Noaptea, potopul...

 

Satul lor, sat desfirat pe terasa inferioară a pârâului căruia îi purta numele, dosit undeva în creierul munţilor, undeva înspre obârşia apelor, parcă era scos cu bună ştiinţă din rândul lumii, căci ce altceva însemna asta dacă nici acum, în epoca imaginilor televizate, a ştirilor de senzaţie, nu a fost vreodată evidenţiat? Ce mare scofală era ca un aparat de filmat să se preumble pe acolo? Întrebarea aceasta îi rodea pe mulţi localnici, dacă nu cumva chiar pe toţi, mai ales că alte sătucuri, de prin alte părţi la fel de anoste, au apărut deja pe „sticlă”. Cu fapte bune, cunoşteau şi ei lucrul acesta – şi nu se ştie sigur dacă s-ar fi găsit vreuna ieşită din comun – televiziunile nu s-ar fi încurcat, cu aşa ceva nu faci rating. Ceva malefic, terifiant: o zoofilie, un incest, o pedofilie cu moartea victimei eventual, asta poate că ar fi adus audienţă. O ocazie a fost totuşi: o noră beţivă, sătulă să o tot şteargă la cur pe soacra imobilizată la pat şi care se încăpăţâna să nu moară, se pare că a luat-o pe aceasta cu ţol cu tot şi a năpustit-o pe zăblăul aşternut în chip de covor. Dimineaţa, mahmură şi cu privirea înceţoşată, descoperea corpul neînsufleţit. La o adică, nu ar fi putut să jure dacă a fost lucrarea ei sau dacă baba căzuse de una singură cu capul sub ea. Suficiente precedente existau şi de-o parte şi de alta. Una, poate două, poate trei dintre vecinele care au fost chemate să o îmbăieze, să o primenească şi să o aşeze pe catafalc pe moartă, văzând vânătăile de pe corpul stafidit al acesteia, dar şi reticenţa nurorii în a-şi mărturisi tranşant nevinovăţia, când au ajuns acasă la ele, s-au ferit de orice ochi indiscret, de orice ureche atentă la şuşoteli şi au telefonat la redacţia de ştiri a televiziunii lor favorită. În prag de seară, luată ca din aşternut cald de caşmir de către corespondenţii teleaşti, secţia comunală a poliţiei a sistat pregătirile de îngropăciune, sechestrând corpul neînsufleţit, cu intenţia de a-l expedia dimineaţa la un laborator de criminalistică, iar pe suspecta de omor au dus-o la carceră. Nu avem de unde să ştim sigur, poate că arestata n-a putut suporta vina, poate faptul că a fost trădată de bunele ei vecine cu care a împărţit nu de puţine ori ultimul strop de alcool de pe fundul sticlelor sau poate sevrajul, ori toate acestea la un loc au făcut-o să-şi pună capăt zilelor, cu un ciorap agăţat de tocul uşii, în incinta zăbrelită. Cum nici criminaliştii nu au putut preciza cauza morţii bătrânei, lăsând totul în coadă de peşte, nemulţumiţi au fost şefii de la centru ai „ştirilor de la ora cinci” şi nu au preluat reportajul-anchetă pentru a fi difuzat pe postul naţional, îngăduind studioului din teritoriu să-l folosească precum o vrea. Aşteptarea localnicilor ar fi fost satisfăcută cât de cât dacă ar fi recepţionat acel post, dar s-au văzut nevoiţi să ceară telefonic amănunte de la progeniturile lor din capitala judeţului. Acest semieşec le-a ascuţit simţul justiţiar şi au devenit solidari cu gospodarul ce avea acum în curte două sicrie în loc de unu, blestemându-le pe trădătoare. Acestea, chiar dacă roşeau şi se fâstâceau, afuriseau şi ele în rând cu ceilalţi, făcând pe neştiutoarele.

S-ar putea spune că toţi uitaseră acel eveniment, acel rarisim prilej de a vedea la televizor un reportaj cutremurător din satul lor. Dimpotrivă, nimeni nu renunţase la această dorinţă tăinuită cu multă-multă grijă. Şi dacă exista o anatemă mai înfricoşătoare cu care să se împroaşte ţaţele de după garduri aceea era: „Vede-te-aş la ştiri cu chiloţii tăi în gură!”

Apăsătoare şi întunecată devenise, la propriu, atmosfera în ultimele zile. Începutul de vară era nefiresc de friguros şi umed. De vreo două săptămâni ploua şi tot ploua. Deşi primăvara fusese extrem de secetoasă din cauza unor valuri de căldură de-a dreptul caniculară, pământul îşi făcuse plinul şi oricât de molcom curgea apa din cer, tot nu putea să o absoarbă pe toată, lăsând pârâiaşele să se umfle, să care apă tulbure în pârâul acelui bazin hidrografic, bazin întins pe multe costişe de munţi şi dealuri, e drept împădurite şi nu tocmai, căci proprietarii privaţi şi nu numai cei privaţi făcuseră deja, ca nişte uriaşe termite sau ca nişte castori nechibzuiţi, ravagii pe coastele din apropierea satului dar şi înspre fundul văii, folosindu-se de vagi drumuri forestiere. Chiar dacă văzuseră la televizor avertizarea de „cod roşu” dată de meteorologi şi pentru judeţul lor, locuitorii acelui sat mai credeau că n-o să se întâmple nimic primejdios, „că n-or fi Dumnezeu cei de la meteo ca să le ştie pe toate”; ori dacă va fi să fie, măcar inundaţiile să-i lovească pe cei din amonte, că-s mai bine văzuţi. Cu aceste speranţe vinovate şi egoiste puneau capul pe căpătâi visând că dimineaţa, la ştiri, vor afla că avertizarea a fost ridicată ori măcar atenuată cu un grad-două. Constatând că marile aşteptări le sunt infirmate, protejându-se cu pelerine improvizate din saci de celofan, urmăreau mai mult undele tulburi ale pârâului hain şi norii posomorâţi decât ştirile de la televizor, căutând ca de aici să afle ce le pregătea viitorul imediat. Şi nu aveau motive de optimism. Catastrofici şi fatalişti se arătau supravieţuitorii din generaţia care trăise „inundaţiile din şaptezeci”. Tot ei mai ziceau – şi argumentul era de-a dreptul pueril – că aşa ape nu au cum să mai vină, că dacă or veni jumătate din gospodăriile noi vor fi luate de şuvoaie, căci mai toate sunt construite în albia minoră, albie acaparată întâi de garduri uşoare, ai căror tumurugi erau deja săpaţi la rădăcină de viitura ce nu mai contenea. Grupuri, grupuri de săteni rămâneau acum pe malurile friabile ale pârâului, ce devenise un râu în toată regula, vorbind tare ca să se poată face auziţi, dându-şi cu presupusa despre nivelul apei, despre cât o să mai ţină vremea asta, deoarece penele de curent erau tot mai dese şi chiar semnalul de pe cablu dispărea cu orele, iar ei nu mai aveau cum să afle noutăţi de la televizor. Dacă n-ar fi fost atât de închistaţi în prejudecăţi, l-ar fi luat în seamă pe Bizu – hăbăucul comunităţii – om în toată puterea vârstei, durduliu şi ager în mişcări, cu hoitul odihnit, când străbătea cătunele în lung, ţipând că a fost pomenit la televizor numele aşezării lor, de fapt al pârâului ce le străbătea satul, asupra căreia se va abate potopul, căci ce altceva însemna un puseu al precipitaţiilor de optzeci de litri pe metru pătrat într-un interval de douăzeci şi patru de ore? Însă nimeni nu l-a luat în seamă: fie zgomotul făcut de apă acoperea vocea vestitorului, fie credeau că asta e o altă vorbă fără noimă de-a năucului. Pe înserat, când au văzut că plouă cu şi mai mult aplomb, n-au mai intrat în casă, ori dacă au intrat a fost doar ca să apeleze telefonic odraslele stabilite la oraş pentru a le da vestea amară sau să-i „bipuie” pe cei plecaţi la muncă în străinătate şi să aştepte să fie sunaţi. Când se întâmpla acest lucru, cei rămaşi în ţară îşi luau adio ca şi cum odată cu bunurile spulberate de ape aveau să fie şi ei înecaţi. În receptoare, glasul celor nevăzuţi poate şi de patru-cinci ani răsunau, cu accent străin devenit deja familiar, a încurajare ori a blazare:

– O s-o luăm de la capăt! Noi aici facem bani adevăraţi, nu glumă!

– Păi, mamă, voi nici măcar nu aţi văzut ce am făcut cu euroii voştri! …Castele din poveşti, nu altceva!

În zadar căutau cei temporar înstrăinaţi să bagatelizeze starea de fapt, lacrimile nu puteau fi oprite, cum nici ploaia nu ar fi putut să fie oprită în vreun fel. Dimineaţa veni cu mari strângeri de inimă: ultimele punţi, cele mai grozave, cele mai trainice au fost luate de puhoi cu ancore cu tot. Podeţul care făcea legătura cu centrul comunei fusese şi el spulberat. Stâlpul de alături, cel ce aducea curentul electric în sat, cablul pentru televizor şi pe cel telefonic, a fost secerat şi lungit în şuvoiul furios, aşa încât, peste teama că vor fi duşi de neagra vâltoare ce se scurgea parcă dintr-o pustulă imensă – odor al infernului – ori poate că era un alt izvor primordial din care avea să se aleagă până la urmă apa şi pământul, izolarea adăuga cu asupra de măsură teamă în sufletul tuturor. Cât n-ar fi dat ei să mai aibă veşti de la meteorologi, deveniţi deodată extrem de credibili, să afle dacă ploile s-or potoli ori ba. Aparate radio cu baterii nu mai aveau, fiindcă au fost adaptate pentru prize. Un plus la toate necazurile – ca o ironie sinistră – lipsa apei de băut începu să-şi facă simţită prezenţa. Izvoraşele cu o astfel de licoare, la începutul lumii n-au fost repartizate uniform de către demiurg, aşa că mai multe cătune ale satului, îndeosebi cele de pe malul stâng, au început să-şi raţionalizeze drastic rezervele, iar pe vite stăpânii le adăpau cu ploaia strânsă de la streaşină ori cu cea din bălţile curate. Cu adevărat salvatoare s-a dovedit folosirea peturilor. Aceste recipiente de plastic erau umplute cu lacrimi cristaline de şipot şi aruncate peste vadurile mai înguste, la însetaţi. Tot dimineaţa, Bizu refăcu drumul din ajun, scoţând aceleaşi vorbe din plămânii lui sănătoşi, atenţionând că alerta roşie o să mai dureze şi nimeni nu ştia cât de mult, oricum în următoarele trei zile nu se preconiza nicio îmbunătăţire. Ignorat cu o zi în urmă, acum toţi îi dădeau în primă instanţă o cât de mică atenţie. El era acel Hermes prin intermediul căruia muritorii aşteptau sentinţa zeilor. Dar când realizau că Bizu nu dormise la el acasă, căci dacă ar fi fost aşa n-ar fi avut cum hălădui acum în partea astălaltă a satului şi doar cei de dincolo de năucitoarea barieră învolburată ar fi putut căpăta noutăţi din satul vecin aflat pe platoul a două dealuri înalte, îl ignorau ca în ajun.

Veştile îi înfiorau des:

– A luat şi gospodăria lu’ Coşmelie!

– Uitaţi-vă! Acela nu-i un perete din casa lui Zmeritu?!

– Grajdul lu’ Patrufoi pluteşte deja pe Dunăre…

Pe nimeni nu mai uimea Bizu de la un timp atunci când, la intervale scurte, era văzut ba pe un mal, ba pe celălalt. Nimeni nu se întreba pe unde şi cum trece el apa umflată. Ca hipnotizaţi de o fiară ce avea să-i prăpădească, nu-şi mai puneau întrebări, nu mai reacţionau în niciun fel. Ignorau până şi profeţiile lui Bizu, cu toate că toţi ştiau că ele se vor adeveri. Pe deasupra, doar el dădea glas prăpădului, în stilul său propriu şi insolit:

– Retrocedarea, băăă!... Retrocedarea!! Apa îşi vrea proprietatea înapoi, aşa cum şi boierii îşi vor moşiile şi castelele!... exalta înfiorat când pârâul mai desfiinţa vreo gospodărie de pe prundul ce fusese din veci al lui.

Audienţa nu-l blama. Ştia că are dreptate. Când sătenii întindeau un gard, când făceau un ţarc pe bolovănişul din albia pârâului, pe care aveau să construiască întâi un şopron, apoi un grajd, apoi o căsuţă, ştiau că joacă la noroc. Dar se bazau pe graţia divină, pe faptul că povârnişurile au fost împădurite, că pârâiaşele au fost împănate cu baraje de ciment, că însuşi pârâul ce le crea acum necazuri avea de trecut peste cinci astfel de baraje înainte de a intra în sat. Malurile erau întărite şi de gabioanele din sârmă împletită, umplute cu pietre mărişoare. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut că natura nu poate fi îmblânzită, ar mai fi riscat? Nu cred că cineva ar fi zis „nu” cu toată gura. Acceptau uzufructul. Acum, doar cei ce credeau că ei nu au nicio vină îşi smulgeau părul din cap şi priveau mâniaţi în sus. Cu toate că ploaia nu a încetat de câteva zeci de ore măcar cât o respiraţie, ba când norii cerneau ceva mai blând, oamenii gândeau altfel la divinitate, ei nu-şi mai doreau atât de mult să se oprească diluviul – ştiau că munţii mustesc şi că o zi-două au încă ce să stoarcă din stânca lor – acum vroiau doar ca noaptea să nu coboare peste sat. Altfel îţi apare un pericol la lumina zilei şi cu totul alte dimensiuni capătă în bezna nopţii: norii par negri şi ameninţători ca o pasăre de plumb cu aripile frânte, fulgerele sunt de-a dreptul năprasnice, flăcările unui incendiu dau senzaţia unor limbi de foc venite direct din iad, potopul te poate duce în orice direcţie, cât despre un seism ce ar fi de spus în plus? Cum iluminatul public i-a răsfăţat, iar instalaţiile electrice improvizate fuseseră duse în toate acareturile, sătenii au neglijat lămpile şi felinarele cu gaz lampant. Prinşi la ananghie, singurele surse de produs lumina s-au dovedit a fi lumânările de ceară ori de parafină, din cele de botez sau de cununie. Ca pe o fatalitate acceptau şi înserarea. Duseseră în clădirile din fundul curţilor, clădiri înălţate cândva în poala dealurilor de bătrânii trecuţi prin ciur şi dârmon, tot ceea ce putea fi dus: de la scăunaşe la ferestrele şi uşile scoase din ţâţâni, de la cârpa de şters vase la cerga dungată şi carpeta cu „Răpirea din serai”. Satul părea prădat. Obosiţi, sperau la un somn de câteva minute, pentru ca apoi să poată veghea toată noaptea. Nu au putut măcar să aţipească bine căci un şir nesfârşit de ţipete lugubre acoperea huruitul înspăimântător al şuvoaielor ce rostogoleau bolovani mari cât mesele din restaurantul gării, bolovani ce-au tot fost aşezaţi ani la rând să întărească, înaintea gabioanelor, malurile. Ceva înfricoşător se întâmpla. Cei din amonte ştiau mai multe, însă nu transmiteau decât groaza lor. La un moment dat, huruitura şi ţipetele s-au stins subit. În bezna cimeriană nu se mai auzea o cât de mică vociferare. Oamenii parcă se temeau să fie remarcaţi. Apa nu mai curgea. Umplea curţile, acoperea încet şi tenace scările, urca pe zidurile temeliilor, cucerea pereţii, invada odăile.

Totul părea o Atlantidă.

– Să ştiţi că s-a umplut pământul cu apă!

Această remarcă izolată îi paraliză. Nimeni, dar absolut nimeni nu încerca să se urce pe vreun deal din jur. Nimeni nu credea că acel deal ar fi putut să fie muntele Ararat. Stăteau în faţa vetrelor şi vedeau cum apa le cuprinde pulpa şi, clipocind hipnotic, li se ridică înspre genunchi.

– Iadu’, bă! Iadu’!! Ne-a cuprins iadul!...

Iarăşi cei din amonte ştiau lucruri care celorlalţi avea să li se dezvăluie cu întârziere. Un miros fetid umplu aerul jilăvit, năucind toată valea.

– Ne scufundăm! Pământul nu mai poate să ţină atâta apărie şi ne scufundăm!... Acesta-i sfârşitul lumii!...

– Mirosu’ ăsta vine din putreziciunea omenirii! De la Adam!

Chiar dacă de la un ceas al nopţii apa nu mai urca, ba începuse să se retragă – însă faptul acesta nu-l remarca nimeni cu glas tare ca nu cumva să cobească – iar huruitul se reluă, niciun gospodar nu avea curajul să cerceteze vecinătatea în care a fost surprins de suflarea cu pucioasă a gheenei. Se cutremurau şi se cruceau de fiecare dată când auzeau că în trosnet de bârne răscoapte se mai surpă o casă, două.

Mijind zorile, mijeau şi speranţele, deşi ploaia nu contenea în vreun chip. Şuvoaiele erau poate cu un pic mai mari de cum le găsise înserarea. Apa de prin curţi se retrăsese lăsând în urma ei un strat de mâl puturos ce cuprindea piciorul până la gleznă. Enigma acestui glod pestilenţial a fost dezlegată odată cu ştirea că toate cele cinci baraje din amonte de sat au fost dărâmate. Printre curioşii adunaţi să vadă dezastrul se afla şi Bizu. Dacă toţi cei de faţă se arătau fatidici, el abordă din alt unghi problema:

– Spuneţi-mi cine a fost mai om, ifronistu’ Lofea, care îi pâra la inginer pe şefii de echipă când vindeau ciment pe băutură, sau noi că îl huleam?!

Adevărul acesta îi biciui pe toţi. Moralistul de ocazie intră în mijlocul lor şi căută de la fiecare răspuns, privindu-i cu insistenţă drept în ochi. Unul, poate doi dintre cei prezenţi nu erau cu musca pe căciulă, dar ar fi putut s-o facă ei pe mironosiţele? Şi scheletele din fier forjat ale gabioanelor au fost furate şi acum când a dat zăporul peste ele le-a aplatizat cu atâta uşurinţă de ziceai că nici n-a existat vreun obstacol pe acolo. Cum Bizu nu ar fi ştiut cât să întindă coarda, a fost izgonit din mijlocul lor. Hohotind triumfător, se aruncă victorios pe rămăşiţele ultimului baraj şi începu să cânte sacadat, mobilizator, privind peste capetele auditorului:

 

Să învăţăm ce este omenia

Şi comunişti să învăţăm să fim…

 

– Taci dracului, mă! Ţie-ţi arde de cântat!? se oţărî un om la Bizu, prefăcându-se că ia o piatră de jos. Acesta o luă la sănătoasa, începând să strige cu disperare:

Ceauşescu pace, adu bomba-ncoace!

Obosit de fuga sa, Bizu se opri lângă un alt pâlc de consăteni, alcătuit de data aceasta numai din femei şi puştani. Toţi urmăreau cum apa roade cu tenacitate, centimetru cu centimetru, malul de prundiş tasat, căinându-se:

– Ce ne facem, oameni buni? Dacă rupe malu’ ăsta, tot cătunu’ va fi ras.

Luând iniţiativa, Bizu se duse la un gard din care tot rupea apa. Din două lovituri de picior desprinse o plasă lată. O luă la subsuoară şi o aduse în faţa celor ce stăteau cu mâinile în sân. Din priviri îi îndemnă pe băieţi să-l ajute să o planteze în faţa şuvoiului nebun. O nesincronizare poate, ori surprinşi de puterea torentului, plasa le-a fost smulsă din mâini cu viteza unui obuz. Un băieţaş, nefiind atât de îndemânatic, a dat drumul prea târziu scândurii, s-a dezechilibrat şi a căzut în vâltoarea turbată. Fără să stea măcar o clipită pe gânduri, Bizu porni la fugă pe mal şi sări în puhoi, îl prinse pe copil de gulerul hainei şi, proteguindu-l, se lăsa purtat de curent. După vreo şaptezeci de metri, un pom căzut în apă oferea un liman părelnic. Prinzându-se cu putere de crengile lui, Bizu îndemnă copilul să se caţere pe mal. Ieşi cu greu şi el din apă. În jurul lor se adună lume ca la un urs cu inel trecut prin nas.

– Nenorocitule, tâmpitule, omori copchiii oamenilor!!

Tremurând mai mult de spaima trasă decât de frigul ce-i zbârcea pielea, Bizu se retrase pe o piatră ceva mai mare, aşteptând să i se stoarcă hainele. Începu iarăşi să cânte, fiindcă ştia că e singura metodă, singurul mijloc prin care se putea linişti cât de cât:

 

Că aşa mi-a fost dat mie,

Să mor de autopsie, of, oof...

 

Lumea se împrăştiase care încotro, ducând cu ea ocara sau lauda la adresa lui Bizu. Acesta mai rămăsese un timp locului, apoi se ridică în picioare şi, cum drumul fusese tocat, plecă prin grădini fără o ţintă anume. Tot sărind el gardurile ieşite în cale, se pomeni la un moment dat faţă în faţă cu biserica. „Iată un obstacol demn de mine!” părea că-şi spune Bizu în sine, măsurând cu privirea lăcaşul sacru. În firida de pe frontispiciu, prorocul Ilie, zugrăvit pe un panou din lemn, somnola cu pleoape grele şi groase, reprezentate în stil bizantin. Când Bizu dădu cu ochii de sfânt, ridică degetul acuzator şi tună cu vocea lui puternică:

– Tu stai acolo şi lumea putrezeşte! Ce ai de zis?!

De undeva din înalturi, un tunet răspunse parcă în locul veneratului. Huruitura fusese auzită de toţi sătenii. Şi ei asta aşteptau şi de asta se temeau. Ştiau că un fulger putea să fie sfârşitului oricărui potop, dar şi înteţirea lui.

– Numai atâta poţi?! Cu mine să nu te pui! Mă duc să aduc un prepeleac, te scot de acolo şi te arunc pe vale dacă nu te astâmperi! …Ţi-am spus, cu mine să nu te pui! ameninţă încă o dată Bizu şi sări înapoi gardul, căci văzuse el o scară la sânul unei şuri.

Pesimişti, oamenii renunţaseră imediat la speranţa de a mai auzi vreun huruit. Cu atât le-a fost mai mare bucuria şi apăsat şi-au făcut semnul crucii când numai după câteva minute o droaie de fulgere începu să scuture cupola joasă a norilor, făcând loc unor raze de soare care luminau orbitor ţinutul.

Relieful fiind accentuat, apele s-au scurs repede. La doar câteva zile au fost aruncate punţi improvizate peste pârâul ce crease atâtea pagube, atâtea spaime, unind cătunele de pe cele două maluri, nu ca pe o cochilie a unei scoici pentru a se apăra mutual de pericol, ci mai degrabă s-au contopit aşa cum se contopesc unele alge cu niscai ciuperci făcând un monolit gingaş: lichenul. Tot pe aceleaşi punţi au călcat şi nişte reporteriţe de la mai multe televiziuni, cu cameramanii după ele, de au filmat dezastrul cadru cu cadru. Toţi sătenii, cu mic cu mare, s-au înghesuit în faţa camerelor de luat vederi, smiorcăindu-se ori făcând-o pe eroii, patetici ori plini de sine. Cert este că, deşi nu s-au văzut la „ştiri”, căci reţeaua electrică le-a fost reparată după vreo zece zile, ei raportau evenimentele ulterioare la acea dată:

– Ăăă… asta s-a întâmplat după trei săptămâni de când ne-am văzut la televizor. Sau: Nu-nu, asta a fost cu patruzeci de zile înainte de a ne vedea la televizor…

Imagini cu barajele dărâmate de viitură:

https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869306402?prof...

Vizualizări: 237

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

In fata televizorului am urmarit stirile de la ora cinci. Filmul evenimentelor a devenit si pentru mine un reper. Al talentului. Ce personaj, acel Bizu!

Admiratie,

Nu te poţi pune cu furia naturii! Povestirea începe cu o presupusă crimă, urmată de un suicid şi chemarea televiziunii în dorinţa de a apărea la ştirile de la ora cinci. Potopul ce urmează parcă ar vrea să spele păcatele unei societăţi şubrezite/mâncate de rău.Nu lipseşte sarcasmul ca tabloul să fie complet. Personajul moralizator, Bizu, un fel de nebunul satului, pare că opreşte potopul prin invocarea sfântului Ilie - patronul ploii. (parcă aşa îmi amintesc de la bunica).

Coerent şi bine scris, textul pare că ar curge asemeni apei. Povestirea se încheie într-o notă de umor specifică autorului! :))

ca nişte uriaşe termie - termite?

Se știe că personajele și locurile din proza lui Ion Lazăr da Coza au corespondent în realitate. Cine ar fi bănuit măcar, atunci când am citit pentru prima oară cele două volume de povestiri, că va veni o zi în care piciorul meu va călca pe aceste locuri și că multe dintre personajele cărților vor ajunge să facă parte din viața mea?

Acum, în timp ce reciteam această frumoasă povestire, priveam pe fereastră cum plouă, și plouă, și plouă... și mă gândeam că nici la 25 de metri de casa noastră curge pârâiașul cu pricina, care, atunci când plouă fără întrerupere mai multe zile, se umflă până aproape de casa noastră și curge cu o repeziciune de nedescris, aducând din munți tot ce întâlnește în cale: pietre, copaci etc. Nu de mult, anul acesta, punțile pietonale dimpreună cu podul care face legătură cu localitățile învecinate au fost spulberate de ape. Nu a fost potopul din povestirea de mai sus (acesta a fost mai de mult), dar, pentru mine, care am o teamă îngrozitoare de apă, a fost destul.

Pe Bizu nu l-am cunoscut încă, dar cred că fiecare comunitate își are cel puțin un Bizu al ei, acel zăbăuc care, de multe ori, se dovedește a fi de mare folos semenilor. Încă nu-mi iese din minte cântecul lui:                              

                                                                       …Că aşa mi-a fost dat mie,
                                                                       Să mor de autopsie, of, oof...

Vă dați seama cât umor negru poate exista în aceste două versuri? Să nu fii mort de-a binelea și să mori de tot la autopsie, apoi să-ți cânți nenorocirea? :)))

În rest, ce aș mai putea adăuga? Imagini superbe, personaje bine creionate, iar talentul de narator al lui Ion Lazăr da Coza e binecunoscut cred. Nu-mi rămâne decât să-l mai felicit încă o  dată pentru un text excelent.

         

Povestirea Noaptea, potopul este ţesută pe întâmplări din satul naratorului şi ale celor din jur,  implicând o realitate dură a locuitorilor acestora, prinşi în iureşul unui potot. Oricum erau ei dornici de senzaţii tari în urma venimentului cu nora beţivă, sinucigaşa consăteancă, eveniment nu de mult difuzat la televizor pentru ştirile de la ora 5.

Le-a fost dat să trăiască tragedia unui potop, desfăşurat în aria câtorva sate din jur, inundaţii savârşite de ploile care nu mai conteneau. Personaj de remarcat, Bizu, nebunul satului, cel ce purta ştirile, aşa cum îi indică şi numele, pare singurul realist. Tot el ''scapă'' satul de potop, certându-se cu sfântul Ilie în firida de pe frontispiciul bisericii. Mai ştii... că divinitatea nu a ascultat mâhnirea unui nebun, dornic să participe şi el la salvarea satului?!

Trecând tragica întâmplare printr-o uşoară undă de comic, de ironie, conform stilului, autorul crează atmosfera supunerii totale a omului în faţa puterii naturii, a celui ce nu se poate împotrivi. Rupt de lume prin întreruperea tuturor legăturilor moderne cu care s-a obişnuit, pierzându-şi deprinderile primordiale,  sătenii nu pot face altceva, decât să privească spre cerul neîndurător şi să aştepte mila Domnului.

Din punctul de vedere al esteticii literare povestirea se înscrie în cele ale stilului lui Ion Lazăr da Coza, caracterizat cu descrieri detaliate ale întâmplării, complexe şi diversificate, după caz. Înfiorătoare pentru a dovedi tragicul evenimentului, case zdrobite purtate de ape, gospodării distruse sau romantico-distructive, cum ar fi: ''norii par negri şi ameninţători ca o pasăre de plumb cu aripile frânte, ''

Dezvăluirile şocante ale autorului prind şi scopul de a ironiza ştirile de la ora 5, ''senzaţionalul'' crimelor odioase, jucându-se cu moralul oamenilor simpli de la sat, pentru care ele constituie evenimentele cel mai importante, deoarece sunt adevărate şi îi pot include şi pe ei. Chiar considerându-le o dată, de până atunci şi de după...

Când citesc scrieri ale lui Ion Lazăr da Coza, mă simt în elementul meu.

Sofy

  Nuvelă centrată pe uman și incapacitatea acestuia de a da legilor naturii dimensiune imuabilă  , nestăvilită . Dincolo de magnifica descriere a locurilor și potopului , este impresionant talentul cu care este scoasă în relief starea de spirit într-o continuă prefacere , inconstantă ca însăși natura umană . Bizu , modelat impecabil doar din crâmpeie de cuvinte aruncate profetic  , în antiteză cu personajul  colectiv  , poartă marca da Coza . Prețuire!

Bizu c'est moi!

Corina Militaru a spus :

In fata televizorului am urmarit stirile de la ora cinci. Filmul evenimentelor a devenit si pentru mine un reper. Al talentului. Ce personaj, acel Bizu!

Admiratie,

Din câteva trăsături... de taste, ai sintetizat scrierea mea. Remarcabil. O mică scăpare: Bizu îl amenință pe sf. Ilie, nu-l invocă.

Desigur - termite! Vezi ce-nseamnă mai mulți ochi?!

Îmbrățișări!

Augusta Cristina Călin a spus :

Nu te poţi pune cu furia naturii! Povestirea începe cu o presupusă crimă, urmată de un suicid şi chemarea televiziunii în dorinţa de a apărea la ştirile de la ora cinci. Potopul ce urmează parcă ar vrea să spele păcatele unei societăţi şubrezite/mâncate de rău.Nu lipseşte sarcasmul ca tabloul să fie complet. Personajul moralizator, Bizu, un fel de nebunul satului, pare că opreşte potopul prin invocarea sfântului Ilie - patronul ploii. (parcă aşa îmi amintesc de la bunica).

Coerent şi bine scris, textul pare că ar curge asemeni apei. Povestirea se încheie într-o notă de umor specifică autorului! :))

ca nişte uriaşe termie - termite?

Draga mea, la îndemnul tău am atașat și fotografii. Unii vor spune: „Ce, mă', credeți că nu vă credem pe cuvânt?”

...Că așa mi-a fost dat mie...

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Se știe că personajele și locurile din proza lui Ion Lazăr da Coza au corespondent în realitate. Cine ar fi bănuit măcar, atunci când am citit pentru prima oară cele două volume de povestiri, că va veni o zi în care piciorul meu va călca pe aceste locuri și că multe dintre personajele cărților vor ajunge să facă parte din viața mea?

Acum, în timp ce reciteam această frumoasă povestire, priveam pe fereastră cum plouă, și plouă, și plouă... și mă gândeam că nici la 25 de metri de casa noastră curge pârâiașul cu pricina, care, atunci când plouă fără întrerupere mai multe zile, se umflă până aproape de casa noastră și curge cu o repeziciune de nedescris, aducând din munți tot ce întâlnește în cale: pietre, copaci etc. Nu de mult, anul acesta, punțile pietonale dimpreună cu podul care face legătură cu localitățile învecinate au fost spulberate de ape. Nu a fost potopul din povestirea de mai sus (acesta a fost mai de mult), dar, pentru mine, care am o teamă îngrozitoare de apă, a fost destul.

Pe Bizu nu l-am cunoscut încă, dar cred că fiecare comunitate își are cel puțin un Bizu al ei, acel zăbăuc care, de multe ori, se dovedește a fi de mare folos semenilor. Încă nu-mi iese din minte cântecul lui:                              

                                                                       …Că aşa mi-a fost dat mie,
                                                                       Să mor de autopsie, of, oof...

Vă dați seama cât umor negru poate exista în aceste două versuri? Să nu fii mort de-a binelea și să mori de tot la autopsie, apoi să-ți cânți nenorocirea? :)))

În rest, ce aș mai putea adăuga? Imagini superbe, personaje bine creionate, iar talentul de narator al lui Ion Lazăr da Coza e binecunoscut cred. Nu-mi rămâne decât să-l mai felicit încă o  dată pentru un text excelent.

         

În cele cinci paragrafe, ai surprins exact (după cum ți-e felul!) esența povestirii.

Îmbrățișări și mulțumiri, Sofia.

Sofia Sincă a spus :

Povestirea Noaptea, potopul este ţesută pe întâmplări din satul naratorului şi ale celor din jur,  implicând o realitate dură a locuitorilor acestora, prinşi în iureşul unui potot. Oricum erau ei dornici de senzaţii tari în urma venimentului cu nora beţivă, sinucigaşa consăteancă, eveniment nu de mult difuzat la televizor pentru ştirile de la ora 5.

Le-a fost dat să trăiască tragedia unui potop, desfăşurat în aria câtorva sate din jur, inundaţii savârşite de ploile care nu mai conteneau. Personaj de remarcat, Bizu, nebunul satului, cel ce purta ştirile, aşa cum îi indică şi numele, pare singurul realist. Tot el ''scapă'' satul de potop, certându-se cu sfântul Ilie în firida de pe frontispiciul bisericii. Mai ştii... că divinitatea nu a ascultat mâhnirea unui nebun, dornic să participe şi el la salvarea satului?!

Trecând tragica întâmplare printr-o uşoară undă de comic, de ironie, conform stilului, autorul crează atmosfera supunerii totale a omului în faţa puterii naturii, a celui ce nu se poate împotrivi. Rupt de lume prin întreruperea tuturor legăturilor moderne cu care s-a obişnuit, pierzându-şi deprinderile primordiale,  sătenii nu pot face altceva, decât să privească spre cerul neîndurător şi să aştepte mila Domnului.

Din punctul de vedere al esteticii literare povestirea se înscrie în cele ale stilului lui Ion Lazăr da Coza, caracterizat cu descrieri detaliate ale întâmplării, complexe şi diversificate, după caz. Înfiorătoare pentru a dovedi tragicul evenimentului, case zdrobite purtate de ape, gospodării distruse sau romantico-distructive, cum ar fi: ''norii par negri şi ameninţători ca o pasăre de plumb cu aripile frânte, ''

Dezvăluirile şocante ale autorului prind şi scopul de a ironiza ştirile de la ora 5, ''senzaţionalul'' crimelor odioase, jucându-se cu moralul oamenilor simpli de la sat, pentru care ele constituie evenimentele cel mai importante, deoarece sunt adevărate şi îi pot include şi pe ei. Chiar considerându-le o dată, de până atunci şi de după...

Când citesc scrieri ale lui Ion Lazăr da Coza, mă simt în elementul meu.

Sofy

Doamne, cât de aproape de case a fost viitura (poza a 4-a)...

Casa aceea nu-i a noastră. Casa aceea nu mai e. Până la urmă a luat-o viitura. Nouă, viitura, ne-a spălat prima treaptă a scării și ne-a umplut curtea cu 10-15 cm de mâl.

Sofia Sincă a spus :

Doamne, cât de aproape de case a fost viitura (poza a 4-a)...

Prețuirea e reciprocă, scumpă Gabriela!

Gabriela Grădinariu a spus :

  Nuvelă centrată pe uman și incapacitatea acestuia de a da legilor naturii dimensiune imuabilă  , nestăvilită . Dincolo de magnifica descriere a locurilor și potopului , este impresionant talentul cu care este scoasă în relief starea de spirit într-o continuă prefacere , inconstantă ca însăși natura umană . Bizu , modelat impecabil doar din crâmpeie de cuvinte aruncate profetic  , în antiteză cu personajul  colectiv  , poartă marca da Coza . Prețuire!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Cătălin Pupăzan şi Vasilisia Lazăr (da Coza) sunt acum prieteni
cu 6 ore în urmă
Pictograma profiluluiVasilisia Lazăr (da Coza) i-a dăruit un cadou utilizatorului Cătălin Pupăzan
cu 6 ore în urmă
Cătălin Pupăzan este acum membru al ÎNSEMNE CULTURALE
cu 6 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog miscari gresite a utilizatorului Dinca Valerian
cu 8 ore în urmă
Tudor Cicu a postat discuţii
cu 9 ore în urmă
Veronica P. L. a postat o discuţie
cu 9 ore în urmă
Veronica P. L. a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Veronica P. L. îi place postarea pe blog cerneala de astăzi a lui gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Veronica P. L. a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Șansă (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Veronica P. L. îi place postarea pe blog Șansă (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Veronica P. L. îi place postarea pe blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a lui Valeria Merca
cu 10 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a utilizatorului Valeria Merca
cu 10 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog miscari gresite a utilizatorului Dinca Valerian
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog miscari gresite a lui Dinca Valerian
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a lui Valeria Merca
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Ne târâm înainte a lui Mihai Katin
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne târâm înainte a utilizatorului Mihai Katin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Tracică a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tracică a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor