dialectica poeziei

[ION IONESCU-BUCOVU]

dialectica poeziei

 

orice-am face noi poeții nu putem să atingem perfecțiunea

sunetelor armonia lor rimele care ne mângâie urechea

și nu putem reda zâmbetul monalizei în câteva cuvinte

fie ele și metafore ultrasofisticate săpate-n marmură de

carrara noi cârpim zilele cu nevroze postrevoluționare și

binecuvântăm melancolia cu psalmi copiindu-l pe david

urmărim cum trece lumina dintr-o rană în alta și chiar dacă

 dormim în gura întunericului și nu ne mai e teamă că picurăm

 în hău focul din oasele fluierului lung al păstorului zeiței palas

privim cum pâlpâie astrologia delicată a destinelor un fel de

 sămânță în care suntem incrustați ca fluturii în gogoșile

 lor de mătase nici urme de amazoane nici urme de nimfe

motorul timpului ne ține prelegeri ateiste cum lumea

 curge în marele râu al umanității vocalele și ochii nu mai

 contează dialectica poeziei nu constă în frunzele care aiurează

în toamne bezmetice sau în primăveri aiuritoare e un

 adogio perpetuum care trece prin sângele nostru

și ne amintește de faimosul…  și totul curge… heraclitian

din pântecul stelei s-a născut femeiea strălucitoare și ea

 ne luminează tainele nopților de care nu ne putem ascunde

ea este izvorul și mormântul fericirii și nefericirii noastre și versul

datorită ei s-a inventat ca s-o cânte în măreția ei și în decăderea ei

ce ar fi iubirea fără ea ce-ar fi poezia fără ea

un întuneric fără viață plin de reptile târâtoare

 îngerii n-ar mai ninge petale peste iluzorii paturi nupțiale

și nu s-ar mai auzi  fericirea lui vagner țipând metafizic prin teatrele

de provincie despre frumoasa loreley aprinzând cu ochii ei

albaștri cerul fericirii noastre atât de iluzorie

stoluri migratoare de nori-zice paler-vin și se duc

mai departe nisipul cenușiu culoarea uitării trece peste noi

ca un tăfălug universal urmărindu-ne noapte de noapte obrazul lunii

cu fața răsturnată spre eul din noi lăsând umbra în locul nostru

să contemple peisaje sufletești în flăcări arzând în rugurile

cercurilor dantești ale purgatoriului

poezia n-are dialectică ea se scrie irațional din trăiri

și spasme din vise și amintiri din tăceri și suspine din zâmbete și

lacrimi din imagini trucate pe care ochiul le transformă

în feerie sau dramă după sensibilitatea sufletului

până cădem în goapa cu lei apărându-ne rămășițele

 de rugina timpului.

 

 

joi, 29 noiembrie 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Superb poem şi adevărat domnule profesor. Amplu dar nu plicticos, romantic fără să dea pe dinafară, logic, meditativ.

Transpunerea cuvântului în simţământ simbolizează puritatea şi fragilitatea sufletului visător, confirmând vocaţia de poet.

Mi-a plăcut foarte mult, Sofy!

[veanu blajan]

frumos spus... " poezia n-are dialectică ea se scrie irațional din trăiri... "