CAPITOLUL 2 „Bărbații nu plâng niciodată!” - "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL II

 

„Bărbații nu plâng niciodată!”

 

Mă-ndrept cu pași nesiguri și inima cuprinsă de un tremur ciudat spre aripa spitalului în care o voi revedea pe mama. Simt un gol nesfârșit înlăuntru și-aud o voce stranie strigându-mă răgușit dinspre zidurile scorojite peste care se mai văd ici-colo urme vagi de var. Mi-e frig în toată ființa și nu știu de ce.

Oncologie. Scris cu litere albe și de-abia vizibile pe ușa ce desparte secția de restul spitalului. Parcurg holul lung și luminat difuz trecând ca o nălucă pe lângă medici, asistente și puținii vizitatori sau însoțitori ai celor ce sunt sortiți a-și mai trage sufletul poate doar zile, ore, clipe... Mă opresc ezitând puțin în fața salonului dar îmi fac curaj și deschid încetişor uşa. Nu ştiu dacă doarme sau este trează și pentru nimic în lume nu vreau s-o tulbur, mai ales în starea în care se află acum când este atât de bolnavă. Păşesc cu grijă pe linoleumul verde spălăcit și miosind strident a dezinfectant şi mă apropii de patul în care, de câteva săptămâni, fiinţa care mi-a dat viaţă şi pe care o iubesc mai mult decât orice pe lume este ţintuită de cea mai crâncenă boală din câte sunt. I-a secătuit trupul frumos storcându-i și ultima picătură de energie. Medicii i-au diagnosticat cu întârziere cancerul ce se instalase de-o vreme, mult prea târziu pentru a-i mai putea stopa generalizarea.

Pare că doarme și pe fața-i suptă și de o paloare inimaginabilă se citește suferința. Dar e atât de frumoasă, atât de aproape de sufletul meu și-atât de bună... Îmi trec prin mintea nevinovată și curată, de copil, tot felul de gânduri care se răzvrătesc în mine și-mi întărâtă spiritul determinându-mă să privesc fără pic de considerație spre cei pe care-i consider vinovați de starea mamei mele.

Doamne, cât am ajuns să urăsc spitalele, cu amalgamul de mirosuri stridente de medicamente, spirt și formol care-ți inundă haotic ființa pătrunzându-ți prin toţi porii...! Cu zgomotul inconfundabil al papucilor albi patrulând pe coridoarele pardosite cu mozaic impregnat cu durere și țipete de moarte. Am ajuns să urăsc oamenii aceia, femei şi bărbaţi laolaltă, îmbrăcaţi în halate albe, scrobite, uneori cu aere de atotcunoscători sau de mici dumnezei şi de ale căror decizii depinde viaţa celor care își atârnă în priceperea lor ultima fărâmă de speranță. Aş vrea să am acum puterea de a hotărî eu soarta acestor arătări cu chip de om care-au jurat lui Hippocrate, mentorul spiritual şi părintele medicinei, dedicare și profesionalism. Și știu de ce spun asta, pentru că numai incompetenţa şi nepăsarea unor aşa-zişi medici mi-au adus mama în situaţia disperată în care se află acum! Pentru că s-au înşelat în privinţa diagnosticului, pentru că au acţionat cu întârziere şi numai după ce şi-au primit plicurile doldora de bani şi cadourile pe care le-au cerut cu neruşinare. Iartă-mă, Doamne, dar tare mult îi urăsc pe medicii ăştia! Îmi promit, în gând, stând acolo lângă patul mamei, ca într-o bună zi, când mă voi face mare, să devin medic. Dar spre deosebire de cei pe care, fără voia mea, i-am cunoscut îmi doresc să pot alina suferinţe, să pot curma dureri, să-i ajut pe toți pacienții mei să se însănătoşească şi să se poată întoarce la familiile lor, la copiii care au atâta nevoie de ei...

Strâng pumnii mușcându-mi buzele până la sânge și simt cum licoarea caldă-mi curge lin spre bărbie. Nu mai au zăgazuri nici lacrimile ce nemilos îmi brăzdează acum fața. Cu ochii înceţoşaţi și de-abia înfrânându-mi suspinele mă întorc încercând să mă strecor ușurel afară din salon. Nu vreau s-o trezesc, și mai mult decât atât nu vreau să mă vadă plângând. Ies pe coridor și am impresia că în jur mi-e numai întuneric.

- Hei, copile, ce s-a întâmplat? aud o voce venind dinspre camera de gardă care e imediat lângă salonul mamei. Și simt deodată o mână mângâindu-mă pe creștet. Era una dintre asistentele care-mi observase prezența, dar și tulburarea vizibilă cu ușurință pe fața mea.

- Sărut mâna... mă scuzați... știți... am venit la mama dar doarme acum și nu vreau s-o trezesc, răspund fâstâcindu-mă, deși mă cunoștea deja toată secția.

- Înțeleg, nu-i nimic, copile. Acum câteva minute i-am făcut un calmant, va dormi cel puțin o oră, poate două. Dar eu zic să mergi tu acasă, mâine dimineață mama ta va veni și ea.

- Cum? O lasă domnul doctor acasă? E bine? Va fi bine mămica mea? mă reped eu încurcându-mă în cuvinte și strângându-i mâna cu putere.

- Da... va merge acasă, dar e nevoie de timp până să se facă bine, îmi spune femeia frumoasă și oacheșă, necutezând însă să mă privească în față.

Îmi șterg stângaci cu mâna urmele lacrimilor și fug într-un suflet spre ieșirea din clădire. „Vine acasă! Mama vine mâine acasă!” Nimic altceva nu-mi mai este acum în cap decât firicelul de speranță că, în sfârșit, mama se va însănătoși. „Sigur, acasă îi va fi mult mai bine. Și dacă va fi nevoie nu mă voi mișca de lângă ea până nu își va reveni total.” Ce vise frumoase! Visele unui copil care habar nu avea că nu peste mult timp se va goli și de vise, și de speranțe, și de bucurii și o va pierde pentru totdeauna...

N-am reușit să închid ochii în noaptea care a urmat. În mintea mea se-nvârteau în cerc tot felul de lucruri, imagini, scene. Momente ce vor urma. De bucurie și teamă. O stare confuză pe care o înțeleg de-abia acum. Dar a doua zi mama a fost din nou acasă. Slăbită, palidă, dar cu același zâmbet cald și frumos cum nimeni nu mai are. Aș fi plâns de bucurie dacă nu mi-ar fi fost teamă că poate interpreta altfel emoția mea. Este atât de firavă încât ar pune-o la pământ chiar o adiere lină de zefir și eu nu vreau s-o atingă nimic din ce i-ar face cel mai mic rău. Ea, mama, cea mai scumpă dintre toate ființele din jurul meu și de pe întreg pământul! Iarăși în camera ei, iarăși cu noi, acasă. Și asta este acum important. Mi-am promis să nu mai plâng, știu că nu-i place să mă vadă cu ochii plini de lacrimi, cum s-a întâmplat la ultima vizită la spital când o făcusem lată. Izbucnisem în plâns de nu mă putea nimeni opri. Doar ea, mama, cu delicatețea și gingășia chipului drag și bunătatea din vocea aceea inconfundabilă reușește să spulbere toate deznădejdile și să te facă să zâmbești din nou.

Acum se odihnește, sau cel puțin așa mi-au spus ai casei. Ies afară și-mi doresc să fiu singur. O iau aiurea pe străzi și nu știu încotro s-o apuc. Rătăcesc fără adresă frământând gânduri în mojarul ce devenise creierul meu în virtutea necazului ce se abătuse asupra familiei noastre prin greaua boală a mamei. Nu mă atrage nici ceata de copii care se joacă în colțul străzii, nici să mă opresc la alimentara din colț să-mi cumpăr ceva dulce, așa ca de cele mai multe ori când trec pe-aici. Nici orice altă tentație mi-ar da târcoale n-aș reacționa altfel. Merg înainte lovind cu vârful adidașilor pietricele nevinovate care-și văd de praful alburiu adus de vânt din zona industrială și așternut ca o velință peste ele.

„Va fi bine? Va trece acel timp de care-mi spusese cu oarecare reținere asistenta care mi-a dat vestea externării mamei...?” Se zbat în mintea mea, haotic, grămezi de întrebări la care nimeni nu-mi poate da un răspuns. Trec din starea de extaz, generată de speranță, în cea de neagră deznădejde. „Dacă m-a mințit? Dacă nu mai au ce să-i facă și de aceea au lăsat-o acasă...? Dar nu, nu se poate, mama e încă tânără și are viața înainte!” Și uite-așa, în tumultul zbuciumului care-mi bate în tâmple nici n-am băgat de seamă că au trecut câteva ore bune de când am plecat de-acasă... Mă dezmeticesc și mă-ntorc. Poate are nevoie de mine. Sau poate vrea să mă vadă și să povestim așa, doar noi doi, cum făceam de atâtea ori...

Trec prin holul de la intrare și mă furișez tiptil spre camera mamei. Ascult atent să văd dacă se aude vreo mișcare. Nimic. O după-amiază stranie și-a întins marama cenușie peste casa noastră. Așa mi se pare sau, într-adevăr, așa este... Nu intru, să nu cumva să se trezească. Merg la baie și mă spăl pe mâini, parcă mi-e foame dar n-am poftă de nimic. Sunt agitat și nu-mi găsesc locul. Bunica mă privește cu un soi de durere în privirea-i blajină dar de care nu sunt conștient. Și mi se pare atât de tăcută azi... Nici să mă îmbărbăteze parcă nu mai e în stare. O fi și ea ostenită de atâtea drumuri la spital și de-atâtea nopți nedormite cu gândul la mama... Încerc mănânc un biscuit dar după prima mușcătură îl dau de pământ și mă-ntorc brusc spre camera mamei. Intru cu aceeași grijă cu care deschid de fiecare dată ușa camerei ei de când e la pat și mă apropiu... Încă doarme, sau pare că e adormită. Stau câteva minute să-i ascult respirația dar când îi văd paloarea mă înfior. Brusc mi se umplu ochii de lacrimi fără a putea să le țin piept. O privesc și plâng.

- Nu trebuie să te laşi învins de sentimente, puiule drag, îmi spune deodată mama. Tresar și încerc să-mi șterg rapid lacrimile să nu-mi observe tulburarea, dar tardiv, mă văzuse deja.

- Amintește-ți ce ţi-am zis de curând, continuă cu blândețe, că adevăraţii bărbaţi nu plâng niciodată. Oricât de cruntă le-ar fi suferinţa, puiul mamei. Hai mai aproape, vino lângă mine, îmi spune apoi cu vocea ei duioasă și caldă.

Of, Doamne, şi eu care o credeam adormită...! Mă apropiu de patul de ei străduindu-mă să par stăpân pe mine, mă aşez alături şi o privesc cu dragoste. Cât de mult s-a schimbat... Cât de mult a slăbit...! Privindu-i chipul îmi este greu să desluşesc suferinţa fizică pe care încearcă din răsputeri s-o ascundă şi mai mult decât atât, frământările ei sufleteşti niciodată împărtășite și cu atâta grijă gestionate și așezate doar în lăuntrul ei cutremurat de furtunile inerente ale unei vieți zbuciumate. Ce caracter puternic poate avea! Este încă nemaipomenit de frumoasă, în ciuda bolii necruţătoare ce-i macină trupul. Paloarea feţei nu face decât să-i amplifice suplețea și frumuseţea trăsăturilor evidențiate și de contrastul cu ochii mari, negri şi întotdeauna animați de o strălucire aparte. Nu pot să-mi reprim un gând fugar...

          „Cât de bine seamănă mama acum cu îngerul acela cu chip de femeie din tabloul aninat pe peretele de la capătul patului!” Îmi dă fiori! Dar nu poate fi adevărat... e doar un gând! Nici măcar nu cunosc numele acelui înger ce parcă mă urmărește din acel tablou indiferent în ce colț al camerei m-aș afla. Nu am întrebat-o niciodată pe mama cine este, deşi pictura este acolo încă de când ne-am mutat în acest apartament frumos. Având un balcon larg ce dădea înspre Marea Neagră îmi făcusem un obicei din a petrece nenumărate ore aici, citind sau visând la ce voi face când voi fi mare, cum va fi când voi avea şi eu familia mea, copiii mei... N-am fost atras niciodată de aspectul religios al vieţii, ba chiar l-am ignorat. Nici mama nu mi-a impus asta, deşi ea credea cu ardoare în Dumnezeu, mergea constant la biserică şi ţinea toate posturile. Mi-a respectat întotdeauna convingerile şi nu a încercat vreodată să mi le schimbe, nu mi-a cerut să o însoţesc duminica la slujbă sau să citesc Biblia ori alte cărţi cu tentă religioasă. Preferam romanele lui Jules Verne, Karl May sau Fenimoore Cooper.

          Nu ştiu de ce azi, alături de fiinţa cea mai dragă mie, am simţit un regret profund că nu am dat mai multă importanță spiritualității care era practic parte din viaţa mamei. Nu pentru mine, sunt convins că m-ar fi plictisit. Pentru ea, din respect pentru pioşenia şi credinţa ei. Ar fi trebuit, înainte de toate, chiar dacă nu mă pasionau măcar să cunosc cel puţin câteva lucruri despre religie, despre credinţă, despre Dumnezeu cel atât de prezent în viaţa şi îndeletnicirile mamei. Cât de rău îmi pare acum..! Și mi-e ruşine să o întreb de îngerul din tablou...

 

- E Fecioara Maria, scumpule! Ea i-a dat naştere lui Iisus într-un sfârşit de decembrie... aud ca prin vis vocea mamei.

Doamne, dar de unde ştie mama la ce mă gândesc eu acum...?

- Aş vrea să vorbim puţin, Sandule. Vreau să îmi promiţi ceva, băiatul meu! Ştiu că eşti încă prea mic pentru a înţelege tot ce se întâmplă acum în viaţa ta. S-ar putea să dorești să-mi pui o seamă de întrebări, dar cred că nu am timp să îţi răspund la tot ce te frământă. Pe măsură ce vei creşte, lucrurile vor deveni din ce în ce mai clare pentru tine, le vei înţelege altfel... Nu ţi-am cerut niciodată să îmi promiţi ceva, însă acum petrecem împreună clipe de viaţă diferite de cele cu care ai fost obişnuit. În primul rând vreau să-mi promiţi că vei avea grijă de sora ta. E micuţă, e fată şi are nevoie de ocrotirea şi de ajutorul tău. 

- Dar, mamă, de ce vorbeşti ca şi cum... Simt că-mi vâjâie capul și bătăile inimii se întețesc. Nu pot continua, cuvintele îmi rămân lipite de buze și mă cuprinde un tremur ciudat.

- Apoi doresc să-mi promiţi că vei avea mare grijă de tine. Ştii la ce visam eu câteodată? Îmi imaginam că peste ani, când vei creşte, voi avea în faţa mea un soldat mândru, un ofiţer spilcuit, aşa, ştii tu cum este un adevărat bărbat! Mi-a plăcut întotdeauna haina militară. Impune respect, oferă siguranţă şi nu în ultimul rând îţi va întări caracterul. Tare-mi doresc să urmezi cariera militară, am observat eu că ai înclinaţii. Știu ce cărţi citeşti, la ce filme te uiţi, ce-ți place să faci... Sunt convinsă că vei reuşi. Promite-mi asta, te rog! Și luându-mi mâna în mânuța ei micuță și fără pic de vlagă m-a privit în ochi rugător și candid.

Era o promisiune așteptată de cel mai drag om, mie. Cum aş fi putut spune nu, mai ales că acum era prima dată în viaţă când mama mă ruga ceva! Nu mă gândisem niciodată până atunci la o astfel de opţiune, nu luasem niciodată în calcul faptul ca într-o bună zi aș putea deveni unul dintre soldaţii acestei ţări. Mi se păreau prea „îngheţaţi”, mult prea ordonaţi în comparaţie cu ceea ce eu eram, cu firea mea nesupusă, libertină. Pentru că știam că sunt un rebel. Aş reuşi eu, oare, să mă conformez regulilor stricte ale vieţii cazone? N-avusesem ocazia să cunosc vreun militar adevărat atât de bine încât să pot spune că m-ar fi tentat să fiu în locul acestuia. Iar mai presus de toate visam să devin medic. Dar nu am stat deloc pe gânduri:

- Îţi promit! Voi face aşa cum îţi doreşti, mama mea dragă! Sincer să fiu, nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că ţi-ai dori așa ceva pentru mine. Şi asta pentru că te știu atât de grijulie în ceea ce mă priveşte. Armata este totuşi un loc unde riscurile sunt ceva mai mari decât dacă aş munci altceva, în viaţa civilă. Într-un spital, spre exemplu... încercam eu să mă agăţ de ceva câtde cât palpabil dar și atractiv pentru mama.

- Sandule dragă, este dorinţa mea. Mi-ai promis şi ştiu că te vei ţine de cuvânt. Îţi mulţumesc, băiatul meu! Du-te acum la culcare, e târziu şi chiar dacă eşti în vacanţă nu trebuie să te înveţi puturos. Cunoscându-te, sunt convinsă că până ce vei adormi vei mai răsfoi măcar câteva file din vreo carte, ca de obicei. Zâmbește galeș mângâindu-mi creștetul cu mânuța aceea subțire și catifelată, dar ostenită din cauza perfuziilor și cu urme vizibile lăsate de branulele prin care-și primea medicația. Şi fiindcă veni vorba, ia spune-mi, ce mai citeşti acum?

- Aaaa, păi tocmai acum citesc ceva de Sven Hassel, câteva întâmplări din Al Doilea Război Mondial. Dar nu prea mă atrage, de aia cred că i-am uitat şi titlul. Zâmbesc și eu și mă aplec spre ea îmbrățișând-o cu dragoste. Merg la culcare acum, sărut mâna. Pupici dulci şi vise frumoase, mami!

- Noapte bună, pui! Mai vorbim și mâine despre asta.

Dar acel mâine n-a mai venit niciodată... Nu am mai avut ocazia să vorbim despre viitorul pe care şi-l dorea pentru mine. În noaptea aceea a plecat spre o lume mai bună. O lume a iubirii, cum obişnuia să îmi spună deseori. A plecat singură, în tăcere, în aceeaşi linişte şi pioşenie în care a şi trăit, de altminteri...    

Am găsit-o în următoarea dimineaţă cu mâinile încrucişate pe piept, adunate ca într-o ultimă rugăciune. Avea un surâs dumnezeiesc pe buzele-i palide, iar în ochii ei negri şi mari, larg deschişi, se oglindea portretul Fecioarei Maria. Din tabloul care până mai ieri seară, în superficialitatea mea, nici nu ştiam măcar pe cine reprezintă... Nu voi plânge, mamă!

Peste o lună şi câteva zile urma să împlinesc treisprezece ani...

 

8 august 1984

 

Nu am plâns. Nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Timp de mai multe zile am amuțit nescoțând nici un cuvânt, în ciuda eforturilor disperate ale bunicii de a mă scoate din starea de autoizolare în care intrasem. Nu înţelegeam ce și mai ales de ce se întâmplă, cu toate că înţelegeam atât de bine. „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Doar această sintagmă se-nvârtea în juru-mi și îmi stăpânea ființa răvășită și tristă. Și ecoul ei îl voi auzi mult timp de-acum înainte...

Acum rămăsesem singuri. Eu şi Carmen, sora mea, cu doi ani mai mică. Tata ne-a părăsit cu nouă ani în urmă. Aflasem de la mama că se recăsătorise la puţin timp după divorţ şi avea deja doi băieţi. Aurelian, băiatul cel mare, este născut pe 21 septembrie. În aceeaşi zi cu tata şi lunatic cu mine. Eu am venit pe lume în ziua de 29 ale aceleiaşi luni, dar mai înainte cu zece ani decât el. Iar cel mic, George, este născut pe 16 decembrie. La o diferenţă de zece ani de sora mea, născută pe 11 decembrie. Coincidențe ale căror tâlc nu le înțelegem întotdeauna, dar care pe parcursul vieții ne dezvăluie anumite lucruri despre drumuri, oameni și destine. Doar că încă nu suntem suficient de evoluați pentru a le dezlega dinainte tainele. Ne înțelepțim probabil cu timpul, și peste vreme reușim, chiar dacă numai în anumite limite, să ne răspundem la o sumedenie de întrebări bizare despre existența noastră și sensul ei pe pământ. Şi după cum veţi vedea în continuare, nu sunt singurele coincidențe destul de ciudate care au marcat viaţa familiei mele...

 

***

 

Vacanţa era pe sfârşite și şcolile urmau să-şi deschidă porţile din nou. N-o mai avem pe mama să ne pregătească uniformele, rechizitele și toate accesoriile de care, cu migală și nețărmurită dragoste, se îngrijea cu mult timp înainte. Nu mai era zâmbetul ei candid care să ne lumineze diminețile și să ne însoțească până la școală și apoi pe tot timpul zilei. Dar rămăsesem în grija celei ce-avea să-i țină locul cu nețărmurita-i dragoste și inegalabila-i duioșie și cu toată străduința ei de a nu ne priva de nimic din ceea ce avusesem până atunci. Bunica și-a asumat responsabilitatea creşterii şi educaţiei noastre. Bunicul, lup al mărilor, murise în anul 1973 în timpul unei furtuni ce-l prinsese în largul Mării Negre. Aruncat peste bord de un talaz, s-a lovit la tâmplă, a căzut inconştient şi a murit apoi înecat. Nu mi-l mai amintesc. Eram mult prea mic. Țin minte doar că el nu era niciodată acasă. 

Bunica se trăgea din neam boieresc, străbunicul meu fusese logofăt în tinereţe, apoi l-au desproprietărit comuniştii. De pe urma lui bunicii nu-i rămăsese decât o casă micuţă în Cernavodă, orăşelul de pe malul Dunării de care mă leagă atâtea şi atâtea amintiri... Nu cred că este o întâmplare amplasarea cimitirului orașului pe coastele unui deal ce domină oraşul, orientat oarecum spre Dunăre.. Cine a ales locul parcă a dorit să dăruiască celor ce se odihnesc acolo - Dumnezeu să-i ierte! - priveliştea încântătoare a Dunării strecurîndu-se maiestuos într-o curgere lină pe sub podul lui Anghel Saligny. Aici îşi are şi mama locul de veci...  Alături de mormântul ei, dar puţin mai sus, este îngropat Tudor Stavru, cascadorul erou mort în necruţătorul cutremur din 1977 în timp ce încerca să salveze vieţile unor oameni prinşi sub dărâmături, în Bucureşti. Dumnezeu să-l odihnească în pace!  

 

***

 

Aproape toate vacanţele le petrecusem în Cernavodă, la bunica și locurile nu îmi erau de fel necunoscute, dimpotrivă. Bătusem luncile de pe malul Dunării în lung şi în lat şi ştiam fiecare loc bun de undit din prundul nisipos. Sărisem în Dunăre de pe piciorul podului lui Saligny împreună cu băieţi mai mari decât mine care se făleau cu isprăvile lor. Colindasem toate dealurile din jur şi ştiam fiecare potecuţă, fiecare cărăruie, fiecare copăcel... În zilele în care mă prindea pe acasă (şi vă asigur, nu au fost prea multe!) bunica încerca să mă înveţe să cânt la vioară. Simțise ea, cu siguranță, toată emoția ce mă cuprindea atunci când o ascultam cântând la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, deși la școală muzica nu era printre materiile mele preferate. Însă harul dumnezeiesc al bunicii atunci când punea mâna pe vioară îmi deschisese sufletul și mai ales dorința de a învăța să cânt la acest instrument. Ceea ce emana în jurul meu vioara nu era muzică. Era parcă o altă lume transpusă în sunete, o lume paradisiacă ce mă prinsese în mrejele sale și-mi învăluia ființa ca într-o vrajă. Nu degeaba în una din vacanțele petrecute cu bunica n-am făcut altceva decât să mă străduiesc din răsputeri să învăț să cânt la vioară. Și atâta am exersat până am reușit să cânt „Balada”, bineînțeles așa cum mă pricepeam, dar tare mândru eram că o cântam singur, fără ca bunica să mai intervină.

Dar de-acum înainte vacanțele noastre nu vor mai fi „vacanțe la bunica”, aici va fi noua noastră casă... Va fi acel „acasă” ce nu va mai avea niciodată farmecul celui ce-a fost atunci când o aveam pe mama. Bunica ne iubea ca pe ochii din cap, și noi pe ea, dar durerea plecării mamei pentru totdeauna acolo, pe deal, de pe coasta căruia va privi tristă spre Dunăre era nemărginită și-n nemărginirea ei încăpea toată copilăria noastră…

 

***

 

N-am participat la înmormântarea mamei, am fugit de-acasă și m-am ascuns departe, în stuful din prundul Dunării şi acolo am rămas până a doua zi dimineaţă, cu sufletul făcut țăndări, spart în mii și mii de bucăţele. Nu acceptam plecarea ei pentru totdeauna dintre noi și speram s-o găsesc la întoarcerea acasă, ca de fiecare dată când făceam vreo trăsnaie - în pragul casei cu ochii aruncând scântei şi cu o nuieluşă în mână... Atât de mult îmi doream acum s-o văd și să mă certe, să mă pedepsească, nu mai conta ce mi se putea întâmpla! Îmi doream cu fervoare să mai am prilejul să-i aud vocea și mai apoi, după ce ne împăcam să-i citesc pe chipu-i frumos nemărginita bunătate. Mama, doar pe ea o doream acum!

Toate rudele intraseră în alertă, anunţaseră poliţia şi mă căutaseră prin tot oraşul, și deși Cernavodă nu era un oraș mare au avut câtva de alergat, dar fără succes. Eu am venit singur singurel acasă din locul în care evadasem. Când am apărut în faţa uşii lumea a amuţit, s-a aşternut o linişte apăsătoare. Mult mai târziu, bunica mi-a spus că în acel moment arătam de parcă îmbătrânisem brusc cu douăzeci de ani. Nu aveam ochi pentru nimeni, nu auzeam nimic, nu doream decât să o zăresc pe EA. Dar nu, din nefericire pentru mine mama nu mai era... Abia atunci mi-am dat seama că plecarea ei în lumea de dincolo era ireversibilă, că niciodată nu mă va mai aştepta, că niciodată nu o voi mai găsi acasă primindu-mă cu zâmbetul acela ce nu se poate uita vreodată. Copilul din mine, în naivitatea lui, crezuse că ori de câte ori va face vreo prostie o va găsi pe mama așteptându-l, ca de fiecare dată...

N-am scos un cuvânt, nu am răspuns la nici o întrebare... Îmi stabilisem o singură direcţie - camera bunicii, unde pe perete erau la locul lor vioara şi arcuşul, atât de dragi mie. M-am repezit ca un robot și am smuls vioara, m-am aşezat pe covor şi am început să cânt. Și cântam „Balada”... Vioara însăși plângea în locul copilului de treisprezece ani, dar fără lacrimi, era doar o cutie de lemn lustruit în care se adunase dumnezeirea ca să-i cânte mamei.... Toată lumea a rămas fără grai și timp de câteva minute nimeni nu realiza ce se întâmplă. În clipa în care și-au dat seama de tragismul situaţiei, cei din jurul meu au izbucnit în plâns. Plângea bunica, plângeau neamurile, plângea întreaga casă. Doar eu eram de cremene. Împietrit de durere, cred că atunci am cântat poate cel mai bine „Balada”. Şi n-am lăsat răgaz nici măcar unei lacrimi să-mi scape. Doar îi promisesem mamei că nu voi plânge atunci când îmi spusese: „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Mi-am cântat singur durerea, ore în şir. Și doar în suflet am plâns în timp ce mângâiam strunele viorii aşa cum nu o făcusem până atunci. O mână invizibilă mă ghida și-mi arcuia încheietura într-un mod neînțeles. Să fi fost puterea dragostei celei ce mi-a dat viață?...

           

Dar începând din acea zi, plină de zbucium și amărăciune, nu am mai atins vioara. Până în ziua de astăzi a rămas acolo, la locul ei, pe peretele din camera bunicii. Şi ori de câte ori intru acolo şi o văd, aceleași acorduri line în care refulase toată durerea mea la plecarea mamei mă învăluie ca niște pânze diafane trimițându-mi gândul undeva departe, departe... pe tărâmul amintirilor. Toată tristețea mea adunată într-o melodie care mă domină și mă face de fiecare dată melancolic. „Balada” lui Ciprian Porumbescu, laolaltă cu taina ei adânc înrădăcinată în sufletul meu, balada pe care n-o s-o mai cânt niciodată!

 

 

[Sofia Sincă]

Am recitit cu plăcere și cu inima strânsă de lacrimi, de emoție...

Rămân la ideea mea: versurile trebuie să dispară pentru a deveni o proză serioasă, o proză scrisă de un soldat legionar.

Cu plăcerea textului,

Sofy