„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi”

                                                                                                                                                Jean Paul

     Vara, conform calendarului se terminase și din vacanța mare mai rămăseseră doar câteva zile, iar toamna începuse, lent dar cu multă îndrăzneală, să-și facă prezența. Mai întâi și-a întins aripa maro ca un sărut fugar peste pomii din întregul sat, iar într-o noapte a stat mai mult de vorbă cu bătrânul dud din curtea bunicilor. Nu știu exact ce i-a zis, dar cred că i-a spus ceva trist ce l-a făcut să plângă, iar eu în dimineața următoare am asistat neputincios la freamătul și durerea lui; lacrimile i se transformaseră în frunze, apoi valsau triste printre ramuri, atingându-se, de parcă încercau să se îmbrățișeze în semn de rămas bun, trăgeau de timp plutind cât mai lin, așezându-se în toată bătătura largă pentru odihnă veșnică. Apoi tot ea toamna, elegantă și cu maniere de mare doamnă învățate la curtea regală, a sunat din clopoțel la ușa bunicii de câteva ori, apoi a dispărut. Bunica a deschis ușa, a privit în toate părțile, apoi observând tânguirea și jalea dudului, a înțeles mesajul și cred că s-a întristat tare rău; începea o altă toamnă în viața ei, vacanța se termina iar noi nepoții o părăseam.

    

     – Gata, scăp de voi împelițaților! se bucura chipurile bunica că începem școala și scapă de noi, dar eu simțeam în vocea ei ușor guturală mult regret c-o părăsim. Chiar dacă au trecut foarte mulți ani de atunci, nu pot uita entuziasmul cu care ne primea, dacă închid ochii văd fața ei plină de bucurie când ne vedea la început de vacanță. Noi „împelițații” eram trei, „trei, Doamne, și toți trei”, dar făceam în ograda mare, umbrită toată vara de un dud bătrân, dar încă falnic, mai multă hărmălaie decât rațele și bătrânele gâște, că de boboci, pe care trebuia să-i numere bunica acum toamna, conform proverbului, avusesem noi grijă toată vacanța pe valea Neajlovului. Grijă, un fel de-a spune: mai erau sărmanii doar șase din zece.

     Pe bunica o chema Ioana. Nu mai era așa de frumoasă acum la bătrânețe, în mod sigur la vremea ei fusese, însă munca la câmp, dar mai ales faptul că adusese pe lume cinci copii și îl crescuse singură pe ultimul copil, o fată, deoarece bunicul, când se născuse, fusese mobilizat în cel de-al doilea război mondial, toate acestea cumulate o mai urâțiseră, iar lipsurile îndurate brăzdaseră pe fața ei veșnic îmbrobodită cu o basma neagră, urme vizibile.
     Totuși, în ciuda vârstei înaintate, „ei maică, am trecut de opt ani peste șeptezeci”, spunea bunica când era întrebată câți ani are, era încă sprintenă, dar și puțin cocoșată, de aceea avea mai mereu în mână o joardă, nu foarte lungă, cam până la umăr îi ajungea și o purta să se ajute la mers - dar bunica nu recunoștea asta din mândrie - ea susținea alte motive: „să mă apăr de câini și să vă altoiesc pe voi când nu sunteți cuminți”. Însă, parcă în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care trecuse, în pieptul ei slăbit de ani mulți de muncă la câmp și supt pe rând de cinci guri veșnic flămânde, bătea o inimă mare.
     Bunica știa să numere cursiv doar până la zece iară până la o sută, din zece în zece, apoi avea numărătoarea ei proprie, numărătoare neînţeleasă de mine la început, când spunea, de exemplu: șase peste douăzeci, pentru ea însemna douăzeci și șase.

     Sunt sigur că ne iubea pe toţi nepoții la fel, chiar dacă n-o striga în gura mare deoarece nu știa să-și manifeste acest sentiment nobil prin vorbe și apoi cât de frumos ar fi meșteșugite vorbele, le simți când sunt false, dar privirea ei, gesturile stângace, dar tandre, pline de o emoție ascunsă în mângâieri scurte, îi trădau sentimentele spunând multe. Și Doamne, eram destui, unusprezece, șase eram numai băieţi, dar foarte rar se întâmpla să fim toți în preajma ei. „Slavă Domnului, că nu stați mereu, toți, pă capu' meu!”, se închina bunica - cel puțin o dată pe zi! - și-și făcea o cruce mare, când doar noi cei trei o supăram cu drăcoveniile noastre copilărești...
     Pe bunicul îl chema Dumitru, dar mai toţi sătenii îi spuneau nea Mitică, iar cei de un leat cu el, îi ziceau Lăbuță, în mod sigur, datorită firii lui blânde, fire blândă simțită și de noi. Ne vorbea cu multă dragoste, calm, pe înțelesul nostru despre plantele întâlnite pe valea Neajlovului, despre animalele domestice, sălbatice și comportamentul lor. Ne mai spunea cu multă afecțiune, uneori chiar cu ochii în lacrimi, despre cal, animalul cel mai drag lui. Ne arăta practic, când mergeam în pădure, ciupercile bune de mâncat, ciupercile otrăvitoare, plantele tămăduitoare și câte și mai câte, dar niciodată nu ne povestea despre război și mai ales, chinurile îndurate de el cât timp fusese luat prizonier. Bunicul mai știa să cânte la caval, și cânta aşa de frumos - mai ales doine - că uneori bunicii i se umezeau ochii.
    

      Aproape toată vacanța de vară o petreceam la bunici. Doamne, cel mai frumos era seara și o așteptam cu multă nerăbdare să vină, când, adunați în jurul bunicii care pregătea cina, o urmăream lihniți de foame și amețiți de mirosul mămăligii, apoi al laptelui ce fierbea în ceaun. Bunicul ne mai povestea câte ceva, apoi începea să se plângă că nu-și găsește cavalul, deoarece trebuia să meargă în sat să cânte flăcăilor și fetelor ce erau adunați la clacă. Dacă închid ochii, parcă și-l văd cum își da pălăria mai pe ceafă, apoi mai spre frunte, cum se tot foia pe scaun, își descheia pieptarul, își ridica iar pălăria cu o mână doar atât cât să încapă cealaltă sub ea și se scărpina îndelung și gânditor în creștetul capului, apoi începea cu glas molcom să se tânguie:
     − Ioano, fă muiere, Ioano, fă n-auzi.
     − Ce vrei mă?
     − Nu văzuşi tu cavalu' meu?
     − Nu-l văzui, mă.
     − Aseară l-am pus acolo în tindă, la grindă, spunea bunicul arătând spre casă, și ia-l acum dacă mai ai ce!
     − Aseară Mitică zici tu, ori spre dimineață, pă la ultimu' cântat al cocoșilor?
     − Da’ ce, tu femeie, te iei după cocoșu’ al chior, a îmbătrânit săracu’ și nu-i mai umblă ceasu’ bine, riposta bunicul făcându-ne cu ochiul.
     − Da’ ce crezi tu mă, că nu te-am simțit când ai venit? îl întreba bunica uitându-se chiorâș la el, apoi se prefăcea că se miră ridicând din umeri, se așeza mai bine pe scăunelul ei şi răsucea mai vârtos făcăleţul în ceaunul cu mămăligă. Nu ştiu mă, nu-l văzui, repeta bunica, l-o fi luat careva din împelițații ăștia mici, mai adăuga ea într-un târziu, aranjându-și foarte calmă sub piciorul desculț, o crăcană groasă de lemn în formă de „Y”, ce o ajuta să țină mai bine ceaunul pe pirostrii să nu se răstoarne și o uda cu apă din când în când să nu ia foc.
     − Ai fă muiere, nu mă prosti, știu că tu la-i pitit, spune unde la-i pus, nu fi bolândă, nu vezi că ăștia mici, până ce termini tu mămăliga dă făcut, aşteptă să le cânt ceva… și ne făcea iarăși cu ochiul, adică să-l susținem, dacă o să fie cazul.
     ,,Ăştia mici”, eram noi trei, eu, Ion şi Ilie, iar acum în prag de seară, după ce adusesem vitele de la izlaz și gâștele de la Neajlov, cu multă nerăbdare, mai ales eu, stam în jurul bunicii, urmărind ceaunul în care fierbea molcom terciul și parcă vrăjiți de magia focului, dar mai mult îmbătați de mirosul mămăligii, așteptam cu sufletul la gură actul final al bunicii: după ce răsturna mămăliga, punea în ceaunul fierbinte, lapte abia muls, la fiert.
     − Ăștia mici… bombănea bunica, știind foarte bine că altul era motivul. Mai bine te-ai duce la fântână să-mi aduci o găleată cu apă, că uite mintenaș răstorn mămăliga, așez masa și n-ai apă să bei, că poate te îneci și Doamne ferește, mori fără caval în brațe și cu mămăliga-n gât…
     − Ţ-aduc, o, nu mai trăncăni atâta, da’ să-mi scoţi cavalu', mintenaș să-l scoți, zicea bunicul ridicându-se de pe scaunul lui cu trei picioare, scaun puțin mai înalt și mai mare decât ale noastre.
     − Mitică, unde te duci tu? striga bunica în urma lui, văzându-l că se îndreaptă în altă direcție. Găleata e acolo, uitucule, agățată de cârlig, în dud.
     − Să-mi iau tutun, să-mi fac o țigară mai târziu, răspundea bunicul fără să se întoarcă, apoi scotea de sub strașina din paie a grajdului o păpușică mică de tutun și o punea cu mare grijă în buzunarul pieptarului.
     − Aha, să faci o mahoarcă mai târziu, parcă io nu știu că-i dai și lu’ Pretoru o juma’ dă păpușică. După ce mâncăm, am să ţi-l dau, că doar atât ştii: să cânţi la caval hăndrălăilor din sat și să fumezi mahoarcă, bombănea bunica în timp ce bunicul trecea pe lângă ea.

    

      În ziua aceea de sfârșit de vacanță, de fapt ultima zi, deoarece a doua zi plecam acasă, chiar în amiaza mare, noi trei, făcuserăm o boroboață tare mare și după ce bunicul a plecat la fântână, bunica ne-a întrebat fără a-și întrerupe activitatea:
     − Vă mai ustură mă, picereli?
     − Da… am răspuns noi spontan, ca într-un cor pe trei voci miorlăite, privindu-ne picioarele încă bășicate și roșii ca racul, mai ales de la genunchi în jos.
     − Aha, păi așa vă trebuie, împelițaților, dacă nu sunteți cuminți. Auzi tu Doamne, și bunica își ridica privirea spre cer, să bateți voi clopotul, ziua în amiaza mare și să puneți tot satu' pă jar… Apoi dacă vă prindea Burduf ăl bătrân în grădina lui, vedeați voi pă necuratu'. Lasă, și oprindu-se din mestecat, învăluindu-ne într-o privire caldă și parcă tămăduitoare, că mai târziu, la culcare, am să vă ung cu nițică smântână, poate așa vă mai alină usturimea…
     − Păi da', cum să nu!?... prăpădește smântâna pă picerili lor, în loc s-o mâncăm, comentă bunicul trecând cu găleata cu apă, iar după ce a pus-o în cârligul agățat de creanga dudului, ne-a întrebat: Ce-ați făcut mă, dă trebuie să prăpădească smântâna pă picerili voastre?
     Noi am început să ne uităm unul la altul, neavând curajul să-i spunem întâmplarea.
     − Mitică, fă bine și adă masa să răstorn mămăliga, și lasă copii în pace să mănânce apoi după îi ei la socotit, intervenea bunica salvându-ne pe moment.
     − Bine, bine, mormăia bunicul.
     Bunica nu-l mai băga în seamă, răsturna mămăliga în mijlocul mesei, apoi turna laptele în ceaun și-l așeza pe pirostrii.

    

      Masa bunicilor mei era rotundă, mare cam cât roata din spate a carului cu păcănele și tocită pe margine de ani, dar mai ales la mijloc de hărnicia bunicii, deoarece, din când în când o răzuia cu cuțitul să o facă albă. Era joasă, atât de joasă încât pisica îi mai mătura câteodată cu coada marginea și avea tot trei picioare, ca scaunul lui bunicul, fapt ce pe mine m-a uimit mult, iar atunci când am văzut-o prima dată, foarte curios am băgat capul sub ea, mirându-mă cum de stă așa de dreaptă şi nu se răstoarnă.
     − Ce e mă nepoate, ce-ai pierdut? m-a întrebat atunci bunicul.
     − Bunicule, masa ta are doar trei picioare, a mea de acasă are patru, am răspuns eu foarte nedumerit de sub ea, cum de nu se răstoarnă?
     Bunicul și bunica, mai întâi a izbucnit întru-un hohot de râs, apoi el mi-a explicat:
     − De bă nepoate, dacă ar avea patru, s-ar clătina, iar strachina cu lapte sau ciorbă, s-ar vărsa, aşa cu trei nu să clatină, că masa cu trei piciere e mai stabilă pă pământ, aici în bătătură, dăcât a cu patru şi nu şchiopătează.
     Atunci n-am înţeles explicaţia bunicului, abia peste ani am priceput cum şi de ce se așază mai bine un obiect pe o suprafaţă denivelată, când are doar trei puncte de sprijin.

    

      − Ioane, mai bagă mă ciocălăi pă foc, nu vezi că muri, și mai fierbe laptili la Paștili Cailor. Ilie, adu mamaie tu ața să tai mămăliga și pârnaia cu brânză, iară tu, îmi zicea mie, lingurili, o strachină și două ceanace, alea mari cu flori roșii și cocoși albaștri. Ilie, să mai iei ștergaru' al mare și alb.
Și, după ce bunica punea laptele în cele două ceanace - of, Doamne, ce miros ne gâdila nările - unul pentru noi, celălalt pentru ea și bunicul, apoi tăia cu ața mămăliga în patru, băgând sub fiecare sfert câte o bucată de brânză să se mai înmoaie, o liniște deplină se așternea peste întreaga bătătură și masa noastră. Cred că și natura își oprea activitatea câteva clipe, deoarece nici dudul nu își mai foia lin frunzele ușor îngălbenite, ascultând parcă mai evlavios decât bunica, rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, spusă de bunicul. La sfârșit el își făcea calm și foarte clar, semnul crucii. Noi îl imitam, făceam și noi semnul crucii mult mai rapid, însă cu ochii pe mămăligă și linguri, fiind gata de atac. Și atacul începea, iar în câteva clipe, ca prin farmec, bucata de brânză, mămăliga și laptele din ceanacul nostru dispărea, iar bunica zâmbind ușor ne punea altă porție, dojenindu-ne:
     − Mai încet mă, că nu dau turcii…

    

      − Ilie, ce stai mă, adu fuga tocătoru' al mic și piatra pentru ascuțit. Ce drăcovenie mă, mai făcurăți azi? ne întrebă iarăși bunicul în timp ce-și aranjă scăunelul, pe care așeză cu mișcări calme, cele necesare pregătirii unei țigări. Deși vedeam aproape în fiecare seară acest ritual simplu și știam precis etapă cu etapă ce urmează, nu mă săturam să-l privesc, descoperind parcă alte semnificații în mișcările lui calme și foarte precise, gândindu-mă că și eu când voi fi bătrân, tot așa o să-mi pregătesc țigările... Așeza tocătorul pe scăunelul din fața lui - tocătorul era de fapt o scândură de stejar mult mai groasă decât cel obișnuit folosit de bunica, care avea pe ambele fețe, în mijloc, o mică scobitură - în așa fel încât să nu se clatine, scotea din buzunar păpușica de tutun ce stătuse la presat, briceagul și piatra. Apoi, minute bune, atent să nu se taie, ascuțea limba briceagului pe piatra umezită cu salivă, pipăindu-i tăișul din când în când, cu degetul opozabil. Când considera el că e suficient de ascuțită, prindea între degete foarte strâns păpușica de tutun și începea s-o taie foarte mărunt, „picioruș de furnică”, așa spunea bunicul că trebuie să fie acele firișoare de tutun, lungi și subțiri. Din buzunarul cel de sus al pieptarului, scotea tabachera - o cutiuță de tablă, amintire din război, lustruită și tocită pe la colțuri - din care lua foița, adică o bucată tăiată dintr-un ziar, punea în ea tutunul tocat, o rula cu degetele, o lipea cu salivă și gata mahoarca, cum îi zicea bunica.
     ‒ Ai mă zice-ți, ce-ați făcut? repeta bunicul întrebarea, aprinzându-și țigara.
     Noi, treziți la realitate de întrebarea bunicului, dar mai ales uimiți că nu uitase, după ce ne-am privit o clipă, am lăsat capetele în jos.
     − Ce să facem?!... Noi nimica n-am făcut, am răspuns eu fără să îndrăznesc să-l privesc.
     – Cum mă, nimica! Da’ smântâna, la ce vă trebuie?
     − El e de vină, a bolborosit la început vărul Ion, arătând cu capul spre mine. Eu i-am spus să nu tragă dă frânghie, dar el nu m-a ascultat și a tras. Apoi a început să turuie vărul meu, mai ceva ca motorul Otto al mori lui Dafu, spunându-i toată isprava noastră.

    

      De fapt, ce se întâmplase? La câteva case de noi se afla biserica satului cocoțată pe deal. În turla clopotniței, câteva perechi de porumbei își făcuseră cuiburi și tot zburau în ziua aceea în stoluri pe deasupra noastră, parcă ademenindu-ne să le facem o vizită. Și, așa pe la miezul zilei, când mai toată lumea se odihnește un pic la umbră, am sunat mobilizarea:
     − Hai, le-am zis eu, urcăm în clopotniță, sunt sigur că porumbeii au pui taman buni de ciulama.
     − Nu, nu-i luăm, îi mângâiem și-i lăsăm la mama lor, că ne bate Doamne, Doamne, dacă-i luăm, a zis milostivul meu văr Ion.
     − Da, da, a comentat și Ilie, așa a zis bunica, că niciodată să nu luăm puii din cuibul lor, că mama lor plânge și ne mai bate și ea și Doamne, Doamne..
     − Bine, gata, am înțeles, hai să mergem.
     Am ieșit toți trei în drum și ne-am asigurat că nu-i nimeni să ne vadă, l-am traversat în fugă, apoi ne-am furișat pe lângă gard în șir indian, mergând tiptil și ciușdiți, așa cum văzusem că se strecoară indienii în filme, până la intrarea în clopotniță, rugându-mă în gând să nu găsim ușa încuiată. Bunul Dumnezeu parcă mi-a ascultat ruga: ușa era fără lacăt. Precaut, am împins-o ușor să nu scârțâie prea tare și cu mare băgare de seamă, am început noi să urcăm treptele scării de lemn ce trosneau ușor la fiecare pas sub tălpile noastre goale. Ajunși sus, ne-am strecurat prin gura podului de la clopotniță și am început să căutăm din priviri cuiburile porumbeilor.
     − Vere, îl aud pe Ion că șoptește trăgându-mă de tricou, mie mi s-a făcut frică, hai să plecăm.
     − Și mie, șopti și Ilie, nu vezi că nu-i niciunul, or fi plecați la câmp, după mâncare…
     − St! am dus eu degetul la buze și vorbindu-le tot în șoaptă, le-am spus arătând spre vârful turlei: Trebuie să fie acolo sus, de nu le găsim aici cuiburile, dar cum să urcăm acolo? i-am întrebat, căutând din priviri ceva bun de cățărat. Atunci am văzut o frânghie groasă, legată de ceva din laterala clopotului și fără să stau prea mult pe gânduri, am apucat-o cu putere și am smucit-o să-i testez rezistența.
     − Nu tra...
     Dar n-am mai apucat să aud restul, că s-a produs dezastrul: clopotul a scos un bangăt ce mi-a paralizat auzul, spărgând totodată fără milă liniștea satului. Porumbeii s-au speriat și au zburat așa de bezmetic încât unul chiar s-a lovit de clopot și a căzut la picioarele noastre, iar sătenii, mai ales cei din apropierea bisericii, au ieșit speriați pe la porți, care cu ce apucase în mână, dar cei mai mulți cu câte o găleată cu apă. Doamne, ne-au sfârâit piciorușele pe scara clopotniței, iar de frică să nu ne vadă cineva, am alergat prin spatele bisericii printre cruci și morminte, apoi prin bălării cam cât noi de înalte și urzici până la genunchi, am sărit gardul din nuiele, și trecând ca vijelia prin grădina lui moș Burduf, plină cu vrejuri de dovleac turcesc, am alergat spre dolie luând-o prin albia pârâului, aproape secat dar foarte noroios și ne-am oprit sub pod. Inimile ne băteau cu putere în piept, iar lacrimile ne curgeau șiroi pe obraji din cauza usturimi și nici unul nu îndrăznea să facă vreo mișcare, când am auzit o voce pițigăiată de femeie ce trecea pe deasupra noastră:
     − I-am văzut io, erau trei copii, fugeau de mâncau pământu' prin spatele bisericii spre grădina lu’ moș Burduf, io crez că ei au tras clopotu’.
     − I-ai cunoscut?
     − Nu, că eram cam departe și ei abia se vedeau din bălării…
     Atunci ne-am mai revenit și suspinând ușor de usturime, am început să ne spălăm încet picioarele pline de noroi, iar apa rece avu un ușor efect calmant și usturimea parcă se mai diminuă, dar bășicile și roșeața parcă se accentuară și mai tare.
     După un timp, crezând noi că apele s-au mai liniștit iară sătenii au uitat, am ieșit tiptil din ascunzătoare și furișându-ne pe lângă gardul vecinului nostru, am vrut să intrăm în curte, dar brusc poarta s-a deschis și de după ea, bunica tocmai se pregătea să ducă gâștele la baltă în locul nostru:
     − Pă unde ați umblat mă? ne-a întâmpinat ea, și, ajutându-se de joardă își îndreptă spatele, astfel parcă impunându-se și mai categoric în fața noastră.
     − Păi noi... noi am fost la scăldat, am răspuns bâlbâindu-ne pe trei voci diferite.
     − La scăldat! S-a mirat bunica, da' ce mă, nu vă bălăceați acușica, cu gâștili? Și dă ce aveți picerili așa dă roșii și bășicate? ne întrebă ea apropiindu-se și mai mult de noi. Dă la urzicili din cimitir, nu-i așa? Aha, voi ați fost împelițaților, și joarda se ridică amenințător în aer. Brusc, am zbughit-o noi în trei direcții diferite, auzind în urma noastră:
     − Păi nu pui io diseară mâna pă voi, împelițaților! Veniți și luați gâștili și duceți-le la baltă.

    

      Vacanța mea de vară la bunici s-a terminat, a fost ultima, dar și cea mai frumoasă. A doua zi, mai întâii, mi-am luat la revedere de la bătrânul dud, i-am mângâiat cu privirea corona parțial desfrunzită, semn că toamna îl îmbrățișase și-l sărutase rece, dud sub care bunicul ne tundea „franțuzește” mereu la început de an școlar, și de care toată vara sta agățată la umbră găleata cu smalț verde iar de un ciot tăiat special, radioul ca o poșetă din carton galben. Bunicului i-am spus că plec supărat că nu m-a învățat să cânt la caval, el a zâmbit și a zic că mai avem timp, dar... dar în iarna cea urmat, el a plecat să se odihnească pe veșnicie, în deal, la biserică. Mi-am luat rămas bun de la bunica, aceasta, după ce și-a rezemat joarda de gard, m-a cuprins în brațe, m-a mângâiat pe păr, m-a sărutat pe frunte și mi-a zis să fiu cuminte, să învăț carte și să mai vin pe la ei și-n vacanța următoare, dar... dar mai ales să nu îi uit... Nu, nu v-am uitat dragii mei bunici, promit că nu am să vă uit niciodată și vouă vă dedic din toată inima aceste rânduri.

Vizualizări: 182

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am apreciat în concurs proza dumneavoastră, domnule Emil. Chiar o vedeam pe podium...

Felicitări, a fost o lectură captivantă.

Emil, să știi că mi-am bătut ceva capul să aflu a cui este această proză, în concurs, care mie mi-a plăcut cel mai mult. Însă, parcă am avut amnezie și de tine am uitat. M-am tot întrebat cine a crescut pe valea Neajlovului?... Cine, cine? Și nu mi-a ieșit.

Este o proză atât de reală, concisă și literar scrisă! Nu, nu este o imitație după Marin Preda, este realitatea. Soțul meu a crescut tot pe Valea Neajlovului și văd în imagini ce ai scris tu, din ceea ce am văzut în casa socrilor și din ce mi-a povestit el. Poate și de asta m-a încântat. Ai descris o lume blândă, iubitoare, picurată cu chicoteli, o lume simplă, dar cu un moral vertical și unde pentru nepoți reprezenta leagănul raiului... O proză realistă, unde ai descris obiceiuri, unde personajele principale se reliefează puternic.

Felicitări pentru proză, Emil!

Sofi

Te mai ustură picerili? Doamne, ce-mi place limba asta și locurile prin care mă plimbi, și oamenii, și felul tău minuțios, curat în care redai viața de pe valea Neajlovului. La fel și eu am copilărit în casa bunicilor, în vacanța de vară și tot ce descrii era la fel, calmul vieții, masa cu trei picioare puțin scobită de ras... dar scăunelele erau cu patru picioare, nu-mi era niciodată foame dar mă îngrămădeam să rad ceaunul după ce fierbea mămăliga și pe urmă laptele. Bunicul nu fuma, însă câtă răbdare avea când se pregătea să meargă la biserică și-n tot ce făcea! Uite așa, m-ai făcut să visez tihnit, frumos... Of! N-o să pot scrie ca tine, dar o să mă bucuri de fiecare dată când postezi - să nu uiți asta!

Felicitări, Emil!

O poveste autentic românească, foarte bine scrisă!

Nikol

Mulțumesc Nikol, felicitări pentru locul obținut.

Nikol MerBreM a spus :

O poveste autentic românească, foarte bine scrisă!

Nikol

Mihaela, nu mă mai... însă am rămas cu un semn de toată frumusețea la genunchiul drept, semn ,,de bună purtare” cum îi spunea mama... Îți mulțumesc pentru coment, tu ai stilul tău, inconfundabil, pe care-l savurez cu lingurița ca să nu-mi scape nimic, nimic, adevărat că uneori mai dau fuga la Gogu să-l întreb unele cuvinte pe care le folosești tu - noi în sud nu le avem! - să înțeleg pe deplin textul, dar mai ales mesajul tău.

Felicitări, însă îmi pare rău că „N-AM...” puterea să-ți acord un premiu pentru originalitate.



Mihaela Suciu a spus :

Te mai ustură picerili? Doamne, ce-mi place limba asta și locurile prin care mă plimbi, și oamenii, și felul tău minuțios, curat în care redai viața de pe valea Neajlovului. La fel și eu am copilărit în casa bunicilor, în vacanța de vară și tot ce descrii era la fel, calmul vieții, masa cu trei picioare puțin scobită de ras... dar scăunelele erau cu patru picioare, nu-mi era niciodată foame dar mă îngrămădeam să rad ceaunul după ce fierbea mămăliga și pe urmă laptele. Bunicul nu fuma, însă câtă răbdare avea când se pregătea să meargă la biserică și-n tot ce făcea! Uite așa, m-ai făcut să visez tihnit, frumos... Of! N-o să pot scrie ca tine, dar o să mă bucuri de fiecare dată când postezi - să nu uiți asta!

Felicitări, Emil!

Sofi, nu sunt nici pe departe „Cel mai iubit dintre pământeni” - îți spun un secret, am citit prin '92, ediția necenzurată de la Chișinău! - dar sunt cel mai fericit că tu, criticul meu cel mai fidel, mi-ai acordat nota maximă. Nu sunt supărat că nu am luat premiu, înseamnă că am greșit ceva și juriul m-a depunctat, (însă sunt supărat că nu voi ști niciodată unde și ce am greșit!) dar asta mă face să fiu și mai ambițios și mai atent în viitor.

Îți mulțumesc foarte mult pentru coment.

Sofia Sincă a spus :

Emil, să știi că mi-am bătut ceva capul să aflu a cui este această proză, în concurs, care mie mi-a plăcut cel mai mult. Însă, parcă am avut amnezie și de tine am uitat. M-am tot întrebat cine a crescut pe valea Neajlovului?... Cine, cine? Și nu mi-a ieșit.

Este o proză atât de reală, concisă și literar scrisă! Nu, nu este o imitație după Marin Preda, este realitatea. Soțul meu a crescut tot pe Valea Neajlovului și văd în imagini ce ai scris tu, din ceea ce am văzut în casa socrilor și din ce mi-a povestit el. Poate și de asta m-a încântat. Ai descris o lume blândă, iubitoare, picurată cu chicoteli, o lume simplă, dar cu un moral vertical și unde pentru nepoți reprezenta leagănul raiului... O proză realistă, unde ai descris obiceiuri, unde personajele principale se reliefează puternic.

Felicitări pentru proză, Emil!

Sofi

Stimată doamnă, felicitări pentru premiul obținut.

Vă mulțumesc frumos pentru coment.

Pop Dorina a spus :

Am apreciat în concurs proza dumneavoastră, domnule Emil. Chiar o vedeam pe podium...

Felicitări, a fost o lectură captivantă.

Amintiri din vacanțe - nimic spectaculos, nimic reprezentativ...

O scriere curată, totuși.

da Coza

Vă mulțumesc pentru lectură, domnule Ion Lazăr da Coza.

Acum dorm liniștit, din coment-ul dumneavoastră aflu adevărul și de ce am fost depunctat de către juriu: n-am scris nimic spectaculos, nimic reprezentativ... sunt și mai liniștit că am reușit o scriere curată, deci un mic progres am făcut totuși, iar acest mic pas, sunt foarte conștient, se datorează foarte mult sfaturilor primite de la adminstratorii site-ului și uneori chiar de la dumneavoastră.

Ion Lazăr da Coza a spus :

Amintiri din vacanțe - nimic spectaculos, nimic reprezentativ...

O scriere curată, totuși.

da Coza

Nu știu cum dormi, Emile, dar parcă ai o nemulțumire. Așa simt eu! și zău că... of! Hai, să mai gustăm puțin din Raiul copilăriei tale! că frumos știi să povestești.

Emil Dumitru a spus :

Mihaela, nu mă mai... însă am rămas cu un semn de toată frumusețea la genunchiul drept, semn ,,de bună purtare” cum îi spunea mama... Îți mulțumesc pentru coment, tu ai stilul tău, inconfundabil, pe care-l savurez cu lingurița ca să nu-mi scape nimic, nimic, adevărat că uneori mai dau fuga la Gogu să-l întreb unele cuvinte pe care le folosești tu - noi în sud nu le avem! - să înțeleg pe deplin textul, dar mai ales mesajul tău.

Felicitări, însă îmi pare rău că „N-AM...” puterea să-ți acord un premiu pentru originalitate.



Mihaela Suciu a spus :

Te mai ustură picerili? Doamne, ce-mi place limba asta și locurile prin care mă plimbi, și oamenii, și felul tău minuțios, curat în care redai viața de pe valea Neajlovului. La fel și eu am copilărit în casa bunicilor, în vacanța de vară și tot ce descrii era la fel, calmul vieții, masa cu trei picioare puțin scobită de ras... dar scăunelele erau cu patru picioare, nu-mi era niciodată foame dar mă îngrămădeam să rad ceaunul după ce fierbea mămăliga și pe urmă laptele. Bunicul nu fuma, însă câtă răbdare avea când se pregătea să meargă la biserică și-n tot ce făcea! Uite așa, m-ai făcut să visez tihnit, frumos... Of! N-o să pot scrie ca tine, dar o să mă bucuri de fiecare dată când postezi - să nu uiți asta!

Felicitări, Emil!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Iancu Tudor îi place postarea pe blog logodnă de nori a lui gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog mugur de lumină a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Gândul, nu gândirea a lui Iancu Tudor
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Eminescu a lui Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Singurătate a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog logodnă de nori a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Eternitate a lui Iancu Tudor
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog os a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura 2 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog seară bună maestre a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trece vremea... a utilizatorului Lidia Pervu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Sunt lefter, Doamnă... a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Prin gaura cheii a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 4 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui Florica Munteanu-Cuc
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Cât să ne iubim isteric a lui Rădița Răpeanu
cu 4 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui Florica Munteanu-Cuc
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura4 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog sura4 a lui Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din caierul bunicii a utilizatorului Iancu Tudor
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Explicaţie a utilizatorului Florica Munteanu-Cuc
cu 5 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor