonul.
”Voi scrie ca și cum aș vorbi cu mine însămi. Despre orașele vitorului. Mă veți înțelege, o știu”.
- Pe El îl înțeleg oricum. Să mori a doua oară, ucis prin introducere în manual, ce prilej demetamorfoză.
- Ce râsu-plânsu, comentă Daimonul.
”Mă văd într-o piață de marmoră atât de perfectă, încât mi-e frică să pășesc. Noroc că aici mersul este o plutire grațioasă, ca atunci când nimerești un foarte potrivit partener de dans”.
- Astea nu le ai! îl sâcâi Daimonul.
- Îmi pare rău, eu nu prea am ocazia să dansez…
”Nu se poate să nu fi remarcat că la noi drumurile ți se împotrivesc. Când mergem foarte mult, când suntem triști ori foarte grăbiți.”.
- Mai ales cele cu asfaltul cârpocit, sări Daimonul.
”Aici ai permanent senzația că mergi pe un gazon ori – mai aproape – pe un covor de mușchi, de parcă drumul ar intra în rezonanță cu o parte din noi, remodelându-se, la fel cum plantele suferă când ne tăiem la deget în preajma lor.”
- Ce fizică îi învață d-l D. C. Rădulescu-”Vector”?! ”Autor de manuale”, cum îi place să se numească.
- Mda, el îi învață ”să judece, nu să vadă cai verzi pe pereți”, mormăi Vlad.
”Există locuri bune și locuri rele? Devin rele acelea unde – cu prea multa noastră știință – tulburăm o armonie”.
- Oricum, eu pe ”Vector” nu-l aduc la mine în casă, asta e clar.
”Rareori facem ceea ce este necesar, și mai rar ceea ce ne place. N-am acest sentiment aici, unde ritmurile nu mă contrariază niciodată, pentru că sunt cele ale creșterii plantelor, ale acumulării laptelui în ugerul matern, ale rotirii planetelor ori atomilor. Aici fug, când lumea noastră devine excesiv de agresivă”.
- Bizareriile Ioanei M. Îți mai aduci aminte cum se plângea diriginta?
- Mda. Îmi zicea că ”își pironește ochii într-un punct și așa rămâne, oricât ai atenționa-o” Se pare că părinții au dus-o la un medic.
- Am senzația că – asupra ta – bizareriile ei au un efect benefic.
Vlad își privi în oglindă chipul destins, zâmbind ușor.
”Am descoperit o străduță sinuoasă, aproape ca cele din Cotroceni, doar că are casele colorate, am certitudinea că fiecare trecător vede alte culori. La capătul drumului meu se află o piațetă, iar în centrul acesteia o biserică mică, unde îmi place să mă opresc. Stau în pridvor, aproape de ușa închisă, și nu-mi doresc să pătrund înăuntru. În tăcerea deplină, se simt straturile de timp depuse aici. Ea, biserica, nu e decât un sâmbure al liniștii care o înconjoară. Anotimpul locului e toamna, o toamnă de referință: Acolo unde pot să uit e toamnă / sorb fără grabă din lumina aurie / și ascult / cum sufletele lucrurilor cântă / după măsura de la început”.
- Ei, poezele, poezele… (Era Daimonul).
Vlad simțea o stare complicată, intraductibilă, ca o apăsare în dreptul inimii.
”Trebuie să mă însoțiți o dată, v-ar plăcea acolo!”
- Aceeași voce suavă căreia nu i te poți sustrage, se scutură el sub privirile indiscrete și vag complice ale Daimonului.
”Aș vrea să vi-l prezint acum pe Ginko Biloba. Toamna e plin cu frunze de un auriu mat. Pentru mine, el e din aceeași familie cu mica biserică, mereu închisă”.
- Poate și cu Mozart…
”Am pus la păstrare o frunză ca un evantai, culeasă de pe jos. Conservă pentru beteșugurile sufletului meu, la iarnă”.
- Peste câțiva ani vei pune gogoșari, ardei grași și slabi, vinete pentru salată, cu aceleași degete diafane. Avem o sacră datorie față de trupul acesta unic și pieritor, se pronunță sentențios Daimonul.
”Sufletul, el are vămi. Sunt oameni lângă care e mai simplu să trăiești, plante în apropierea cărora respiri mai ușor, case în care ai putea să te așezi pentru totdeauna. Fără toate acestea, lumea ni s-ar scurge printre degete.
Aici lucrurile cresc mereu, într-o dimensiune sau alta. Eu o simt, așa cum știu că sunteți ALBASTRU, albastru profund. Gândurile dumneavoastrî au contururi tranșante. Spre deosebire, de exemplu, de doamna de franceză; la dumneaei, ai impresia că toate posturile se aud deodată, într-un aparat stricat”.
- Ea e bej, incontestabil bej, apăsă Daimonul.
- Să fiu eu un albastru autentic? medita Vlad.
”Nu m-am înșelat niciodată asupra culorii cuiva. Dumneavoastră sunteți albastru, dumneaei e într-adevăr bej”.
- Dar directorul? Apropo, cum or fi directorii din orașele viitorului?
”V-aș povesti o lecție. Se petrecea într-un parc, cu alei ieșite parcă dintr-un caleidoscop și fără tăblițele acelea amenințătoare. Într-o poieniță, mai mulți prichindei ședeau în cerc, pe iarbă; în fața lor, câte o moviliță de pământ din care așteptau să răsară ceva. Copiii se concentrau, și pe un fel de ecran, lângă fiecare, se desena treptat viitoarea plantă. Profesorul avea și el un ecran asemănător, dar circular, ca să-i poată dirija. Un băiețel blond, cu ochi castanii și figură de iepuraș cu gușuliță, era tare supărat că pomișorul lui se oprise din crescut.
- Nu plânge, Rori, se auzi glasul cald și ferm. Uită-te bine, copăcelul tău are crengi țepene ca andrelele. Cum să crească așa? Spune drept, la ce te-ai gândit?
- Mi-am amintit, fără să vreau, cum m-a zgâriat pisica de dimineață, când am necăjit-o, apoi toate s-au amestecat în capul meu!
- Nu-i nimic, acum liniștește-te, o să ne închipuim amândoi ceva plăcut și unduios, de pildă o mare cu valuri care se rostogolesc pe lângă noi , tot mai ușoare, mai rotunde, mai prietenoase…De undeva se auzi o muzică legănătoare, imaginea de pe ecran începu să semene a ceva viu și din centrul moviliței prinse a crește pomișorul râvnit, mai repede, mai repede, pe măsură ce copilul se liniștea”.

.

Vlad privi afară. Amurgea.
- Cam devreme, avu el timp să-și mai spună în vreme ce camera se cufunda în întuneric.
Timpul se condensa, ca într-o casetă derulată cu foarte mare viteză.

***

Soarele abia răsărea din spatele muntelui. Se recunoscu în mulțimea care se înghesuia în preajma altarului: bărbați bărboși cu fețele de timpuriu încrețite, tineri agili, femei despletite, îmbrăcate în piei de vulpe, copii desculți și murdari. Și tot el era Alesul, în cămașa de pânză aspră, cel pe care omul înveșmântat în mantie albă îl conducea acum spre locul sacru. Cărarea se îngustă.
-Du-te, fiule, auzi șoapta bătrânului, de acum trebuie să urci singur.
Păși sigur, cu fața luminată.
Respira rar, repetând în minte mesajul pe care acești sărmani prizonieri ai secetei îl trimiteau Zeului. Ajunsese. Cei trei ridicară sulițele, alte brațe vânjoase îl săltară, zbură spre cer limpede, tot mai limpede, în timp ce trupul străpuns rămânea jos, pe platoul însângerat. Mulțimea scoase chiote vesele, alegerea fusese bine făcută, sufletul s-a rupt ușor din coaja sa lumească. Gloata se porni spre vale.
Fata nu se grăbea pe urmele celorlalți. Așteptă ca ei să plece și urcă sprintenă cărăruia, aproape că atinse pământul cu fruntea, îngropă acolo o sămânță. Rămase apoi pe loc, înfășurată în pletele blonde, se așternu peste ea înserarea, se lăsă noaptea. Sta nemișcată, fără să lăcrimeze, cu ochii ațintiți spre cer.
O simțea, era ca și cum o boare fermă și suavă îl ajuta să urce, mai sus, din ce în ce mai sus. Pe urmă totul se șterse, totul afară de imaginea ploii. Când primele picături răpăiră în noapte, tânăra coborî în sat. Și se înstăpâni tăcerea, ca în miezul copt al unui măr auriu.

***

Aștepta să intre în marea Sală a Oglinzilor. Aștepta în tăcerea densă, împlinită. Era și parcă nu era el, cu umeri largi de războinic, îmbrăcat în haine de sărbătoare, țesute cu fir de aur. Întâlnirea logodnicilor trebuia să se petreacă după datină, în lumea calmă și statornică a imaginilor, acolo unde muritorii își leapădă măștile, arătându-se în lumina adevărată și eternă. Fusese pregătit din timp: bătrânul sfetnic îl învățase cum să îndepărteze de sine zgomotele vremelnice ale acestei lumi, cum să-și curețe sufletul de prea marea iubire și grijă de sine, în ce fel să-și deschidă auzul și văzul pentru creșterile tainice ale lucrurilor, să se umple de prezența altuia așa cum pământul primește însetat ploaia și, mai ales, cum să-și trimită el însuși sufletul spre celălalt, ca pe o esență de preț a primăverii și a vieții. Se deprinsese să deosebească momentele abia perceptibile ale deschiderii unui mugure, ale trezirii unei flori, ore și zile în șir, cu bucurie și nesfârșită răbdare. Nici acum nu se grăbea. Timpul curge pe măsura fiecăruia și, mai devreme sau mai târziu, fiecare primește numaiceea ce i se cuvine. Ușa grea se deschise, el păși netulburat pe covorul azuriu, se opri tăcut în fața oglinzii, așteptă. Marele Astrolog al curții ridică brațul și perdeaua cenușie căzu, lăsându-i pe cei doi tineri să-și privească chipurile în apele clare și adânci. Sala imensă se lumină de parcă pereții ar fi devenit dintr-o dată transparenți și curtenii văzură cum din migdalul uscat înflorește o ramură subțire, ca o lamă înfiptă în inima iernii. El nu mai auzi uralele, simțea doar palma ei uscată și fierbinte, ca pe o certitudine minerală în curgerea apelor ființei.

***

Apoi totul se învolbură… era singur și lumina se cernea obosită prin ochiurile multicolore ale vitraliilor. Odăjdiile bogate îi atârnau grele pe umeri. Biserica era o corabie pornită să-i sature pe flămânzii lumii. Colaci măreți și plăcinte rumenite după rețetele tuturor provinciilor, uriașe colive argintate cu zahăr și împestrițate cu bomboane lucioase, recipiente pântecoase cu vin auriu și dulce, ori aspru-rubiniu, fructe imense coapte pe îndelete în vârfurile însorite ale pomilor. Noaptea îl găsi în același loc. Peste trupurile ofrandelor lumânările se ridicau subțiri, ca o mare unduitoare, ca o chemare de a primi lumină. Vederea slăbită i se împăienjenise, formele tremurau tot mai străvezii, toate acele lucruri de mâncare deveniseră eterice și misterioase, așa cum renasc fructele sub penelurile artiștilor orientali, eliberați de poftele cărnii. El însuși se desenă, în clar-obscur, fragil și hieratic. Biserica și slujitorul ei nu mai aveau trup pământesc, pluteau, imagine abandonată pe retina luminii în așteptarea pictorului care își va numi revelația simplu: ”Hrană”.

.

Camera se umplu de fluturi galbeni. Întinse mâna și simți în palma caldă o frunză striată. Se întrebă, încă puțin buimăcit:
- S-o pun la păstrare pentru iarnă?
Daimonul aprinse lumina. Caietul cu învelitoare albastră se odihnea cuminte, deschis la o pagină albă.
- Ce va fi mâine?
- O zi ca oricare alta, apucă el (care ”el”?) să adaoge, înainte de a se abandona uitării și somnului.

.

Gata pentru azi. A fost o zi lungă. ”Ziua de trei zile”.

[Carmen-Maria Mecu]

Intr-un paragraf din acest lung, prea lung si obositor text al meu, era vorba - implicit - despre daci.

[Sofia Sincă]

Nu ştiu în care paragraf, Carmen-Maria era vorba despre daci. Aici este ceva amestecat: imaginaţia elevei despre viitoarele oraşe, nelipsitul Daimond - bănuiesc cugetul lui Vlad - şi revelaţiile lui referitoare la obiceiuri, datini de mult apus.

Oricum ai postat un text alambicat. Zic eu, ar fi mai bine să le postezi cu cap şi coadă, să ştim şi noi despre ce e vorba.

Iar acum două cârcoteli, deşi ar mai fi fost şi altele.

uriașe colive argintate cu zahăr și împestrițate cu bomboane lucioase, -oare în acele vremuri îndepărtate, pe care le aduci în prim plan se făceau colive ca şi în zilele noastre? Aveau ei asemenea ornamente?

să adaoge - să adauge.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Odată destins - condiție obligatorie - de rândurile scrise de-o elevă de-a lui, Vlad pătrunde în universul imaginației. Trăiește trei experiențe inedite. Cum spui tu, trei zile într-una. :)

Sunt câteva scăpări. Le vei vedea cu siguranță dacă recitești textul. :)

Am citit cu plăcere.

Cu prietenie,

[Carmen-Maria Mecu]

Orice observație, extrem de utilă. Mulțumesc.

[Carmen-Maria Mecu]

Sofia Sincă a spus :

Nu ştiu în care paragraf, Carmen-Maria era vorba despre daci. Aici este ceva amestecat: imaginaţia elevei despre viitoarele oraşe, nelipsitul Daimond - bănuiesc cugetul lui Vlad - şi revelaţiile lui referitoare la obiceiuri, datini de mult apus.

Oricum ai postat un text alambicat. Zic eu, ar fi mai bine să le postezi cu cap şi coadă, să ştim şi noi despre ce e vorba.

Iar acum două cârcoteli, deşi ar mai fi fost şi altele.

uriașe colive argintate cu zahăr și împestrițate cu bomboane lucioase, -oare în acele vremuri îndepărtate, pe care le aduci în prim plan se făceau colive ca şi în zilele noastre? Aveau ei asemenea ornamente?

să adaoge - să adauge.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Carmen-Maria Mecu]

Atitudine  pozitivă in fața moeții, sacrificiul comunitar.

[Carmen-Maria Mecu]

Omul trăiește timpuri diferite.

 

[Carmen-Maria Mecu]

PS. Ziua de trei zile, o metaforă pentru ”Zeo point”, Gregg Braden.