Doi rechini și un peștișor

[Claudia Elena Peter]

            Vasile era un om tare fericit! Ieșise la pensie de numai două luni și-și savura trândăveala cu voluptatea călătorului neostenit ce fusese în cei patruzeci și cinci de ani de muncă. Șofer pe tir, bătuse țara în lung și-n lat atâta amar de vreme, cunoștea ca-n palmă toate drumurile naționale, orășenești, rurale, pe vremi și vremuri fel de fel, în zgâlțâitul ritmic al motorului, săltând precis gropile stradale, admirând peisajele înconjurătoare, ascultând interpreții populari cu melodii motivaționale. De când se pensionase, îi era lehamite să mai conducă, pur și simplu nu mai avea chef deloc, bată-l norocul de volan, că-i fusese drag atâția ani, iar de-acum simțea un nod în coșul pieptului când își vedea Daciuța de nouă generație așteptându-l stingheră ca o mireasă părăsită.

            Mai greu era cu nevasta, Raveca, toată ziua clanța-clanța pe capul bietului om, ba s-o ducă la supermarket în oraș, ba la fată și nepoate. Sau cine știe ce trasee mai stabilea neobosita, cu dorul ei permanent de ducă cu tot. Ea se pensionase demult, iaca să tot fie vreo zece ani de când s-a închis combinatul de cherestea și a ieșit pe ordonanță, iar apoi cu nici un chip n-a mai vrut să lucreze, că doar câștiga destul călătorul, cu tirul lui de marfă. Iar acum, de când își regăsise și el solemnitatea demnă a reîntorsului, și-și plantă în sfârșit rădăcinile în domiciliul conjugal, Raveca îl bănuia de neadaptare, de boală, depresie, fiindcă citise ea-ntr-o revistă pentru femei, că așa devin oamenii la pensionare. Ce să-i mai explice Vasile că așa liniștit cum era acum, n-a fost bietul niciodată. Tot pe drum, pe drum, de-o viața-ntreagă, să nu-l înțelegi că vrea și el să stea în casă, în ogradă, cu nepotul Iliuță după el, bunul meu, bunul meu!

            Dar planurile de regăsire spirituală ale lui Vasile nu se potriveau cu cele ale Ravecăi, fată de cioban din zona Lăpușului, harnică și voluptoasă, ce n-o oprea oboseala și treburile casei nici noaptea în somn, când sărea din pat și țipa disperată, „Vasileee, lupuuu!”, reminiscență a perioadei când lupul la oi fusese amenințarea supremă. Ea nu era deprimată, că țipa ca nebuna și după patruzeci de ani de când fusese fată mare la taică-său, dar bietul Vasile, da, că n-avea chef să se urnească la magazin după toate prostiile ei.

            Într-o zi, gata, se porni Raveca pe acțiune. Planul îl făcuse demult, cu fiică-sa mai mare, Jeni, ce-i dădu ideea într-o sâmbătă când veni la ei de la oraș, toată spume la gură, că era fire aprigă, ca mă-sa.

- Auzi dragă și rechinii ăștia, zece lei biletul, de când s-a scos cfr-ul, că nu era rentabil. Și de-acum tre` să vin cu rechinii, zece lei biletul, mică dragă.

            Mică-sa, întreprinzătoare din fire, odată ce-i lumină ideea, mai tare ca bradul de Crăciun, vin sărbătorile și soțul s-a cam pus pe hibernat după pensionare.

- Să facem și noi un ban cinstit, că Vasile cu pensia lui, vai și amar după atâția ani de muncă, mai mare rușinea, Jeni dragă.

            Fata aprobă, oftând a susținere. Numai Vasile săracul, prins în capcana afaceristelor, încerca zadarnic o palidă justificare.

- Cum să mă duc femeie la oamenii ăia, să le zic să vină la mine în mașină, că-i duc eu prin satele lor?

- Așa bine, cum să zici, păi să zici Vasile, că ies bani bun cu rechinitul! La zece lei de persoană, faci două, patru sau cinci curse pe zi, trei persoane în mașină, ia-ca un milion jumate pe zi, la o lună întreagă...! Nu știi socoti, Vasile, stai ca prostul și aștepți pensioara, după patruzeci și cinci de ani de muncă, mai mare rușinea!

- Mai mare rușinea, ticule, îi ținu isonul mă-sii și fata.

