DRUMUL CĂTRE NICĂIERI

[Virgil Stan]

Drumul către nicăieri

          Dorm de câteva ceasuri bune. Dorm şi visez că am pornit la drum. Încotro? Nu ştiu. Nu mi-am propus să ajung undeva anume. Doar să merg fără o ţintă precisă, să mă desprind din braţele monotone ale vieţii. Să întâlnesc oameni noi, meleaguri noi, orizonturi noi, lucruri pe care nu le-am mai văzut vreodată. Pline de inedit, pline cu speranţa că ceva se va schimba în bine.

De fapt caut Binele, pe care nu ştiu însă să arăt  ce înseamnă el de fapt  pentru mine. Vreau să-l văd cum apare. Ce chip are? O fi frumos? Are asemuire cu ceva?

Drumul meu trece printr-o pădure bătrână de stejari şi fagi. Se aud copacii scârţâind din toate încheieturile, precum articulaţiile unui bătrân pensionar aşezat din zorii zilei la coadă, să-şi primească  pomana: punga cu făină, orezul şi puiul injectat cu apă, să arate mai frumos.

Las în urmă pădurea cu stejarii scârţâitori şi pensionarul aşezat la coada umilinţei şi-mi continui drumul spre nicăieri. Poate voi întâlni acel Bine mult râvnit de toţi românii.

Ies din desişul codrului şi dau peste o poieniţă plină cu tineri care dansează. Par a fi fără nicio grijă.  Este doar o părere. De undeva se aude o muzică care te înfioră. Ea conduce paşii tinerilor fără locuri de muncă, fără viitor, fără orizonturi, într-un dans al deznădejdii. Dansează aşa cum li se cântă, după ritmul impus de cineva aflat undeva prea sus pe scara ierarhiei. Ce-o fi Doamne acolo sus, de se pot  dirigui toate aceste destine spre o destinaţie necunoscută ca şi scopul drumului meu?

Îi părăsesc pe tinerii prinşi în hora deznădejdii şi îmi continui periplul fără ţintă. Ies din poieniţă, trec de ultimii copaci şi dau de întinderea nemărginită a unui lan de grâu cu bobul zbârcit în spic. S-a uscat, săracul, de sete. Soarele nemilos şi-a înfipt suliţele în crăpăturile pământului, secătuindu-l şi de ultima picătură de umezeală. Nimeni nu a venit să-i dea măcar un strop cu apă.

Cândva, aici, totul era vesel şi verde crud. Stropitorile împrăştiau din zori şi până-n seară picături de viaţă. Bobul creştea, iar spicul ajungea ca în poveste, cât vrabia de mare.

Acum stropitorile sunt undeva, prin curţile cu depozite de fier vechi, măcelărite fără de milă. Nimeni nu le jeluieşte, nimeni nu le cântă prohodul. Toţi sunt mulţumiţi. Măcelarii de bruma  banilor  primiţi  pentru crima lor, cumpărătorii pentru afacerile făcute.

Doar bobul de grâu costeliv şi fără de vlagă plânge. Mai plânge cineva. Plânge ţăranul pentru sudoarea lăsată pe coarnele plugului la care a înjugat-o pe Joiana. Altceva nu are. Nici după ce să bea apă nu mai are. Apă bea dacă are fântână în curte. La ţară nu sunt cişmele. Ba sunt uneori şi cişmele. Unele care apar şi dispar precum Fata Morgana. Sunt în sloganurile electorale ale celor ce vor să conducă destinele celor oropsiţi de soartă. De soartă şi de mahării ghiftuiţi, cu buzunarele doldora, cu cefele cât ale unor plăvani, şi mai ales cu nesimţirea care-i caracterizează.

Mă durea să mă uit cu jale la spicele secătuite de vlagă, aşa că am plecat mai departe. Nu mă încânta ce vedeam. Eu căutam Binele şi tot de rău dădeam. Când voi reuşi să ajung să-l întâlnesc pe acest enigmatic domn Bine?

Paşii mă poartă pe un drum de ţară colbuit, străjuit pe de lături de ciulinii lui Panait Istrati. Nu au dispărut nici acum din peisajul stepei româneşti. Au rămas moştenire de la  marele cărturar .

Urc o colină şi când ajung în vârful ei, simt cum îmi tresaltă nările de plăcere. Simt răcoarea şi aerul sărat al mării. În faţa mea este o panoramă fără de seamăn. O întindere albastră fără de cuprins.

Aceasta este opera lui Dumnezeu, zămislită atunci când s-a oprit să se odihnească. A vrut în mărinimia Sa, să lase şi românilor o bucurie, o poartă deschisă a Raiului. Nu la toţi. Doar unora. Celor privilegiaţi şi dragi Lui. Altora le-a dăruit munţii, dealurile, podişurile sau câmpiile. Dobrogenilor, oameni aleşi ai lui Dumnezeu, le-a dăruit marea. O bogăţie inepuizabilă în frumos. Acelor cărora nu le-a fost hărăzită această moştenire, Le-a spus că au nevoie doar de un şevalet, de o pensulă, de câteva culori, multă inspiraţie sau talent şi pot să-şi dăruiască singuri propria lor mare. Pot s-o aşeze acolo unde vor ei. Chiar şi pe un perete, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor.

Mersul îmi devine fără să vreau din ce în ce mai precipitat. Încep să alerg. Şiroaie de transpiraţie îmi pătrund în ochi şi simt cum mă ustură. Alerg cât pot de tare. Vreau să ajung cât mai repede la mare. Oare acesta să fie Binele spre care am alergat? Să fac o baie în apa limpede şi rece a mării? Ajung la mal şi aşa cum sunt îmbrăcat, mă arunc în valurile înspumate. Este foarte rece. Mai ceva ca la duşul din baia mea, unde nu am apă caldă, pentru că  nu-i combustibil la centrală.

Brrrr, ce rece este! Mă trezeşte la realitate. Ce noroc că a fost doar un vis! Binele era doar o himeră după care am alergat toată noaptea, sau, poate, după care alergăm toată viaţa. Vai de somnul meu! Iar voi fi frânt de oboseală dimineaţa, când voi coborî din pat.

            Virgil Stan – Mangalia /25.06.2013

[Sofia Sincă]

Un mic text, o mică incursiune prin nevoile neamului. Da, asta este realitatea pe bucăţelele tratate, dar au fost dezbătute de nenumărate ori, încât subiectul a devenit banal. Din punctul meu de vedere.

Ce vreau să-ţi mai spun, este că ai multe incoveniente în text, cum ar fi:

să-l definesc ce înseamnă el de fapt.- ori să-l definesc ori să arăt ce însemană el de fapt. În acest fel este un mare pleonasm.

stejarii scârţâitori şi pensionarul aşezat la coada, tinerii - repetiţii, multe repetiţii, încât jumătate din text este compus din cealaltă jumătate.
de se poate dirigui toate aceste, - se pot dirigui - dezacord
de bruma de bani, - de bruma banilor şi scapi de un de
Ni i-a lăsat, - au rămas moştenire de la... şi scapi de acei i-uri alăturaţi
ochi şi simt cum aceştia mă ustură.- ochi, fără aceştia, deoarece despre ochi e vorba, se înţelege.

timp să mă şterg.- să-mi şterg lacrimile, este mai literar...

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Virgil Stan]

Virgil Stan a spus :

Corect ce spui dpdv gramatical. Voi revizui textul. Acum am alta prioritate. Sa fac gogosi. Textul poate astepta modificarea, insa pofta de gogosi , nu. Multumesc.

[Virgil Stan]

Am operat corecturile. Multumesc.