Deliciile ultimei luni a verii

[Pop Dorina]

Dacă ar trebui să pictez un tablou al lunii august, desigur că n-ar lipsi din el... dulceața de mure. De ce dulceața și nu doar murele? Simplu. Copil fiind, așteptam cu nerăbdare zilele când urcam împreună cu părinții pe dealul spre releu, deasupra de Reșița, să culegem mure. Și culegeam murele ca dintr-o seră, chiar dacă fructele atârnau printre spini și bălării. Ecosistemul era prolific pentru ca tufele de mure să dea rod.

Pe atunci, cam înainte de deceniul opt al secolului trecut, concetățenii noștrii se limitau în consumul dulceții de măceșe uitată pe rafturile alimentărilor comuniste. Dar tata, un mare iubitor de natură, descoperise multitudinea micuțelor fructe în plimbările pe care le efectuam duminica și de la gând până la aroma dulceții rămăsese doar un pas – achiziționarea.

Ne trezeam dimineața devreme, pentru ca dogoarea soarelui să nu se-ncurge cu efortul nostru de a urca panta spre micuțele fructe rumene. Tata era responsabil cu transportarea mâncării, căci urma să ne-ntoarcem seara. Mama căra gălețile unde murele-și găseau culcuș înaintea fierberii, iar eu țineam în mână bidonașul de apă, pe care-l umpleam de la izvorul care delimita zona orășenească de locul pe care urma să-l explorăm.

Chiar dacă panta era abruptă o bună porțiune, glumele tatei și încălțămintea sport din dotare ne ajutau să trecem cu brio hopul anevoioasei escaladări. Generos era și aerul răcoros emanat de copacii care își mișcau periodic coronamentul în bătaia vântului călduț de vară. Din acest motiv, pălărioarele de care aveam nevoie pe coasta dealului, unde zăboveam ore-n șir, le țineam la mână. Vântul pătrundea prin bluzele noastre cu mânecă lungă ca o îmbrățișare de vară – dulceagă, bruscă și benefică.

În episodul culegerii murelor nu ne puteam aventura cu tricouri sau maieuri, căci spinii prezenți pe tufe și-ar fi putut face de cap pe pielea noastră ușor sensibilă. Doar mama, puțin mai curajoasă, renunța uneori la bluza protectoare în favoarea bronzării brațelor, și-i ieșea. Nu știu cum, dar spinii ne căutau doar pe mine și pe tata. Și obraznici reușeau deseori să pătrundă prin hainele protectoare.

Startul culegerii propriu zise a murelor era dat de tata. Fiecare aveam câte o găletuță în care aruncam doar fructele coapte. Cine umplea cele mai multe găletuțe era declarat câștigătorul zilei. Eu nu luptam pentru acel trofeu, căci încurcam de multe ori direcțiile. Degustarea fructelor era mai importantă decât umplerea găletușei. Și oricum, greu îmi era s-o întrec pe mama, o femeie deprinsă de mică cu munca. Blocată în visare, cu chiu cu vai umpleam de vreo două ori găletuța din dotare. Poate astăzi vi se pare mult, însă atunci dealul respectiv, neauzind nici măcar de cuvântul defrișare, era plin nu doar de tufe de mure, ci și de fructele zemoase care ne trăgeau cu ochiul din toate direcțiile.

Când prima găleată de zece litri era plină cu mure, tata arunca spre încurajare, un mesaj umoristic greu acceptat de mine: „Mai umplem și cealaltă găleată și gata!” Era inutil să zic ceva sau să protestez prin nesupunere, căci oricum verdictul suna clar și răspicat: „La muncă Dorina, nu la-ntins mâna!” Dar îmi lungeam mânuțele mele fragede spre fructele micuțe cu o mai mare implicare, căci altă găleată nu mai aveam cu noi...

În clipele de odihnă, luate pe furiș, admiram priveliștea. În josul dealului, orașul meu natal se întindea spre soare, savurând minunata zi de vară, în liniște. Pe platforma de deasupra pantei, tronau câțiva pruni plini și ei cu fructe. Nu îndrăzneam să vin cu inițiativa că prunele se culeg mai repede ca murele, căci tata totdeauna avea răspunsul potrivit și argumentat în buzunarul cămășii. Totuși efortul depus de noi nu era inutil, căci dulceața de mure, pe care-o făcea ulterior mama, o întrecea pe cea de prune.

Și astăzi când descopăr pe rafturile supermarketurilor borcănele cu dulceață de mure mă năpădesc amintirile, dar o las acolo, pentru alții. Dulceața mea de mure rămâne cantonată în amintirile mele ca un antidot la uitarea acelor vremuri. Pur și simplu închid ochii și-o savurez, umezindu-mi plăcerea cu lacrimi, căci tata, plecat printre nori, nu-mi mai poate propune să repetăm experimentul în această vară sau în verile ce vor urma, iar mama, încurcată în propria bătrânețe, nu cred c-ar mai putea urca dealul.

Când cele două găleți erau relativ pline cu zemoasele și micuțele fructe, soarele se pregătea de culcare, iar noi, pe culmea dealului fentam foamea cu pâine, roșii, brânză și slănină. Țin minte că tata, amfitrionul „fără diplomă” al acelui deal, dădea o fugă la cel mai apropiat izvor unde umplea bidonașul cu apă rece. Urmau lecțiile de gramatică în aer liber la care mama asista în tăcere, odihnindu-se. Și dealul, obosit de ani, asculta despre: timpul verbelor, conjugări, declinarea substantivelor. Când ajungeam la pronume, eram în drum spre casă. Doar adjectivele la superlativ absolut se ascundeau în gălețile cu mure. Dialogul meu cu tata, pe scheletul întrebare și răspuns, ușura coborârea la fel de anevoioasă, căci panta încăpățânată îmi scotea mai multe oftaturi decât cele premergătoare răspunsurilor pe care trebuia să le gândesc pentru întrebările părintelui meu, dornic ca odrasla sa să fie „tobă de carte”.

Lecția de gramatică se finaliza când ajungeam în apropierea blocului, căci vecinii ne asaltau cu întrebări stupide: „De unde-ați cules murele? Mai sunt?” Și altele de acest fel, dar doar din pură curtoazie, căci majoritatea aveau alte preocupări, nicidecum o „vizită în natură” pe o căldură dogoritoare. Doar noi, îmbinând utilul cu plăcutul, ne bronzam și aveam iarna dulceață preparată în casă. Parcă simt și acum gustul feliei de pâine unsă cu unt și dulceață de mure, însă chiar dacă aș vrea să rup din zilele mele destul de încărcate, n-aș mai avea posibilitatea achiziționării murelor cu găleata, căci ecosistemul s-a schimbat radical, iar tufele de mure s-au pierdut în timp. Totuși pot aplauda dorința autorităților locale, de ieri și de astăzi, de a nu renunța la verdele ce se scurge frumos, de secole... deasupra de Reșița. 

Să lăsăm verdele să-și ducă-n continuare liniștita existență și să revenim la... murele noastre. Misiunea mea se încheia când gălețile ajungeau pe masa din bucătărie, însă mama-și continua roboțeala. Le spăla cu grijă, din două sau trei ape, apoi le aranja în cratițe mari, acoperindu-le cu zahăr. Până a doua zi, vasele staționau cu capace în frigider. „Ritualul” dulceții de mure se finaliza în ziua următoare, când fructele fierte bine își mutau veșnicia în borcane.

Din păcate pentru mine și pentru tot efortul depus, primeam doar câteva lingurițe din deliciul dulce, restul... la iarnă, afirma bucuroasă gospodina casei, care bifase încă un sortiment de produs pus în cămară.

Acum, n-am mai putut aștepta iarna. Deliciul dulce, încurcat printre cuvinte, l-am asezonat cu amintiri și l-am servit pe nerăsuflate, uitând pentru moment și de cura de slăbire, și de imposibilitatea întoarcerii în timp. Copilăria ca o comoară plină cu nestemate și-a deschis puțin porțile șoptindu-mi gânduri, idei, impresii, apoi eu, ca un copil docil, m-am jucat cu hârtia, rupându-i anonimatul alb.

[Mihaela Suciu]

Ce frumoasă amintire! Lecțiile tatălui rămân prin ceea ce eşti azi, o bună povestitoare. Drag!

[Sofia Sincă]

De data aceasta conținutul este ușor, simplu, aproape inexistent. O compunere școlărească, de tipul anilor în care se petrece acțiunea. Mai ales că se termină chiar cu o lecție în natură. Nu există intrigă, există doar o simplă amintire, foarte comună, cu multe repetiții, cu nimic de reținut.

Mai există o serie de corecturi, de făcut:

să nu se-ncurge - ? - se-ncurce, poate

concetățenii noștrii, - pluralul este noștri

plimbările pe care le efectuam duminica, - sună cam comunist. A efectua - a executa este cam obligatoriu... O plimbare se face de plăcere.

dulceții, mure, murelor - se repetă la infinit

din dotare. - expresie tot cam neliterară, mai mult tehnică

posibilitatea achiziționării murelor cu găleata, căci ecosistemul s-a schimbat radical, iar tufele de mure s-au pierdut în timp

Am citit,

Sofi

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc, dragă Mihaela.

Mihaela Suciu a spus :

Ce frumoasă amintire! Lecțiile tatălui rămân prin ceea ce eşti azi, o bună povestitoare. Drag!

[Pop Dorina]

Poate că amintirea unui om nu transmite altuia emoție, nu clădește intrigă, însă îmi asum „compunerea școlărească”. N-aș ști cum să înlocuiesc cuvântul mure, cum să-i caut un sinonim, dar promit că-n măsura timpului meu voi modifica celelalte greșeli.

Vă mulțumesc pentru critica constructivă, doamnă Sofy. 

Sofia Sincă a spus :

De data aceasta conținutul este ușor, simplu, aproape inexistent. O compunere școlărească, de tipul anilor în care se petrece acțiunea. Mai ales că se termină chiar cu o lecție în natură. Nu există intrigă, există doar o simplă amintire, foarte comună, cu multe repetiții, cu nimic de reținut.

Mai există o serie de corecturi, de făcut:

să nu se-ncurge - ? - se-ncurce, poate

concetățenii noștrii, - pluralul este noștri

plimbările pe care le efectuam duminica, - sună cam comunist. A efectua - a executa este cam obligatoriu... O plimbare se face de plăcere.

dulceții, mure, murelor - se repetă la infinit

din dotare. - expresie tot cam neliterară, mai mult tehnică

posibilitatea achiziționării murelor cu găleata, căci ecosistemul s-a schimbat radical, iar tufele de mure s-au pierdut în timp

Am citit,

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Total de acord cu Sofia. :((

da Coza