            Vasile oftă apocaliptic și adăugă cu o ultimă umbră de revoltă:

- Io conduc Ravecă, dar cu oamenii nu vorbesc, că io nu știu să vorbesc cu oamenii, să mă întrebe cât îi costă.

- Asta cam așa e, mică, nu știe! aprobă fata dramatic.

- Nu știe, șuieră nevasta, cu un gest furios din mână, n-a știut el niciodată, de ce mi-o fi plăcând în tinerețe... dracu mai știe, Doamne iartă-mă! Bine, bine, facem cum zic io, veni tot Raveca cu ideea salvatoare. Vin cu tine, tu conduci, asta nu cere mare scofală, io vorbesc cu oamenii, că doar n-oi fi eu mai puțin rechin ca alții.

- Adevărul e că nu ești! aprobă hâtru șoferul.

- Viu și eu bunule! sări țâncul preferat, tot, tot e bunu-său, cu ochii mari și blânzi, cu burtica proeminentă, are și el drag mare de motor și șofereală.

- Auzi mică, să vie și el! sări Jeni furioasă că numai soră-și lăsase copilul la mămica, iar ea se chinuia cu fetele singură la oraș, nici bărbatul ei n-o ajută prea mult, că parcă tot ca biata mica nimerise și ea, un molâu.

- Nu se poate dragul bunicii, se îmblânzi și bunica în fața ochișorilor ca mura ai pruncului, mica și ticu merg să facă bani, să luăm oameni la ocazie, să-i ducem la casele și în satele lor.

- Viu și io bunule, plângea copilul, să ți se rupă sufletul nu alta.

            Vasile ofta mângâind căpșorul bălai, ca al bietei sale mame, menajeră în Spania. Cum să nu-i faci o bucurie copilului, lui Iliuță al lor, lumina ochilor, ce n-avea nici mămucă, nici tătuc!

- Bine, bine, se înduioșă Raveca, dar stai cuminte în mașină, dar nu te-apuci să povestești oamenilor cine știe ce și nu ai voie să stai în față cu bunul, că ne mai ia poliția și-apoi vai de ea rechineală.

            Copilul sări la gâtul adulților, până și mătuși-sa se îmbună de bucuria băiatului, dee ea nu făcuse decât fete! Ce-și mai dorise Nicu al ei un băiat, de-ar fi avut fecior, poate stătea și Nicu al ei pe acasă. Bine că-l făcuse soră-sa pe Iliuță, nici ea nu știe cu cine și-l lăsă pe capul mămicii, de nu mai avea biata timp și de fetele ei. Dar așa e viața, grea, unii stau ca proștii și trag, alții o trag și ei, dar în alt mod, prin străinătate.

            De departe iarna surâdea încă prietenoasă, norii lăptoși se întindeau până departe peste munții cernuți, străbătuți cu înfiorare de Bistrița aurie și înghețată. Satele mândre se înșiruiau spre fala gospodarilor, dealurile încremenite desenau livezile liniare, cu forfota neînmuguritelor sale crengi. Vasile căscă prelung, cu dor de hibernare, Raveca cerceta neobosită călătorii, să le citească din mersul mașinii dorința de autostop, Iliuță cânta peltic un hit de pe radio. Așa se porniră pe făcut afaceri, mica, ticu și nepotul, doi rechini și-un peștișor.

[Sofia Sincă]

O proză drăguţă, amestec de dramă cu umor... Grija românului şi în special al femeii de a avea mai mult. A atins aspecte sociale foarte întâlnite pe la noi, pe plaiurile mioritice, din păcate. Proză care a participat ca concursul nostru şi care a fost apreciată.

Am recitit cu plăcere, Sofy!

[Claudia Elena Peter]

Contează mult impactul părerilor voastre, vă mulțumesc.

Cu apreciere!

[Vasilisia Lazăr]

Am citit cu plăcere acest text și acum și atunci când a participat la concurs. Tipologii bine conturate. Felicitări, Claudia!

[Ion Lazăr da Coza]

Asta am scris în fișa prozei când am jurizat-o pentru conurs:

Doi rechini și un peștișor – nota 7 - „afacerea cu transportul ilegal”. Bună, dar vag-vag tematică.

da Coza

PS: Am scăzut, atunci, niște puncte pentru acel vag-vag tematică.

[Mihaela Suciu]

Proza are prospețime. Aceasta e dată de umor, începând cu titlul, personaje, limbaj și ceea ce le trece prin minte.!

Felicitări!