PRINŢESA MUNŢILOR
Era odată tare de mult la poalele unui munte o familie de tineri săraci lipiţi pământului. Aveau o cocioabă de casă care se sprijinea pe o rână de un stejar bătrân ca un cioban în bâtă, când păzeşte mioarele la păşune, şi nişte proptele în spate ca să nu zboare la prima adiere de vânt.
Bărbatul purta o jumătate de pălărie adusă de vijelie de undeva din depărtări şi care-i ocrotea ochii de strălucirea soarelui, iar femeia o basma veche, roasă de molii, dar la care ţinea ca la ochii din cap ca amintire şi-n acelaşi timp ca zestre de familie de la o străbunică.
Cândva avuseseră şi un an norocos de s-au înnoit ca de sărbători. Astfel, într-una din nopţi un porc mistreţ, şchiop şi chior, scăpase în râpa din apropiere şi din el îşi făcură câte două perechi de opinci, una de vară şi alta de iarnă şi avuseseră şi friptură toată iarna pe care o garnisiseră din când în când cu câte o mămăligă; odată din ghindă, iar duminica, ca în zilele de sărbătoare, din jir. Apoi norocul este ca necazul, când vine nu vine singur şi uneori se ţine lanţ.
O biată vulpe sfrijită se luă într-o bună zi după nişte ciori crezând că-s găini şi cu ochii holbaţi de foame nimeri într-o ţepuşă. Aşa că biata femeie îşi croi o haină de blană, iar din coada animalului îşi făcu o căciulă.
Dar nici omul nu rămase mai prejos căci găsi în spatele casei un biet lup bătrân şi schilod, pe care-l tot şicana un iepuraş şi-l gâdila cu mustăţile pe la bot în batjocură. Bietul lup fără vlagă şi fără dinţi îl mai lingea din când în când, aducându-şi aminte de cinele din tinereţe. Dar nici sărmanul iepuraş nu avu parte de o viaţă mai fericită, fiindcă tot zburdând pe lângă lup, ţup-ţup, nimeri în tuciul cu apă clocotită în care femeia urma să arunce nişte ierburi în loc de mirodenii ca să facă o ciorbă de legume!
Dar de, se alese pentru o săptămână cu o supă de iepuraş, iar a doua cu fripturică garnisită cu alune şi ghindă! Apoi a treia săptămână ţinură post şi puseră oasele la afumat! În ultima parte a lunii făcură ciorbă din oase afumate ce răspândi o mireasmă îmbietoare în împrejurimi, unde veniră şi se aşezară două coţofene în stejarul de lângă casă la bârfă:
- Poftim, soro, s-au ajuns şi ăştia!
- Că lacomi şi pretenţioşi mai sunt la mâncare!
- Nouă nu ne-au lăsat nici măcar cojile de la ouă!
- Care ouă, soro, că nu zăresc nici o găină prin preajmă!?
- Atunci să plecăm de aici că nu-i de noi!
Şi cele două coţofene îşi luară zborul tocmai când bărbatul aruncă cu o bâtă după ele în speranţa că-i va face o surpriză soţiei şi să prepare din ele o supă de pasăre!
Dar cele două bârfitoare parcă aduseseră cu ele şi ghinionul că, după aşa vremuri bune urmară ani de trai amar. La ferestre nu aveau geamuri, uşa atârna în ţâţâni, iar gardul de la curte se prăpădise... De fapt nici nu aveau nevoie de încuietori că prin ţinut nu trecea nici un hoţ. Ce să le fure? Sărăcia?
Doar iarna mai aveau din când în când vizitatori; câte o haită de lupi ce-şi alergau vânatul. Se opreau o clipă curioşi în faţa bojdeucei, apoi o tuleau disperaţi ca nu cumva să se ia sărăcia după ei!
Singura mângâiere le rămăsese un băieţaş, pe nume Bujorel, care în ciuda traiului amar era de o frumuseţe ieşită din comun şi voinic de parcă era fiu de prinţ.
Cam pe lângă aceleaşi ţinuturi, undeva pe un vârf de deal, în mijlocul unei păduri de stejari seculari, se afla un palat în care trăiau un prinţ şi o prinţesă împreună cu slujbaşii lor.
Locuitorii întregului regat erau mulţumiţi de blândeţea, bunătatea şi dărnicia celor doi soţi. Însă vremea se scurgea şi nici un moştenitor nu-şi făcea apariţia. Din această pricină erau foarte îngrijoraţi şi de la un timp se retrăseseră în tristeţe undeva în camerele de sus ale palatului. Se izolaseră complet, ceea ce i-a îngrijorat pe supuşi, că niciodată nu vor mai găsi asemenea stăpâni cu suflet bun şi inimă darnică. Doar din când în când împăratul şi împărăteasa urcau într-un turnuleţ, de unde priveau peste vârfurile arborilor până hăt departe, ascultând melancolici freamătul pădurii şi trilul vesel al păsărelelor. Alteori admirau farmecul nopţilor cu lună nouă şi ascultau cântecul melodios al privighetorii.
Într-una din acele nopţi prinţesei i se arătă în vis o zână strălucind în lumină, care cu blândeţe îi grăi:
- Un vechi blestem pluteşte asupra împărăţiei voastre. Ca să rupeţi vraja şi să daţi naştere unui urmaş este nevoie de un sacrificiu. Într-o noapte spre revărsatul zorilor, părăsiţi în taină palatul singuri singurei doar cu cele strict necesare şi ce mai credeţi de cuviinţă. Urcaţi în secret într-o trăsură şi apucaţi calea spre poalele munţilor. Să evitaţi drumurile deschise care traversează satele. Urmaţi cu încredere numai drumeagurile ascunse după calea gândului şi fără părere de rău că niciodată nu vă veţi mai întoarce de unde aţi plecat. Astrul luminos al zilei o să vă călăuzească paşii în ţinuturile necunoscute, iar cel al nopţii o să vă ţină de urât şi o să alunge umbrele înfricoşătoare din dosul stâncilor şi al copacilor!
Apoi zâna dispăru în aceeaşi lumină strălucitoare.
A doua zi, prinţesa se trezi din somn binedispusă şi dezvălui prinţului ciudatul vis.
- Şi cum arăta zâna? - întrebă curios prinţul.
- Strălucea în lumină, iar în jurul său pluteau voaluri-voaluri de mătase ca-ntr-o uşoară adiere de vânt primăvăratic. Cu toate acestea chipul său nu părea prea vesel, parcă avea o undă de compătimire şi-mi ascundea ceva.
Acest vis îi puse serios pe gânduri, dar încă nu îndrăzneau să ia o hotărâre. Erau conştienţi că aceasta este unica lor şansă să devină părinţi. Chibzuiră cu răbdare şi înţelepciune la această şansă pe care le-o oferea destinul, chiar cu sacrificiul pierderii întregii averi şi părăsirea pentru totdeauna a împărăţiei.
Într-o noapte întunecată şi zbuciumată din pricina furtunii aprige care se abătuse asupra ţinutului, cei doi coborâră pe o ieşire secretă în curtea palatului şi se strecurară tiptil, cu nişte legături în mână, până la trăsură. Bărbatul înşeuă caii şi deschizând o poartă dosnică, călăuziţi doar de lumina fulgerelor, se pierdură în adâncurile pădurii seculare.
Cei doi soţi, odată cu revărsatul zorilor, îşi mai reveniră din spaimă şi hotărâră să poposească într-un luminiş pe coama unui deal, pentru ca bietele cabaline să se odihnească şi să pască iarba umedă şi fragedă.
Un aer răcoros, reconfortant, îi învălui; o mireasmă plăcută le adulmeca mirosul, o privelişte minunată le alina gândurile, iar freamătul codrului şi trilul armonios al păsărelelor le încânta auzul.
Parcă fermecaţi de ambianţa împrejurimilor nu le venea să părăsească acest loc. În cele din urmă, plecară mai departe la voia întâmplării, lăsând caii să aleagă din instinct calea de urmat.
Spre seară ajunseră undeva la poalele lanţului muntos şi înaintară încet pe un drumeag printre arborii care se arcuiau deasupra ca nişte arcade.
Odată cu căderea amurgului părăsiră pădurea şi ieşiră într-un luminiş la poalele muntelui unde în apropierea unor stânci răzleţe zăriră o căsuţă.
- Ce-ar fi să înnoptăm acolo? - propuse prinţesa.
- Îmi place acest ţinut de basm!- aprobă prinţul.
Când se apropiară de acel loc, zăriră două făpturi umane ce încremeniseră în faţa dărăpănăturii în care-şi duceau zilele.
Un copilaş bălai le ieşi în întâmpinare cu zâmbetul pe buze, de parcă i-ar fi cunoscut de când lumea şi pământul.
Sări zburdalnic în braţele prinţesei care, pe moment surprinsă de reacţia micuţei făpturi, nu ştiu cum să reacţioneze. Apoi, din instinct matern, îl strânse cu căldură la piept şi-l sărută pe frunte.
Părinţii copilaşului priveau scena înmărmuriţi. Credeau că ceea ce se petrecea era un vis frumos sau chiar însuşi Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos coborâseră din poveste pe plaiurile lor.
Nevoiaşilor nu le venea să creadă că în faţa lor se află o familie de rang împărătesc.
Spaţiul din casă fiind prea strâmt rămaseră afară în apropierea stâncilor pe o pajişte, unde întinseră o cuvertură din trăsură. Cum se înseră, aprinseră un foc mare şi povestiră ţăranilor verzi şi uscate despre împărăţia lor pe care o părăsiseră. Cei doi amărâţi ascultau cu gurile căscate, în timp ce Bujorel se juca fericit în jurul musafirilor.
- De ce n-aţi venit la palat? Acolo vă ofeream un adăpost deasupra capului mult mai bun şi o slujbă din care să trăiţi ca oamenii de rând ai regatului în bucurie şi fericire, - li se adresă prinţesa.
- Apoi noi n-am ştiut că este aşa ceva pe pământ. Am fost bătuţi de soartă, fiind părăsiţi de mici într-o văgăună. De acolo ne-a scos o ursoaică bătrână, care ne-a ocrotit până într-o iarnă, când, sărmana şi-a dat duhul.
- Nici acum nu-i târziu să părăsiţi pentru totdeauna acest loc izolat de orice suflare omenească şi să vă îndreptaţi paşii spre împărăţia noastră! - îi sfătui cu blândeţe prinţul.
- Ne vom mânca amarul până la sfârşitul vieţii pe aceste meleaguri sălbatice, unde vara cântă cucu şi zburdă iezii căprioarelor, iar iarna urlă lupii de se cutremură brazii încărcaţi cu zăpadă, - răspunse cu tristeţe bărbatul.
- Iarna-i vai de capul nostru! Mai punem provizii din timpul verii într-o peşteră din apropiere ca să nu se strice...
- Vara, în schimb, nu murim de foame, căci ne hrănim cu rădăcini, ierburi, muşchi şi fructe de pădure, şi, din când în când cu câte un vânat şi un peşte din pârâiaşul din apropiere. Când vom muri, feciorul nostru drag va pleca în lumea largă spre acele tărâmuri necunoscute, ca să-şi caute norocul şi ursita vieţii.
- Atunci să-l îndrumaţi în direcţia aceea, spre Soare-Răsare, - şi prinţul arătă cu braţul. Acolo îi va găsi pe cei care vor avea grijă de împărăţia noastră.
- Şi ca să fie recunoscut, că-i trimis din partea noastră, poftim această salbă de aur! Cu ea va avea trecere oriunde şi oricând, - adăugă prinţesa.
- Şi această pungă cu galbeni, ca să-şi facă un rost în viaţă, - interveni din nou prinţul. Şi să le spună celor rămași acolo că noi nu ne vom mai întoarce niciodată, iar dacă vreodată vreun prinţ voinic sau vreo tânără prinţesă frumoasă ca o zână care ne vor purta insemnele împărăţiei şi vor ajunge pe acele meleaguri, locuitorii de acolo să afle că aceştia sunt urmaşii noştri, adevăraţii stăpâni din sângele familiei împărăteşti ai acestui regat.
Cei doi ţărani au rămas încremeniţi cu salba de aur şi punga de galbeni în mână.
- Ce lume de-andoaselea, - rosti ţăranul cu amărăciune în prostia sa fără măcar să le mulţumească pentru daruri. Noi nu avem cu ce ne creşte feciorul, iar Domniile Voastre aveţi atâtea bogăţii, că nu aveţi cui le lăsa!
- E mai de preţ avera ta, adică fiul tău, decât aurul meu! Noi am părăsit palatul din dorinţa de a avea copii.
A doua zi, dimineaţa, familia de prinţi porni la drum de-a lungul lanţului muntos. La despărţire sărutară copilaşul bălai de care parcă nu le venea să se mai despartă. Mai că şi-ar fi dorit să se întoarcă cu el la palat şi să-l declare moştenitorul lor. Dar în acelaşi timp o forţă nevăzută îi împingea înainte spre împlinirea sorţii.
- Zâna bună să aibă grijă de domniile voastre şi să vă împlinască dorinţa cea mare! - rostiră în cor cei doi soţi amărâţi.
- Rămâneţi sănătoşi şi aceeaşi Zână bună să călăuzească paşii tânărului vlăstar spre o viaţă nouă şi fericită! - le ură familia de împăraţi urcându-se în trăsură.
Treptat, treptat, trăsura se pierdu hodorogind peste colţurile stâncoase ale văii ce şerpuia pe lângă peretele abrupt. Alături, un pârâiaş se rostogolea vijelios în mici cascade.
Către seară, căutară din priviri un loc potrivit unde să înnopteze, când, deodată de undeva de pe o culme năvăli la vale o haită de lupi ce alergau înfometaţi după un ţap. Caii se speriară şi o rupseră la fugă disperaţi. Trăsura sărea dintr-un ţanc în altul. Apoi, deodată hăţurile se rupseră şi trăsura o luă razna către prăpastie. Spre norocul celor doi soţi, aceasta se opri într-un dâmb pământos. Tremurând de spaimă şi întrebându-se dacă sunt morţi sau vii, se strânseră înspăimântaţi în braţe. Deja se întunecase şi nu îndrăzneau să facă nici o mişcare, neştiind dacă de află sau nu deasupra vreunei prăpăstii. Cu respiraţia întretăiată şi cu urechile ciulite la urletele lupilor, la mugetele cerbilor din vale sau la trosnetele trăsurii, aşteptau din clipă în clipă să se prăvălească din stâncă în stâncă. Era o noapte înstelată cu lună plină ce accentua şi mai mult misterul din regatul munţilor. Din când în când îşi aruncau prin despicăturile din pereţii trăsurii câte o privire împrejur şi se înfiorau de umbrele nopţii. Totul părea rece şi straniu ca pe alt tărâm. Crestele munţilor parcă atingeau stelele ce licăreau triste. Doar luna, ca un străjer singuratic, veghea asupra întinderilor împietrite. Pe alocuri, umbrele brazilor învăluiau în forme misterioase ţipetele păsărilor de noapte sau urletele înfiorătoare ale fiarelor sălbatice.
Dar odată cu ivirea zorilor le mai veni inima la loc. Coborâră cu grijă din trăsură şi cercetară zona, în speranţa că-şi vor găsi armăsarii. Dar nici urmă de animale, care, speriate, dispăruseră în negură. Se aflau într-o zonă stâncoasă şi doar Zâna Bună a făcut ca trăsura lor să se oprească într-un dâmb de pământ şi să nu se răstoarne în prăpastie.
Într-un târziu, peste creste îşi făcu apariţia roata de foc a soarelui.
- Suntem rătăciţi în creierul munţilor, - suspină cu deznădejde împărăteasa.
- Ai încredere în prorocirea zânei din vis, - o încurajă împăratul.
- Şi dacă a fost o zână falsă, şi sub chipul ei s-a ascuns vreo cotoroanţă? Am auzit că vrăjitoarele pot lua multe înfăţişări.
- Deocamdată să nu ne pierdem speranţa. Dacă era vreo cotoroanţă, venea zâna bună şi o alunga.
Şi luându-şi fiecare câte o legătură din trăsură cu schimburi şi ce aveau mai de preţ, porniră la drum. Prinţul o prinse de mână şi amândoi urcară printre pintenii stâncoşi ţinându-se de jepi, ierburi şi rădăcini. Cu chiu, cu vai ieşiră din vale şi înaintară agale pe o potecuţă făcută de copitele animalelor sălbatice. Încet, încet se afundară în adâncul unor cheiuri.
De o parte şi de alta, din pereţii abrupţi, picura apă rece ca gheaţa, iar pe creastă câţiva brazi răzleţi cocoţaţi printre colţii de piatră parcă vegheau ca nişte străjeri pe metereze. Soarele era mascat de cei doi versanţi şi pe peticul albastru al cerului de deasupra lor, doar câţiva nori albicioşi se perindau cu repeziciune.
Peste înălţimi domnea o atmosferă apăsătoare: tumultul apelor din adâncul văii răzbătea în ecouri şi vuietul vântului trona peste creste.
Deodată doi vulturi planară câteva momente pe deasupra, apoi spintecând văzduhul cu aripile lor uriaşe se pierdură peste vârful muntelui.
Încet, încet prinţul şi prinţesa se acomodară cu priveliştea, pe cât de spectaculoasă pe atât de stranie. Grăbiră pasul în speranţa, că până la apusul soarelui, vor găsi vreun adăpost. Cam pe la amiază, dintr-o dată, versanţii se deschiseră ca o poartă uriaşă şi o privelişte de basm li se desfăşură în faţa ochilor. Crestele munţilor se depărtară şi la poalele lor, ca într-o uriaşă căldare, lucea un lac cu apa ca de cristal.
Pe malul înverzit al feericului lac se aflau căprioare ce-şi potoleau setea, iar pe ţancurile cele mai înalte săltau caprele negre.
Se apropiară entuziasmaţi de această minunăţie a naturii, uitând pentru un moment de necazurile şi greutăţile care-i încercau.
Parcă zburdau ca doi tineri îndrăgostiţi, şi, odată ajunşi pe marginea lacului îşi udară obrajii şi-şi potoliră setea cu apa limpede ca lacrima şi rece ca gheaţa.
Deodată, totul în jur se roti, şi, cuprinşi de ameţeală, priviră de jur împrejur îngroziţi. Nu mai ştiau pe unde au venit şi în ce parte s-o apuce mai departe. Erau prinşi pe malul acestui lac fermecător ca între zidurile unei cetăţi. Ar fi plutit o veşnicie în această feerie a naturii, dacă s-ar fi simţit ocrotiţi de atacul nocturn al sălbăticiunilor şi dacă ar fi avut un acoperiş deasupra capului. Aşadar, ocoliră lacul de câteva ori în speranţa că vor descoperi vreo ieşire, dar în zadar, că privirile întâlniră numai abrupturile stâncoase.
Într-un târziu, deznădăjduţi, se aşezară pe un pietroi, pe marginea apei. Îşi delectau cu tristeţe privirile în apele limpezi ale lacului, prin care vedeau jocul păstrăvilor. Pe malul opus, căprioarele şi caprele negre coborau de pe ţancuri adulmecând, cu urechile ciulite, dacă în apropiere este vreun pericol, apoi, păşteau firele fragede de iarbă, şi, în cele din urmă îşi băgau botul în apă potolindu-şi setea. Dar iată că dinspre asfinţit apare o formă umană ca o nălucă ce se apropie, parcă, plutind peste valurile de fâneţe. Este o femeie cu chipul alb, ochii de acvilă, părul nins de vreme, slabă, zveltă şi cu o voce aspră.
- Ce-i cu voi aici, nefericiţilor?
- Ne-am rătăcit, bunicuţo!
Necunoscuta îi studie cu privirea-i pătrunzătoare câteva clipe, apoi, rosti cu blândeţe:
- Acest lac este fermecat. Cine bea din el nu se mai întoarce în veci de unde a plecat. El reprezintă vraja tuturor izvoarelor, cascadelor, lacurilor şi râurilor din munţi. Este o minune pe care nimeni n-o poate înţelege. În el se împletesc duios şi armonios susurul izvoarelor, tumultul cascadelor, adierea vântului şi freamătul pădurii.
- Dar tu cine eşti, de ai apărut aşa din senin?
- Eu sunt Vocea Munţilor!
- Tu eşti salvarea noastră! Ne vei arăta drumul ca să ieşim din acest tărâm al basmelor!
- De aici toate drumurile duc la mine, iar dincolo de hotarele munţilor sunt prăpăstii de netrecut. Dincolo de toate acestea se desfăşoară plaiuri cu dealuri şi câmpii în care locuiesc împărăţii războinice şi asupritoare.
- Şi noi suntem stăpânii unei împărăţii de la răsărit, dar n-am asuprit pe nimeni!
- Sunteţi o excepţie!
- Numai tu ne poţi ajuta să ieşim din această cetate a munţilor!
- Haideţi, să poposiţi la mine! În aceste locuri ziua este un tărâm de vis, în schimb noaptea este o vale a morţii cu duhuri nevăzute, ţipete, urlete şi năluci ce se ridică din adâncuri. Acum vă scot de aici, dar niciodată să nu mai pătrundeţi în acest loc ademenitor cu asemenea peisaje încântătoare, că nu veţi mai ieşi.
- Am nimerit întâmplător...
- Uneori, este uşor de ajuns, fiindcă mirajele îmbietoare atrag rătăciţii de pe alte meleaguri în acest ţinut al vrăjilor. Haideţi, o dată, că se întunecă!- porunci Vocea Munţilor cu glasul ca de tunet şi se îndreptă frontal către un perete stâncos.
Cei doi se întrebară buimăciţi dacă nu cumva femeia îi pune să excaladeze muntele, dar aceasta se îndreptă brusc spre stânga şi dispăru subit! Se opriră împietriţi.
- Ce am văzut a fost o nălucă! Suntem pierduţi, dragul meu! - ţipă disperată prinţesa.
- Să nu ne pierdem cumpătul şi să facem la fel, - o linişti prinţul.
Şi-ntr-adevăr, când urmară calea Vocii Munţilor, descoperiră că se aflau într-o trecătoare secretă. De departe nu-ţi dădeai seama, fiindcă muntele părea ca un întreg şi numai dacă-l studiai cu atenţie, observai o fisură în el, dar tot nu realizeai că se despărţea în două, formând un chei foarte strâmt, că abia puteai să te strecori cu pasul.
Pe drum îi prinse noaptea, dar Vocea Munţilor scoase un glob luminos, ce le lumina cărarea atât, cât să vadă la doi paşi în faţa ochilor. În rest întuneric beznă! După un timp, de după crestele stâncoase se revărsară razele lucii ale lunii şi misterul munţilor se accentuă. Piepturile de piatră se ridicau straniu până aproape de stele, iar în văile adânci umbrele nopţii aruncau forme bizare.
În cele din urmă ajunseră la o grotă, în care pătrunseră cu oarecare teamă. Pe lângă pereţii umezi şi reci, mii de licurici jucau într-un joc fascinant ca nişte steluţe de foc. De alături se auzea melodios susurul unui izvoraş. Pătrunseră pe rând în diferite încăperi şi altare ale peşterii şi rămaseră uimiţi de cele văzute. Mii de albine roboteau la fagurii de miere, în timp ce pe alţi pereţi, păianjenii ţeseau cuverturi de mătase, iar fluturaşii le împodobeau cu modele florale. La rândul lor, licuricii brodeau ţesătura pe margini cu mici mărgele preţioase, dar strălucitoare.
Prinţul şi prinţesa, încântaţi de acest loc , hotărâră să rămână lângă gazda lor până la sfârşitul sfârşitului. Vocea Munţilor, după un oftat lung, acceptă cu oarecare tristeţe pe chip.
- Aici iernile sunt foarte grele şi nu vă veţi descurca singuri. De fapt, nu-i nici un deranj dacă rămâneţi la mine, din contră am cu cine să-mi împart singurătatea.
- Locuieşti ca un pustnic?
- Din când în când mă mai vizitează un cavaler, un veşnic călător.Se numeşte Glasul Vântului; e un trubadur rătăcitor! În ceea ce vă priveşte pe voi... alta-i cauza nedumeririi mele... Dar s-o lăsăm baltă, că destinul nu poate fi schimbat.
Peste câteva zile bătrâna descoperi locul unde se răsturnase trăsura şi transportară la peşteră ceea ce mai putuse fi salvat din ea.
Zilele se scurgeau în linişte şi pace. Cei doi soţi alergau din zori până seara târziu peste întinderile muntoase ca doi tineri îndrăgostiţi. Uitaseră de luxul şi fastul împărăţiei şi erau fericiţi.
Bătrâna le oferise o încăpere separată, camera intimităţii lor. Locul strălucirii aurului îl luaseră florile de piatră, fagurii de miere şi licărul licuricilor.
Trecu o vreme şi prinţesa se trezi însărcinată! Mare bucurie invadă sufletele şi inimile celor doi soţi. Iată că spusele Zânei bune din vis se adevereau! Numai Vocea Munţilor păstră o undă de melancolie pe chipul său bătut de vânt şi viscol, de arşiţă şi furtuni, dar mai ales de trecerea anilor. Pe furiş, îi privea cu milă cât erau de fericiţi şi-şi trăiau plăcerile prezentului.
Între timp vuietul vântului se înteţi peste crestele munţilor şi se dezlănţui un viscol de nedescris. Abia după câteva săptămâni urgia se potoli şi reapăru soarele invadând întinderile albe cu reflexe aurii. În acele zile liniştite, prinţul şi prinţesa ieşeau din grotă şi admirau cu nesaţ peisajul de vis, acel alb nesfârşit, imaculat; crestele lucind în razele soarelui despletite prin brazii împodobiţi sărbătoreşte cu zăpadă. Alteori ningea liniştit cu fulgi mari şi jucăuşi ca nişte fluturi ce roiesc pe câmpii, de-ţi era mai mare dragul să stai afară.
Dar se scurse şi iarna, şi, de sub stratul de nea îşi scoaseră capul firav ghioceii şi brânduşele.
Încet, încet zăpada se topi şi apele învolburate se rostogoleau zgomotos la vale printre stânci şi brazi. Pădurea începu să freamătă, păsărelele să ciripească, florile să răspândească miros îmbietor. Miresmele primăverii se ridicară din adâncul văilor până sus, pe crestele ameţitoare ale munţilor.
Eee, sosi şi ziua sorocului! Într-o noapte, în care nori negri se învolburaseră deasupra înălţimilor, ca o mare înspumată, dezlănţuiră fulgere orbitoare, tunete înfricoşătoare de răsunau văile în ecouri înspăimântând până şi fiarele sălbatice şi vulturii înălţimilor. Se porni apoi o vijelie cumplită şi rafalele de ploaie se transformară într-o furtună înfiorătoare.
Chiar în acele momente de groază prinţesa fu cuprinsă de durerile naşterii.
Chinurile facerii se accentuau odată cu furia naturii.
Din când în când, grota era invadată de lumina fulgerelor până în adâncurile ei.
Într-un colţ, pe o lespede de piatră, cu aşternut din cetină de brad, muşchi de pădure şi o blană de urs, sta întinsă prinţesa în travaliu.
Princepele îngenunchease, undeva, în faţa unui pinten de stâncă şi se ruga cu lacrimi în ochi la Zâna cea Bună pentru salvarea soţiei şi a pruncului, ce urma să se nască în această noapte a groazei.
Până şi Vocea Munţilor intră în panică la ţipetele disperate ale femeii şi implora forţele nevăzute ale văzduhului, să alunge urgia ce cuprinsese regatul munţilor.
Deodată prin tumultul infernal de afară se auzi din colţişorul, unde se afla împărăteasa, un scâncet de copil; şi, proaspăta mămică încetă vaietele şi răsuflă uşurată cu un oftat prelung. Dar spre durerea şi groaza prinţului şi a bătrânei, Prinţesa îşi dădu duhul.
Prinţul urlă de durere de se clătinară pereţii peşterii, tresăriră umbrele din dosul stâncilor şi în disperarea sa ţâşni afară înnebunit, pierzându-se în negura nopţii, undeva, în abisuri.
Tragica întâmplare o tulbură adânc pe bătrână. Totuşi, trebuia să-şi ducă zilele pe mai departe şi să îngrijească de plăpânda făptură care plângea în blana de urs.
Vocea Munţilor îşi dedică zilele şi restul vieţii creşterii micuţei prinţese cu fagure de miere şi lăptişor de matcă.
Când micuţa începu să meargă, copăcel, o plimbă prin împrejurimi dezvăluindu-i multe din tainele naturii. Micuţa admira cu nesaţ florile, brazii atârnaţi pe stânci, izvorul şi cascadele şi, tot o întreba când o va duce pe crestele acelea înalte scăldate-n soare, sau pe norii albi ca de zăpadă.
Şi, fiindcă mica prinţesă era aşa de frumoasă, cu părul bălai ca strălucirea astrului ceresc, îi puse numele Floricica.
Împreună adunau fructe de pădure şi îngrijeau de albinele ce cu hărnicie îşi puneau osteneala în faguri pentru puietul ce va să vie.
Alteori, ieşeau la izvor cu ţesăturile de mătase ale păianjenilor, împodobite cu motive florale de jucăuşii fluturaşi, brodate pe margini cu pietre nestemate de zburdalnicii licurici.
În vremea aceasta Bujorel, fiul familiei sărace de la poalele muntelui, crescu văzând cu ochii. Cu timpul deprinse meşteşugul armelor şi deveni un vânător ager şi iscusit. Părinţii săi trăiau în culmea fericirii cu aşa voinic frumos, isteţ şi curajos.
Acum aveau în casă bucate din belşug, căci feciorul alerga de dimineaţa până seara prin munţi după vânat sau fructe de pădure. De atâta bucurie, dar şi din pricina bolii şi a amărăciunii din anii grei ai tinereţii, trupurile celor doi ţărani secaseră de vlagă, şi, se cam trecuseră şi cu vârsta.
Simţind că li se apropie sfârşitul înainte de vreme, într-una din seri, îi ziseră băiatului:
- Dragul mamei, Bujorel, ne-ai fost dăruit de Zâna cea Bună ca o mângâiere a amărăciunii vieţii noastre. La început ne-am temut, că nu avem cu ce te creşte, dar ne-am descurcat, cum am putut, până te-ai făcut mărişor şi, de atunci ne-ai întreţinut tu pe noi, - rosti mama cu ochii înlăcrimaţi.
- Să fiţi voi sănătoşi, că veţi avea de toate, - îi răspunse feciorul încrezător în forţele sale.
- În curând te vom părăsi, dragul tati. După ce vom pleca dincolo, pe celălalt tărâm, tu să părăseşti aceste locuri bune şi rele în care noi ne-am petrecut anii vieţii.
- Ce vorbe sunt astea?
- Erai tare micuţ, dragul mamei, când o familie de împăraţi a trecut pe aici. Nu aveau copii şi au părăsit împărăţia numai şi numai ca să aibă urmaşi.
- Au poposit o noapte la noi, iar tu le-ai căzut drag. Ne-au lăsat o pungă cu galbeni şi o salbă de aur, ca atunci când vei creşte mare, să pleci în direcţia aceea către împărăţia dinspre răsărit şi să le spui celor de acolo că soseşti din partea lor.
- Să te stabileşti acolo definitiv şi să-ţi cauţi aleasa inimii, - completă bătrânul.
După câteva săptămâni cei doi părinţi se stinseră cu inima împăcată, că în ciuda traiului amar de care avuseseră parte în tinereţe, au lăsat totuşi din sângele lor un fecior voinic şi foarte priceput.
Bujorel îi plânse cu lacrimi fierbinţi şi-i îngropă la umbra unor brazi. Dar parcă nu-i venea să părăsească locul unde se născuse, crescuse şi trăise până la această vârstă.
În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi porni pe jos spre direcţia indicată de părinţi. Dar spre uimirea sa, în cale întâlni numai locuri sălbatice.
Ajungând la palatul fostei împărăţii descoperii doar ruinele acestuia. Populaţia se răspândise în cele patru zări, iar hoţii şi tâlharii jefuiseră totul. Nişte bătrâni uitaţi de vreme îl informară că de când împăratul şi împărăteasa au dispărut într-o noapte, fără urmă, întreaga împărăţie s-a destrămat. Nici unul din acei voinici-căpitani care-i slujeau n-au avut curajul şi îndrăzneala să cârmuiască pe mai departe acel regat. Iar acum totul zace în paragină. Îl sfătuiră să treacă dincolo lanţul muntos, unde se află un frate de-al prinţului, care împărăţeşte în acele locuri şi cu siguranţă, va găsi adăpost şi înţelegere, dacă-l va sluji cu credinţă.
Amărât şi dezamăgit că speranţele sale se spulberaseră în nopte la palatul părăsit, a doua zi, dimineaţa, decise să traverseze lanţul muntos.
- Sunt tânăr şi voinic! Am înfruntat la poalele munţilor sărăcia, furia fiarelor sălbatice şi furia naturii, am colindat munţii din împrejurimi şi m-am căţărat pe ţancurile cele mai înalte. Aşa, că sunt călit şi mă încumet să traversez fără teamă masivul muntos, oricâte secrete şi capcane ar ascunde în adâncul lui.
Obţinu de la bătrânii locului un armăsar puternic, cu care după vreo câteva zile învăţă arta călăriei şi reuşi să-l strunească. Apoi luându-şi rămas bun, dispăru ca o nălucă în desişul codrului spre sălbăticiile munţilor, care-şi arătau semeți frunţile scăldate-n soare printre luminişul brazilor seculari.
Ajungând la locul, unde copilărise se opri câteva momente privind cu tristeţe la bojdeuca părăsită şi la mormintele părinţilor, amintindu-şi chipul drag al mamei şi al tatălui, apoi, cu lacrimi în ochi dădu pinteni calului şi se pierdu pe lângă peretele stâncos al masivului însoţit de râul ce curgea în cascade zgomotos la vale. Puţin mai sus, părăsi valea şi trecu peste o culme către un plai mioritic.
Noaptea îl prinse din urmă într-o pajişte la intrarea între nişte cheiuri ce se strâmptorau odată cu pătrunderea în adâncul lor. Acolo dădu peste nişte jgheaburi sălbatice, care-l dezorientară. Decise să înnopteze în grota aflată în peretele muntos.
A doua zi, în zori, porni printre stânci pe lângă un torent vijelios care se revărsa în cascade prin faţa prăpastiilor ameţitoare.
Către orele prânzului, părăsi acea zonă stâncoasă traversând muchia pe care o escaladase, zările se deschiseră şi puţin mai la vale se desfăşura o privelişte de basm. Un lac ca de cleştar oglindea cristalul cerului. De jur împrejur, culmile prăpăstioase ale muntelui îl înconjurau ca pe o cetate. Încântat de panoramă, descălecă armăsarul lăsându-l liber, să pască prin fâneţe şi-şi îndreptă paşii către apa limpede ca lacrima să-şi potolească setea.
Înainta agale, fermecat de locurile pitoreşti nemaiîntâlnite şi era fascinat de zburdălnicia caprelor negre pe ţancurile cele mai înalte care-şi oglindeau chipul în luciul apei.
Deodată, prin acel freamăt uşor al tufişurilor şi al fânului în adierea vântului răzbătu, până la urechile sale, o melodie duioasă care se împletea armonios cu trilul păsărelelor.
Vrăjit de acel glas duios îşi roti privirile cercetătoare şi descoperi, undeva, la marginea lacului o făptură minunată ce parcă plutea pe deasupra ierburilor ca o zână din poveşti. Era o tânără prinţesă într-o rochie albă, vaporoasă din fire de mătase, cu părul bălai revărsat peste umerii cu pielea albă şi catifelată, dar al cărui chip în razele soarelui avea reflexele străvezii ale gheţii. Fiinţa aceea misterioasă apărută ca după cine ştie ce tărâm îndepărtat continua, nestingherită, să fredoneze un cântec romantic, în timp ce fluturaşi, multicolori, zburau în jurul său ca un roi de albine. Din când în când melodia înceta; făptura aceea gingaşă vorbea în şoapte dulci cu floricelele din câmp şi cu păsărelele, care, cu trilul lor fermecător o acompaniau.
Voinicul se apropie tiptil, dar fata cu auzul fin îi simţi prezenţa şi se întoarse surprinsă:
- Vai! - exclamă uşor.
- Sunt om bun, făptură minunată!
- Dar cine eşti ? Până acum n-am întâlnit alte fiinţe umane în afară de Vocea Munţilor.
- Sunt un cavaler rătăcitor ce-mi caut soarta în lumea îndepărtată.
Se apropiară unul de altul cu emoţie, şi, privindu-se în ochi simţiră o atracţie deosebită unul faţă de celălalt. Mâinile lor se atinseră şi un fior le cutremură trupurile. Cuvintele pieriseră şi fără grai, voinicul o cuprinse cu delicatețe de mijlocel şi-şi apropie timid buzele de ale sale. Avură o senzaţie plăcută şi surprinşi de propriul lor sentiment tresăriră. Pur şi simplu nu înţelegeau ce se întâmplă cu ei. În cele din urmă, fata îşi reveni din acel şoc al necunoscutului, ce-i produsese senzaţii stranii, dar plăcute, în inimă.
- Dacă-ţi este sete, potoleşte-o cu apa fermecată a acestor munţi!
- Acest lac este fermecat?
- Da. Dar să ştii că pe dată te vei rătăci. Să n-ai teamă, că sunt alături şi te voi scoate de aici. Când am băut prima dată, am fost cu Vocea Munţilor. Desigur că atunci m-am rătăcit, dar, acum cunosc bine secretul locului pe unde se iese de aici. De intrat este uşor, dar de ieşit... Vraja lacului nu mai are efect asupra mea. Cu timpul te vei obişnui şi vei deveni prietenul acestor plaiuri.
Flăcăul îşi potoli setea şi deodată munţii parcă de rotiră în jurul său, cerul se clătină, soarele îşi schimbă poziţia, brazii dansau, iar colţurile stâncoase îi zâmbeau straniu.
- Ce-i cu mine?- întrebă surprins de acea senzaţie nemaiîntâlnită.
- Stai liniştit! Aşa am simţit şi eu când am băut din apa lacului. Când vei sosi a doua oară nu te vei mai rătăci. Acum însoţeşte-mă la Vocea Munţilor!
Prinţesa o luă înainte strecurându-se lin ca o nălucă printre lanul de fân, apoi ţopăi din stâncă în stâncă spre locul secret de după peretele abrupt al muntelui. Flăcăul o urmă uimit de agerimera ei. În cele din urmă ajunseră la o grotă, unde îi întâmpină o femeie înaltă, uscăţivă, cu părul nins de vreme, dar chipul încă plăcut şi ochii vioi şi pătrunzători ca doi tăciuni aprinşi.
- Bunico, iată pe cine am găsit la lacul de cleştar! - chicoti fata în culmea fericirii.
- De unde vii voinice? - răsună o voce aspră din gura femeii ce sta neclintită în faţa peşterii ca un străjer al munţilor.
- Dintr-o zonă îndepărtată, cu o împărăţie de ani apusă, - răspunse cu demnitate Bujorel.
Auzind cuvintele acestea femeia căzu pe gânduri câteva momente, apoi dându-şi seama din ce parte a lumii a ajuns aici voinicul, vocea i se îmblânzi. Îl pofti înăuntru şi-l servi cu fagure de miere şi lăptişor de matcă. Băiatul rămase uimit, că niciodată nu mâncase aşa ceva.
- Ce bunătăţi fermecate! Cred că ori visez, ori am nimerit pe tărâmul zânelor!
- Chiar aşa? Consideri că seamăn cu o zână!? - chicoti Floricica.
- Stai liniştit, cavaler rătăcitor! Eşti încă pe pământul, pe care te-ai născut!... Dar ce vânt te aduce prin aceste ţinuturi? Sau ai venit cumva să-mi răpeşti prinţesa?
- Am sosit cu gânduri curate. De fapt nici n-am ştiut de existenţa voastră aici, în creierul munţilor.
- Şi ce hotărăşti, vei merge pe drumul pe care ai plecat? - întrebă cu viclenie femeia.
- Dacă prezenţa mea vă deranjează, atunci...
- Nu ne deranjezi! - exclamă ca arsă tânăra domnişoară, temătoare că flăcăul va părăsi ţinutul.
Vocea Munţilor îl privi cercetătoare cu coada ochiului şi zâmbi subtil mai mult pentru sine.
- Aş porni mai departe, dar în acelaşi timp aş rămâne şi cu voi, - rosti cu tristeţe privind emoţionat la făptura gingaşă din faţa sa. De când te-am întâlnit simt ceva deosebit, sângele mi se năruie în cap, iar inima îmi bate gata să-mi spargă pieptul.
- Şi eu simt la fel! Un fior necunoscut îmi străpunge trupul, mă cuprind când parcă frigurile iernilor geroase, când căldurile sufocante ale verilor toride!- rosti fata roşindu-i-se obrajii ca focul.
- Asta-i iubire, dragii mei! - adăugă cu blândeţe bătrâna. Dar un fior rece îmi săgetează inima şi un sentiment cumplit mă cuprinde ca o negură învolburată ce se apropie de orizontul îndepărtat... Tare mult mi-aş dori să fiţi fericiţi şi să împărăţiţi aceste plaiuri...
- Povesteşte-mi despre viaţa ta, - îl îndemnă zglobie Floricica, aşezându-se cât mai aproape de el.
- M-am născut la poalele muntelui din două făpturi umane, care n-au înţeles rostul lor pe lume. Habar n-aveau ce se afla dincolo de pădure, dincolo de crestele pleşuve ale munţilor. Singurele făpturi pe care le-au văzut în viaţa lor am fost eu şi o familie de împăraţi. În ltimele clipe ale vieţii lor, părinţii mi-au dăruit această salbă de aur, cu care să merg spre Soare Răsare, până voi întâlni o împărăţie. Dar spre deznădejdea mea aceasta era pustie.
- O salbă de aur asemănătoare am şi eu! - exclamă tânăra prinţesă.
- Dar ce s-a întâmplat cu familia ce împărăţea acel regat? - întrebă bănuitoare femeia.
- Localnicii, care-şi mai duc amarul prin acele ţinuturi pustiite şi bântuite de tâlhari, mi-au spus că împăratul şi împărăteasa au dispărut fără urmă într-o noapte pe furtună.
- Aceia erau părinţii acestei prinţese! - exclamă deodată Vocea Munţilor. Aşa a fost ursit ca să te poţi naşte tu, - adăugă către fată. De fapt ţi-am povestit ce s-a întâmplat, dar n-aveam de unde să ştiu că flăcăul se întoarce chiar de pe acele tărâmuri îndepărtate. Când vei fi dispusă, îi vei povesti voinicului despre misterul care te înconjoară.
Apoi întorcându-se către noul venit grăi:
- Dar tu prin ce minune ai ajuns aici, băiete?
- Nişte bătrâni m-au îndrumat să trec muntele, căci dincolo de el stăpâneşte fratele împăratului dispărut.
- Împăratul, despre care vorbeşte voinicul, înseamnă că este unchiul tău. Sincer îţi spun că nu ştiu cum se ajunge acolo, fiindcă pe partea cealaltă muntele coboară abrupt într-un abis înspăimântător, unde nici caprele negre nu îndrăznesc să se aventureze. Singurii care planează pe deasupra acelui hău sunt doar vulturii solitari ai înălţimilor. Totuşi vom merge împreună la Ecoul Munţilor, poate dumnealui are mai multe cunoştinţe în această privinţă.
- Eu l-am cunoscut, interveni fata. Este un bărbat puternic, dar cu un chip aspru şi o privire pătrunzătoare de te apucă toţi fiorii, când te priveşte în adâncul ochilor de parcă ar vrea să-ţi vadă creierul.
- Dar cine-i acest personaj aşa de straniu?
- Cândva am fost împreună ca soţ şi soţie şi dominam muntele mai presus decât orice pasăre sau animal ce tronează prin aceste locuri sălbatice. Deodată asupra familiei noastre s-a abătut un blestem. Cândva prin aceste locuri sălăşluiau duhurile rele ale unor zmei. Prin despărţirea noastră forţele lor s-au topit, dispărând în grotele adânci şi întunecate ale masivului muntos, iar natura şi-a urmat existenţa normală.
- Şi bărbatul nu s-a întors la tine?
- Muntele este încă înconjurat de un mister pe care nu am voie să vi-l destăinui...
A doua zi, de cum se iviră peste culmile muntoase primii zori ai dimineţii, părăsiră peştera şi urcară pantele abrupte printre grohotişuri până la un platou, pe care-l traversară, apoi se îndreptară către un versant ce dintr-o dată se despică în două creând un hău foarte adânc. De undeva, de alături, din caverna peretelui stâncos îşi făcu apariţia un bătrân cu pletele albe căzute pe umerii împovăraţi de trecerea anilor, barba mare până mai jos de piept, sprâncenele stufoase şi doi ochi mari şi ageri ca de şoim.
- Mi se pare mie sau locuitorii acestui munte s-au înmulţit!? - rosti cu o oarecare ironie în glas.
- E posibil ca numărul să mai crească, - zâmbi cu subînţeles fosta lui soţie.
Moşul îi pofti în strâmta sa cavernă, cu îndemnul să nu poposească prea mult, că grijile naturii îl aglomerează.
Vocea Munţilor îi aduse la cunoştinţă motivul pentru care îi deranjaseră liniştea.
- Nu cunosc vreo ieşire către împărăţia la care doriţi să ajungeţi, dar voi da veste la toate vietăţile din văile cele adânci până la crestele ce se ridică semeţe către bolta cerului, iar de află vreuna o ieşire din creierul acestui lanţ muntos, atunci să mă anunţe în grabă.
Pe dată Ecoul Munţilor dădu veste despre dorinţa celor doi tineri, iar glasul său se rostogoli ca un tunet dintre cei doi versanţi către adâncuri şi către înalturi, apoi se prelinse în cele patru zări. Vibraţa sa se lovi de pereţii stâncoşi şi se propagă de-a lungul văilor şi versanţilor, apoi se despică în două, o parte se înălţă până pe crestele cele mai înalte şi cealaltă parte se afundă în abisuri.
- Acum mergeţi liniştiţi cu Vocea Munţilor, iar când voi primi vreo noutate de la lighioanele mele, am să vă dau de ştire.
Şi trecu vara cu căldurile toride dar şi cu furtuni dezlănţuite, apoi foioasele îngălbeniră şi treptat muntele parcă luă foc. Cromatica codrului dispăru la fel de treptat, cadrul natural fiind copleşit de cenuşiul stâncilor. Doar brazii străjuiau pe orice anotimp cu podaba lor veşnic verde. Apoi, sosi iarna cu viscole înfiorătoare dar şi zile liniştite şi însorite, în care albul imaculat domina întinderile. După câteva luni de zile de sub stratul de zăpadă îşi ridicară căpşorul firav primele brânduşe. Încet-încet se instală primăvara, care readuse la viaţă întreaga natură.
Şi, în cele din urmă, sosi iarăşi vara, dar nici o veste nu apăru din depărtări. Nici măcar vulturul cel pleşuv cu priviri scânteietoare nu descoperii nici cea mai subtilă cărăruie. Nici caprele negre ce ţopăiau netemătoare de înălţimi, nu găsiră vreo trecere printre frunţile stâncoase ale muntelui.
Cei doi tineri nu se grăbeau cu plecarea, că erau aşa de îndrăgostiţi, încât nici nu le mai păsa de împărăţia de dincolo de munţi.
Alergau pe platoul masivului, apoi se îmbrăţişau spunându-şi cuvinte dulci, amoroase, se sărutau sau alteori se aventurau pe văi printre izvoare, zburdau alături de căprioare în jurul lacului fermecat, şi, chiar se avântau către marile înălţimi însoţiţi de glasul vântului şi de vulturii pleşuvi.
În cele din urmă se logodiră şi martori le-a fost Vocea şi Ecoul Munţilor, Glasul Vântului, susurul izvoarelor, tumultul cascadelor, freamătul pădurii, frunţile stâncoase ale munţilor şi întreaga împărăţie a vietăţilor din acest regat al înălţimilor. Ceremonia căsătoriei avu loc la lacul fermecat, unde florile erau domnişoare de onoare ale miresei, iar păsărelele, în cioculeţe, îi purtau voalul de mătase şi trena. Căprioarele şi cerbii zburdau, fluturaşii erau cavalerii de onoare ai mirelui şi dansau zglobii în jurul său, iar albinele îi primeau cu faguri de miere ca să le fie iubirea cât mai dulce şi să dea naştere la câţi mai mulţi prinţi şi prinţese şi să transforme întreg masivul muntos în regatul înălţimilor cu crai şi crăiese din poveşti.
Într-una din zile porniră dis-de-dimineaţă către golul alpin. Acolo zburdară pe pajiştea înverzită adulmecând parfumul florilor de câmp şi primind pe chip doar adierea răcoroasă a vântului.
Prinţesa, în această zi, era de o voioşie ieşită din comun.
- Sunt aşa de fericită, încât parcă plutesc! - şi-l cuprinse în braţe, se învârtiră în cerc şi se sărutară.
Tot alergând, chiuind şi zburdând ajunseră aproape de culmea cu ţancurile atât de ascuţite, că pe alocuri, parcă împungeau câte o pală albă de nor.
Deodată un vultur uriaş zbură lin pe deasupra tulburând liniştea cerului cu fâlfâitul aripilor, apoi, ca o săgeată spintecă văzduhul, iar aproape de ei făcu două rotocoale şi se aşeză pe braţul întins al fetei.
- Vezi, dragule, ce cioc şi ce ochi ageri are vulturul? Ne cunoaştem de când era un biet pui abandonat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu părinţii săi. L-am crescut în peşteră, iar când s-a făcut mare şi a putut să zboare, i-am redat libertatea. Acum trăieşte alături de neamul său, dar din când în când îşi mai aduce aminte şi de mine.
Pasărea croncăni ceva în semn de aprobare, apoi îşi desfăcu larg aripile şi se înălţă spre zarea albastră.
- Aşa aş vrea... să zbor şi eu! - exclamă prinţesa cu exuberanţă. Astăzi chiar am impresia că nu ating cu picioarele stânca rece, ci parcă plutesc. O dorinţă nestăvilită mă îndeamnă să mă înalţ până la vârful acela semeţ ce domină masivul. O voi face chiar acum!
- E imposibil! Acolo doar caprele negre şi vulturii ajung!
- Şi eu!... Mă simt uşoară ca un fulg!
Se căţărară pe stânci, dar dintr-o dată dincolo de culme se deschise o prăpastie al cărui fund plutea în pâclă.
- Floricică scumpă, de aici este aşa de ameţitor, încât nici nu îndrăznesc să-mi arunc privirile în adâncuri.
- Dragul meu Bujorel, după acest abrupt, dincolo de zări spre orizontul îndepărtat trebuie să fie împărăţia unchiului meu. Probabil el nici nu ştie de existenţa mea.
- Am ameţit... Să ne întoarcem!
- Fii curajos, că doar eşti voinic!... Iar dacă te temi, aşteaptă-mă aici!
- Unde pleci? - întrebă nedumirit băiatul.
- Vreau să ajung pe ţancurile cele mai înalte. Ai să vezi ce frumos plutesc! Mă voi înălţa la cer, dincolo de acel vârf măreţ! Am să domin zările albastre ca o regină!
- Te implor, nu te hazarda! E foarte peiculos!
- Să mă aştepţi, iubite, că mă voi întoarce în curând, să te iau cu mine!
- Iubito, nu pleca!
Dar prinţesa, uşoară ca un fulg de nea, sărea de pe un colţ de stâncă pe altul către înălţimi. Bujorel privi înspăimântat către golul care se deschidea la picioarele sale şi fu cuprins de ameţeală. Se agăţă zdravăn de un pinten stâncos, şi, deodată avu o senzaţie stranie. Îşi ridică speriat privirea spre prinţesa, care continua să cânte duios şi să zburde mlădioasă din ţanc în ţanc către cel mai semeţ vârf al masivului. Deodată, Floricica sări în gol şi pluti la vale către gura uriaşă a prăpastiei.
Bujorel ţipă disperat, iar în clipa următoare, din pricina durerii şi a groazei, amuţi. În acele momente rochia fetei de desfăcu ca un evantai şi, odată cu ea, întreaga făptură a prinţesei se transformă într-un voal imens de mireasă, ce plutea în văzduh. O pală de vânt adie de jos în sus, muntele se cutremură, o umbră întunecă pentru câteva clipe strălucirea soarelui. În dată voalul se destrămă în mii şi mii de petale albe, ce se împrăştiară ca fulgii de nea pe ţancurile cele mai abrupte dar şi cele mai înalte.
Urmă un freamăt misterios şi întreaga atmosferă deveni stranie ca pe un tărâm necunoscut.
Neînţelegând ce se petrece în jurul său, voinicul se desprinse şi ţâşni dintre colţii masivului de piatră către platou. Alerga purtat doar de instinct şi când ajunse în siguranţă pe golul alpin, se prăvăli buimac în fâneţe cu faţa către bolta cerului.
Nu realiza ce se întâmplase. Totul era aievea sau doar coşmarul unui vis?
Deodată lacrimile îi inundară ochii şi de durere urlă, că răsunară văile, se clătinară brazii, se speriară caprele de pe stânci şi tresăriră păstrăvii în apa izvoarelor. Se întreba nedumerit cum de fusese posibil s-o lase pe Floricica, să se aventureze în necunoscut? Ce avea de făcut în aceste momente? Să se arunce în prăpastie şi să se rostogolească printre stânci până în adâncul văii, ar fi în zadar, că iubita se transformase în petale de flori împodobind ţancurile, unde nu ajunsese picior de om. Se va întoarce la grotă, dar cum îi va duce vestea cea tristă bătrânei, care o crescuse ca pe propria sa fiică, de când se născuse?
Cum va mai putea trăi fără aleasa inimii sale?
Cu inima şi sufletul sfâşiate de durere traversă golul alpin şi coborî la întâmplare printre stânci către grotă.
Când ajunse în faţa intrării, valea se învârtea în jurul său într-un dans ameţitor. I se înmuiară picioarele şi nu îndrăznea să pătrundă. Reuşi totuşi să se desprindă de peretele rece şi umed şi pătrunse. Vocea Munţilor, când îl văzu singur şi cu faţa schimonosită de disperare, simţi năpasta, ce se abătuse asupra lor.
- Unde-i Floricica? Unde-i micuţa mea prinţesă? - întrebă în culmea disperării.
- Iubita mea prinţesă şi-a luat zborul spre înalturi, unde doar caprele negre şi vulturii mai pot ajunge. Trupul său s-a transformat, prin nu ştiu ce minune, într-o imensă floare, ale cărei petale albe au presărat ţancurile stâncoase ale muntelui luând cu ea secretul şi misterul acestei transformări miraculoase.
În acel moment, Vocea Munţilor deschise ochii larg, se rezemă de peretele stâncos şi rece al grotei şi, de atâta jale şi durere, se transformă în stană de piatră. Din cei doi ochi, cândva ageri şi limpezi, curgeau şiroaie de lacrimi. Două izvoraşe îşi uniră apele la picioarele sale, apoi se prelinseră prin peşteră la vale. Un torent luă naştere şi se prăvăli printre pintenii de piatră şi trunchiurile brazilor în micuţe cascade, din care se înălţa un tumult de jale. Apele sale se rostogoliră din ce în ce mai vijelios şi se liniştiră abia la contopirea cu lacul de cristal.
Uimit de cele petrecute se urcă pe o culme, de unde i se deschise o privelişte de basm. Se frecă la ochi neînţelegând ce vrajă plutea în jurul său.
Ar fi dorit să părăsească pentru totdeauna aceste locuri, dar nu avea forţa necesară. Era legat pe vecie de aceste meleaguri. Cum să-şi părăsească iubita împrăştiată pe creste şi s-o lase în singurătatea munţilor?
În cele din urmă, când mintea i se mai limpezi din vâltoarea durerilor sufleteşti, îşi aminti de Ecoul Munţilor şi cu cugetul împietrit de suferinţă îşi îndreptă paşii spre cealaltă parte a masivului.
Ajunse la versantul, pe care bătrânul cu barba albă până la piept şi pletele albe căzute pe umerii îngreunaţi de povara anilor îşi petrecea zilele şi nopţile.
De cum îl zări pe Bujorel, simţi că ceva nu-i în regulă şi îi ieşi în cale îngândurat, oprindu-se pe un pinten stâncos ce înainta pe deasupra văii ca o cumpănă.
- După chipu-ţi trist şi amărât veşti rele îmi aduci, voinice!
- Am rămas singur... Bătrâna, stană de piatră, din care un izvor ca de cleştar coboară către lacul fermecat, iar a mea prinţesă s-a dezmembrat în mii şi mii de petale, iar acum împodobeşte ţancurile stâncoase de deasupra abisurilor. Doar tu mi-ai mai rămas.
Bătrânul începu să plângă de durere într-un hohot ce se prelungi în ecouri de răsunară văile şi tresăriră piscurile, fiarele sălbatice urlară speriate şi brazii se cutremurară din rădăcini de spaimă. Pe dată Ecoul Munţilor împietri într-un sfinx, care, peste vremuri, va înfrunta cu pieptu-i de piatră stihiile naturii şi ale anotimpurilor cu toate capriciile lor. Şiroaiele de lacrimi se revărsară din ochii săi de şoim către hăul fără de sfârşit formând o spectaculoasă şi tumultuoasă cascadă, iar în fundul văii sălbatice luă naştere un fluviu ale cărui ape învolburate se rostogoliră la vale, către marea cea mare, şi de acolo spre nesfârşitul ocean.
Bujorel ca martor şi la această spectaculoasă transformare rămase din nou vrăjit. Nu pricepea ce se întâmplă în jurul său, de ce aceste modificări miraculoase. Nu mai pricepea dacă propria-i persoană este o fiinţă reală sau un personaj straniu dintr-un vis de coşmar.
Era în culmea disperării. Rămăsese singur în creierul munţilor. Noaptea îl prinse, undeva, pe un platou şi nici nu realiză când adormi în fâneţe. Visă că era cu iubita pe un câmp plin cu flori de toate culorile. Răcoarea dimineţii îl trezi din somn. Picăturile de rouă de pe ierburi îi spălau obrajii trişti şi palizi.
Continuă să colinde la întâmplare, trecu peste vârfurile golaşe prin locuri neumblate şi ajunse acolo unde dispăruse iubita sa. Deodată zării pe un colţ de stâncă o floare ciudată pe care n-o mai văzuse în viaţa sa.
Se apropie de ea şi atingându-i uşor petalele îi grăi:
- Floricica mea, prinţesa mea iubită, tu eşti acum o floare de colţ?
În timp ce rostea aceste cuvinte, văzduhul fu invadat de o melodie duioasă. Armoniile sale cuprinseră întregul munte.
- Unde eşti prinţesa mea? Îţi recunosc glasul duios! Îţi simt spiritul aproape!
Se ridică şi alergă în direcţia în care se pierdea melodia şi ajunse pe o pajişte din golul alpin. Cuprins de fericire inexplicabilă se lăsă pe spate în iarba verde şi privi albastrul cerului.
Din înalturi, în voalul de mireasă, prinţesa coborî lin, dar fără să atingă pământul şi-i întinse mâna chemându-l:
- Vino, iubitul meu, să-ţi arăt împărăţia pământului!
Bujorel îi prinse mâna şi împreună plutiră spre zările albastre. Colindară lanţurile muntoase, traversară mări şi ţări, se scufundară în oceane, apoi se ridicară, din nou, peste păduri tropicale, peste pustiuri şi deşerturi, traversară plaiuri, unde Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi dansau fericiţi în împărăţia lor, apoi se reîntoarseră în regatul munţilor printre izvoare şi cascade.
Bujorel zării din înalturi pajiştea pe care adormise. Cu cât se apropia de acest tărâm, ce-i răpise pentru totdeauna iubita, cu atât meleagurile păreau rupte dintr-o poveste. Pajiştea era presărată cu mii de flori roşii ca focul.
- Ce câmp minunat! Oare când a înflorit aşa de repede?
- Ăştia-s bujorii ce au crescut din trupul tău. Petalele roşii ca focul sunt văpaia dragostei ce mi-o porţi.
- Ce minunăţie!
- Acum tu decizi! De alegi calea, să te întorci în lumea ta, aceşti bujori de munte vor dispărea pentru totdeauna. De vei rămâne alături de mine, atunci Bujorul de Munte va împodobi golurile alpine atâta timp, cât Floarea de Colţ va dăinui pe ţancurile cele mai sălbatice.
- Nu voi distruge această vrajă a munţilor! Cine va călca pe aceste câmpuri înflorite, dragostea i se va aprinde în inimă şi, atunci, mai sus, va descoperi Floarea de Colţ, pe care o va admira şi o va ocroti, deoarece ea a fost, este şi va fi Prinţesa Munţilor!
Şi, îmbrăţişaţi se ridicară în înaltul cerului, unde-şi clădiră o împărăţie a florilor, părăsind pentru totdeauna regatul pământesc.
Aici a rămas doar o amintire din ce au fost ei. Floarea de Colţ - o Prinţesă supremă - ce se căţără pe cele mai prăpăstioase ţancuri şi Bujorul de Munte care împodobeşte cu frumuseţea sa pajiştile golurilor alpine!
Bărbatul purta o jumătate de pălărie adusă de vijelie de undeva din depărtări şi care-i ocrotea ochii de strălucirea soarelui, iar femeia o basma veche, roasă de molii, dar la care ţinea ca la ochii din cap ca amintire şi-n acelaşi timp ca zestre de familie de la o străbunică.
Cândva avuseseră şi un an norocos de s-au înnoit ca de sărbători. Astfel, într-una din nopţi un porc mistreţ, şchiop şi chior, scăpase în râpa din apropiere şi din el îşi făcură câte două perechi de opinci, una de vară şi alta de iarnă şi avuseseră şi friptură toată iarna pe care o garnisiseră din când în când cu câte o mămăligă; odată din ghindă, iar duminica, ca în zilele de sărbătoare, din jir. Apoi norocul este ca necazul, când vine nu vine singur şi uneori se ţine lanţ.
O biată vulpe sfrijită se luă într-o bună zi după nişte ciori crezând că-s găini şi cu ochii holbaţi de foame nimeri într-o ţepuşă. Aşa că biata femeie îşi croi o haină de blană, iar din coada animalului îşi făcu o căciulă.
Dar nici omul nu rămase mai prejos căci găsi în spatele casei un biet lup bătrân şi schilod, pe care-l tot şicana un iepuraş şi-l gâdila cu mustăţile pe la bot în batjocură. Bietul lup fără vlagă şi fără dinţi îl mai lingea din când în când, aducându-şi aminte de cinele din tinereţe. Dar nici sărmanul iepuraş nu avu parte de o viaţă mai fericită, fiindcă tot zburdând pe lângă lup, ţup-ţup, nimeri în tuciul cu apă clocotită în care femeia urma să arunce nişte ierburi în loc de mirodenii ca să facă o ciorbă de legume!
Dar de, se alese pentru o săptămână cu o supă de iepuraş, iar a doua cu fripturică garnisită cu alune şi ghindă! Apoi a treia săptămână ţinură post şi puseră oasele la afumat! În ultima parte a lunii făcură ciorbă din oase afumate ce răspândi o mireasmă îmbietoare în împrejurimi, unde veniră şi se aşezară două coţofene în stejarul de lângă casă la bârfă:
- Poftim, soro, s-au ajuns şi ăştia!
- Că lacomi şi pretenţioşi mai sunt la mâncare!
- Nouă nu ne-au lăsat nici măcar cojile de la ouă!
- Care ouă, soro, că nu zăresc nici o găină prin preajmă!?
- Atunci să plecăm de aici că nu-i de noi!
Şi cele două coţofene îşi luară zborul tocmai când bărbatul aruncă cu o bâtă după ele în speranţa că-i va face o surpriză soţiei şi să prepare din ele o supă de pasăre!
Dar cele două bârfitoare parcă aduseseră cu ele şi ghinionul că, după aşa vremuri bune urmară ani de trai amar. La ferestre nu aveau geamuri, uşa atârna în ţâţâni, iar gardul de la curte se prăpădise... De fapt nici nu aveau nevoie de încuietori că prin ţinut nu trecea nici un hoţ. Ce să le fure? Sărăcia?
Doar iarna mai aveau din când în când vizitatori; câte o haită de lupi ce-şi alergau vânatul. Se opreau o clipă curioşi în faţa bojdeucei, apoi o tuleau disperaţi ca nu cumva să se ia sărăcia după ei!
Singura mângâiere le rămăsese un băieţaş, pe nume Bujorel, care în ciuda traiului amar era de o frumuseţe ieşită din comun şi voinic de parcă era fiu de prinţ.
Cam pe lângă aceleaşi ţinuturi, undeva pe un vârf de deal, în mijlocul unei păduri de stejari seculari, se afla un palat în care trăiau un prinţ şi o prinţesă împreună cu slujbaşii lor.
Locuitorii întregului regat erau mulţumiţi de blândeţea, bunătatea şi dărnicia celor doi soţi. Însă vremea se scurgea şi nici un moştenitor nu-şi făcea apariţia. Din această pricină erau foarte îngrijoraţi şi de la un timp se retrăseseră în tristeţe undeva în camerele de sus ale palatului. Se izolaseră complet, ceea ce i-a îngrijorat pe supuşi, că niciodată nu vor mai găsi asemenea stăpâni cu suflet bun şi inimă darnică. Doar din când în când împăratul şi împărăteasa urcau într-un turnuleţ, de unde priveau peste vârfurile arborilor până hăt departe, ascultând melancolici freamătul pădurii şi trilul vesel al păsărelelor. Alteori admirau farmecul nopţilor cu lună nouă şi ascultau cântecul melodios al privighetorii.
Într-una din acele nopţi prinţesei i se arătă în vis o zână strălucind în lumină, care cu blândeţe îi grăi:
- Un vechi blestem pluteşte asupra împărăţiei voastre. Ca să rupeţi vraja şi să daţi naştere unui urmaş este nevoie de un sacrificiu. Într-o noapte spre revărsatul zorilor, părăsiţi în taină palatul singuri singurei doar cu cele strict necesare şi ce mai credeţi de cuviinţă. Urcaţi în secret într-o trăsură şi apucaţi calea spre poalele munţilor. Să evitaţi drumurile deschise care traversează satele. Urmaţi cu încredere numai drumeagurile ascunse după calea gândului şi fără părere de rău că niciodată nu vă veţi mai întoarce de unde aţi plecat. Astrul luminos al zilei o să vă călăuzească paşii în ţinuturile necunoscute, iar cel al nopţii o să vă ţină de urât şi o să alunge umbrele înfricoşătoare din dosul stâncilor şi al copacilor!
Apoi zâna dispăru în aceeaşi lumină strălucitoare.
A doua zi, prinţesa se trezi din somn binedispusă şi dezvălui prinţului ciudatul vis.
- Şi cum arăta zâna? - întrebă curios prinţul.
- Strălucea în lumină, iar în jurul său pluteau voaluri-voaluri de mătase ca-ntr-o uşoară adiere de vânt primăvăratic. Cu toate acestea chipul său nu părea prea vesel, parcă avea o undă de compătimire şi-mi ascundea ceva.
Acest vis îi puse serios pe gânduri, dar încă nu îndrăzneau să ia o hotărâre. Erau conştienţi că aceasta este unica lor şansă să devină părinţi. Chibzuiră cu răbdare şi înţelepciune la această şansă pe care le-o oferea destinul, chiar cu sacrificiul pierderii întregii averi şi părăsirea pentru totdeauna a împărăţiei.
Într-o noapte întunecată şi zbuciumată din pricina furtunii aprige care se abătuse asupra ţinutului, cei doi coborâră pe o ieşire secretă în curtea palatului şi se strecurară tiptil, cu nişte legături în mână, până la trăsură. Bărbatul înşeuă caii şi deschizând o poartă dosnică, călăuziţi doar de lumina fulgerelor, se pierdură în adâncurile pădurii seculare.
Cei doi soţi, odată cu revărsatul zorilor, îşi mai reveniră din spaimă şi hotărâră să poposească într-un luminiş pe coama unui deal, pentru ca bietele cabaline să se odihnească şi să pască iarba umedă şi fragedă.
Un aer răcoros, reconfortant, îi învălui; o mireasmă plăcută le adulmeca mirosul, o privelişte minunată le alina gândurile, iar freamătul codrului şi trilul armonios al păsărelelor le încânta auzul.
Parcă fermecaţi de ambianţa împrejurimilor nu le venea să părăsească acest loc. În cele din urmă, plecară mai departe la voia întâmplării, lăsând caii să aleagă din instinct calea de urmat.
Spre seară ajunseră undeva la poalele lanţului muntos şi înaintară încet pe un drumeag printre arborii care se arcuiau deasupra ca nişte arcade.
Odată cu căderea amurgului părăsiră pădurea şi ieşiră într-un luminiş la poalele muntelui unde în apropierea unor stânci răzleţe zăriră o căsuţă.
- Ce-ar fi să înnoptăm acolo? - propuse prinţesa.
- Îmi place acest ţinut de basm!- aprobă prinţul.
Când se apropiară de acel loc, zăriră două făpturi umane ce încremeniseră în faţa dărăpănăturii în care-şi duceau zilele.
Un copilaş bălai le ieşi în întâmpinare cu zâmbetul pe buze, de parcă i-ar fi cunoscut de când lumea şi pământul.
Sări zburdalnic în braţele prinţesei care, pe moment surprinsă de reacţia micuţei făpturi, nu ştiu cum să reacţioneze. Apoi, din instinct matern, îl strânse cu căldură la piept şi-l sărută pe frunte.
Părinţii copilaşului priveau scena înmărmuriţi. Credeau că ceea ce se petrecea era un vis frumos sau chiar însuşi Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos coborâseră din poveste pe plaiurile lor.
Nevoiaşilor nu le venea să creadă că în faţa lor se află o familie de rang împărătesc.
Spaţiul din casă fiind prea strâmt rămaseră afară în apropierea stâncilor pe o pajişte, unde întinseră o cuvertură din trăsură. Cum se înseră, aprinseră un foc mare şi povestiră ţăranilor verzi şi uscate despre împărăţia lor pe care o părăsiseră. Cei doi amărâţi ascultau cu gurile căscate, în timp ce Bujorel se juca fericit în jurul musafirilor.
- De ce n-aţi venit la palat? Acolo vă ofeream un adăpost deasupra capului mult mai bun şi o slujbă din care să trăiţi ca oamenii de rând ai regatului în bucurie şi fericire, - li se adresă prinţesa.
- Apoi noi n-am ştiut că este aşa ceva pe pământ. Am fost bătuţi de soartă, fiind părăsiţi de mici într-o văgăună. De acolo ne-a scos o ursoaică bătrână, care ne-a ocrotit până într-o iarnă, când, sărmana şi-a dat duhul.
- Nici acum nu-i târziu să părăsiţi pentru totdeauna acest loc izolat de orice suflare omenească şi să vă îndreptaţi paşii spre împărăţia noastră! - îi sfătui cu blândeţe prinţul.
- Ne vom mânca amarul până la sfârşitul vieţii pe aceste meleaguri sălbatice, unde vara cântă cucu şi zburdă iezii căprioarelor, iar iarna urlă lupii de se cutremură brazii încărcaţi cu zăpadă, - răspunse cu tristeţe bărbatul.
- Iarna-i vai de capul nostru! Mai punem provizii din timpul verii într-o peşteră din apropiere ca să nu se strice...
- Vara, în schimb, nu murim de foame, căci ne hrănim cu rădăcini, ierburi, muşchi şi fructe de pădure, şi, din când în când cu câte un vânat şi un peşte din pârâiaşul din apropiere. Când vom muri, feciorul nostru drag va pleca în lumea largă spre acele tărâmuri necunoscute, ca să-şi caute norocul şi ursita vieţii.
- Atunci să-l îndrumaţi în direcţia aceea, spre Soare-Răsare, - şi prinţul arătă cu braţul. Acolo îi va găsi pe cei care vor avea grijă de împărăţia noastră.
- Şi ca să fie recunoscut, că-i trimis din partea noastră, poftim această salbă de aur! Cu ea va avea trecere oriunde şi oricând, - adăugă prinţesa.
- Şi această pungă cu galbeni, ca să-şi facă un rost în viaţă, - interveni din nou prinţul. Şi să le spună celor rămași acolo că noi nu ne vom mai întoarce niciodată, iar dacă vreodată vreun prinţ voinic sau vreo tânără prinţesă frumoasă ca o zână care ne vor purta insemnele împărăţiei şi vor ajunge pe acele meleaguri, locuitorii de acolo să afle că aceştia sunt urmaşii noştri, adevăraţii stăpâni din sângele familiei împărăteşti ai acestui regat.
Cei doi ţărani au rămas încremeniţi cu salba de aur şi punga de galbeni în mână.
- Ce lume de-andoaselea, - rosti ţăranul cu amărăciune în prostia sa fără măcar să le mulţumească pentru daruri. Noi nu avem cu ce ne creşte feciorul, iar Domniile Voastre aveţi atâtea bogăţii, că nu aveţi cui le lăsa!
- E mai de preţ avera ta, adică fiul tău, decât aurul meu! Noi am părăsit palatul din dorinţa de a avea copii.
A doua zi, dimineaţa, familia de prinţi porni la drum de-a lungul lanţului muntos. La despărţire sărutară copilaşul bălai de care parcă nu le venea să se mai despartă. Mai că şi-ar fi dorit să se întoarcă cu el la palat şi să-l declare moştenitorul lor. Dar în acelaşi timp o forţă nevăzută îi împingea înainte spre împlinirea sorţii.
- Zâna bună să aibă grijă de domniile voastre şi să vă împlinască dorinţa cea mare! - rostiră în cor cei doi soţi amărâţi.
- Rămâneţi sănătoşi şi aceeaşi Zână bună să călăuzească paşii tânărului vlăstar spre o viaţă nouă şi fericită! - le ură familia de împăraţi urcându-se în trăsură.
Treptat, treptat, trăsura se pierdu hodorogind peste colţurile stâncoase ale văii ce şerpuia pe lângă peretele abrupt. Alături, un pârâiaş se rostogolea vijelios în mici cascade.
Către seară, căutară din priviri un loc potrivit unde să înnopteze, când, deodată de undeva de pe o culme năvăli la vale o haită de lupi ce alergau înfometaţi după un ţap. Caii se speriară şi o rupseră la fugă disperaţi. Trăsura sărea dintr-un ţanc în altul. Apoi, deodată hăţurile se rupseră şi trăsura o luă razna către prăpastie. Spre norocul celor doi soţi, aceasta se opri într-un dâmb pământos. Tremurând de spaimă şi întrebându-se dacă sunt morţi sau vii, se strânseră înspăimântaţi în braţe. Deja se întunecase şi nu îndrăzneau să facă nici o mişcare, neştiind dacă de află sau nu deasupra vreunei prăpăstii. Cu respiraţia întretăiată şi cu urechile ciulite la urletele lupilor, la mugetele cerbilor din vale sau la trosnetele trăsurii, aşteptau din clipă în clipă să se prăvălească din stâncă în stâncă. Era o noapte înstelată cu lună plină ce accentua şi mai mult misterul din regatul munţilor. Din când în când îşi aruncau prin despicăturile din pereţii trăsurii câte o privire împrejur şi se înfiorau de umbrele nopţii. Totul părea rece şi straniu ca pe alt tărâm. Crestele munţilor parcă atingeau stelele ce licăreau triste. Doar luna, ca un străjer singuratic, veghea asupra întinderilor împietrite. Pe alocuri, umbrele brazilor învăluiau în forme misterioase ţipetele păsărilor de noapte sau urletele înfiorătoare ale fiarelor sălbatice.
Dar odată cu ivirea zorilor le mai veni inima la loc. Coborâră cu grijă din trăsură şi cercetară zona, în speranţa că-şi vor găsi armăsarii. Dar nici urmă de animale, care, speriate, dispăruseră în negură. Se aflau într-o zonă stâncoasă şi doar Zâna Bună a făcut ca trăsura lor să se oprească într-un dâmb de pământ şi să nu se răstoarne în prăpastie.
Într-un târziu, peste creste îşi făcu apariţia roata de foc a soarelui.
- Suntem rătăciţi în creierul munţilor, - suspină cu deznădejde împărăteasa.
- Ai încredere în prorocirea zânei din vis, - o încurajă împăratul.
- Şi dacă a fost o zână falsă, şi sub chipul ei s-a ascuns vreo cotoroanţă? Am auzit că vrăjitoarele pot lua multe înfăţişări.
- Deocamdată să nu ne pierdem speranţa. Dacă era vreo cotoroanţă, venea zâna bună şi o alunga.
Şi luându-şi fiecare câte o legătură din trăsură cu schimburi şi ce aveau mai de preţ, porniră la drum. Prinţul o prinse de mână şi amândoi urcară printre pintenii stâncoşi ţinându-se de jepi, ierburi şi rădăcini. Cu chiu, cu vai ieşiră din vale şi înaintară agale pe o potecuţă făcută de copitele animalelor sălbatice. Încet, încet se afundară în adâncul unor cheiuri.
De o parte şi de alta, din pereţii abrupţi, picura apă rece ca gheaţa, iar pe creastă câţiva brazi răzleţi cocoţaţi printre colţii de piatră parcă vegheau ca nişte străjeri pe metereze. Soarele era mascat de cei doi versanţi şi pe peticul albastru al cerului de deasupra lor, doar câţiva nori albicioşi se perindau cu repeziciune.
Peste înălţimi domnea o atmosferă apăsătoare: tumultul apelor din adâncul văii răzbătea în ecouri şi vuietul vântului trona peste creste.
Deodată doi vulturi planară câteva momente pe deasupra, apoi spintecând văzduhul cu aripile lor uriaşe se pierdură peste vârful muntelui.
Încet, încet prinţul şi prinţesa se acomodară cu priveliştea, pe cât de spectaculoasă pe atât de stranie. Grăbiră pasul în speranţa, că până la apusul soarelui, vor găsi vreun adăpost. Cam pe la amiază, dintr-o dată, versanţii se deschiseră ca o poartă uriaşă şi o privelişte de basm li se desfăşură în faţa ochilor. Crestele munţilor se depărtară şi la poalele lor, ca într-o uriaşă căldare, lucea un lac cu apa ca de cristal.
Pe malul înverzit al feericului lac se aflau căprioare ce-şi potoleau setea, iar pe ţancurile cele mai înalte săltau caprele negre.
Se apropiară entuziasmaţi de această minunăţie a naturii, uitând pentru un moment de necazurile şi greutăţile care-i încercau.
Parcă zburdau ca doi tineri îndrăgostiţi, şi, odată ajunşi pe marginea lacului îşi udară obrajii şi-şi potoliră setea cu apa limpede ca lacrima şi rece ca gheaţa.
Deodată, totul în jur se roti, şi, cuprinşi de ameţeală, priviră de jur împrejur îngroziţi. Nu mai ştiau pe unde au venit şi în ce parte s-o apuce mai departe. Erau prinşi pe malul acestui lac fermecător ca între zidurile unei cetăţi. Ar fi plutit o veşnicie în această feerie a naturii, dacă s-ar fi simţit ocrotiţi de atacul nocturn al sălbăticiunilor şi dacă ar fi avut un acoperiş deasupra capului. Aşadar, ocoliră lacul de câteva ori în speranţa că vor descoperi vreo ieşire, dar în zadar, că privirile întâlniră numai abrupturile stâncoase.
Într-un târziu, deznădăjduţi, se aşezară pe un pietroi, pe marginea apei. Îşi delectau cu tristeţe privirile în apele limpezi ale lacului, prin care vedeau jocul păstrăvilor. Pe malul opus, căprioarele şi caprele negre coborau de pe ţancuri adulmecând, cu urechile ciulite, dacă în apropiere este vreun pericol, apoi, păşteau firele fragede de iarbă, şi, în cele din urmă îşi băgau botul în apă potolindu-şi setea. Dar iată că dinspre asfinţit apare o formă umană ca o nălucă ce se apropie, parcă, plutind peste valurile de fâneţe. Este o femeie cu chipul alb, ochii de acvilă, părul nins de vreme, slabă, zveltă şi cu o voce aspră.
- Ce-i cu voi aici, nefericiţilor?
- Ne-am rătăcit, bunicuţo!
Necunoscuta îi studie cu privirea-i pătrunzătoare câteva clipe, apoi, rosti cu blândeţe:
- Acest lac este fermecat. Cine bea din el nu se mai întoarce în veci de unde a plecat. El reprezintă vraja tuturor izvoarelor, cascadelor, lacurilor şi râurilor din munţi. Este o minune pe care nimeni n-o poate înţelege. În el se împletesc duios şi armonios susurul izvoarelor, tumultul cascadelor, adierea vântului şi freamătul pădurii.
- Dar tu cine eşti, de ai apărut aşa din senin?
- Eu sunt Vocea Munţilor!
- Tu eşti salvarea noastră! Ne vei arăta drumul ca să ieşim din acest tărâm al basmelor!
- De aici toate drumurile duc la mine, iar dincolo de hotarele munţilor sunt prăpăstii de netrecut. Dincolo de toate acestea se desfăşoară plaiuri cu dealuri şi câmpii în care locuiesc împărăţii războinice şi asupritoare.
- Şi noi suntem stăpânii unei împărăţii de la răsărit, dar n-am asuprit pe nimeni!
- Sunteţi o excepţie!
- Numai tu ne poţi ajuta să ieşim din această cetate a munţilor!
- Haideţi, să poposiţi la mine! În aceste locuri ziua este un tărâm de vis, în schimb noaptea este o vale a morţii cu duhuri nevăzute, ţipete, urlete şi năluci ce se ridică din adâncuri. Acum vă scot de aici, dar niciodată să nu mai pătrundeţi în acest loc ademenitor cu asemenea peisaje încântătoare, că nu veţi mai ieşi.
- Am nimerit întâmplător...
- Uneori, este uşor de ajuns, fiindcă mirajele îmbietoare atrag rătăciţii de pe alte meleaguri în acest ţinut al vrăjilor. Haideţi, o dată, că se întunecă!- porunci Vocea Munţilor cu glasul ca de tunet şi se îndreptă frontal către un perete stâncos.
Cei doi se întrebară buimăciţi dacă nu cumva femeia îi pune să excaladeze muntele, dar aceasta se îndreptă brusc spre stânga şi dispăru subit! Se opriră împietriţi.
- Ce am văzut a fost o nălucă! Suntem pierduţi, dragul meu! - ţipă disperată prinţesa.
- Să nu ne pierdem cumpătul şi să facem la fel, - o linişti prinţul.
Şi-ntr-adevăr, când urmară calea Vocii Munţilor, descoperiră că se aflau într-o trecătoare secretă. De departe nu-ţi dădeai seama, fiindcă muntele părea ca un întreg şi numai dacă-l studiai cu atenţie, observai o fisură în el, dar tot nu realizeai că se despărţea în două, formând un chei foarte strâmt, că abia puteai să te strecori cu pasul.
Pe drum îi prinse noaptea, dar Vocea Munţilor scoase un glob luminos, ce le lumina cărarea atât, cât să vadă la doi paşi în faţa ochilor. În rest întuneric beznă! După un timp, de după crestele stâncoase se revărsară razele lucii ale lunii şi misterul munţilor se accentuă. Piepturile de piatră se ridicau straniu până aproape de stele, iar în văile adânci umbrele nopţii aruncau forme bizare.
În cele din urmă ajunseră la o grotă, în care pătrunseră cu oarecare teamă. Pe lângă pereţii umezi şi reci, mii de licurici jucau într-un joc fascinant ca nişte steluţe de foc. De alături se auzea melodios susurul unui izvoraş. Pătrunseră pe rând în diferite încăperi şi altare ale peşterii şi rămaseră uimiţi de cele văzute. Mii de albine roboteau la fagurii de miere, în timp ce pe alţi pereţi, păianjenii ţeseau cuverturi de mătase, iar fluturaşii le împodobeau cu modele florale. La rândul lor, licuricii brodeau ţesătura pe margini cu mici mărgele preţioase, dar strălucitoare.
Prinţul şi prinţesa, încântaţi de acest loc , hotărâră să rămână lângă gazda lor până la sfârşitul sfârşitului. Vocea Munţilor, după un oftat lung, acceptă cu oarecare tristeţe pe chip.
- Aici iernile sunt foarte grele şi nu vă veţi descurca singuri. De fapt, nu-i nici un deranj dacă rămâneţi la mine, din contră am cu cine să-mi împart singurătatea.
- Locuieşti ca un pustnic?
- Din când în când mă mai vizitează un cavaler, un veşnic călător.Se numeşte Glasul Vântului; e un trubadur rătăcitor! În ceea ce vă priveşte pe voi... alta-i cauza nedumeririi mele... Dar s-o lăsăm baltă, că destinul nu poate fi schimbat.
Peste câteva zile bătrâna descoperi locul unde se răsturnase trăsura şi transportară la peşteră ceea ce mai putuse fi salvat din ea.
Zilele se scurgeau în linişte şi pace. Cei doi soţi alergau din zori până seara târziu peste întinderile muntoase ca doi tineri îndrăgostiţi. Uitaseră de luxul şi fastul împărăţiei şi erau fericiţi.
Bătrâna le oferise o încăpere separată, camera intimităţii lor. Locul strălucirii aurului îl luaseră florile de piatră, fagurii de miere şi licărul licuricilor.
Trecu o vreme şi prinţesa se trezi însărcinată! Mare bucurie invadă sufletele şi inimile celor doi soţi. Iată că spusele Zânei bune din vis se adevereau! Numai Vocea Munţilor păstră o undă de melancolie pe chipul său bătut de vânt şi viscol, de arşiţă şi furtuni, dar mai ales de trecerea anilor. Pe furiş, îi privea cu milă cât erau de fericiţi şi-şi trăiau plăcerile prezentului.
Între timp vuietul vântului se înteţi peste crestele munţilor şi se dezlănţui un viscol de nedescris. Abia după câteva săptămâni urgia se potoli şi reapăru soarele invadând întinderile albe cu reflexe aurii. În acele zile liniştite, prinţul şi prinţesa ieşeau din grotă şi admirau cu nesaţ peisajul de vis, acel alb nesfârşit, imaculat; crestele lucind în razele soarelui despletite prin brazii împodobiţi sărbătoreşte cu zăpadă. Alteori ningea liniştit cu fulgi mari şi jucăuşi ca nişte fluturi ce roiesc pe câmpii, de-ţi era mai mare dragul să stai afară.
Dar se scurse şi iarna, şi, de sub stratul de nea îşi scoaseră capul firav ghioceii şi brânduşele.
Încet, încet zăpada se topi şi apele învolburate se rostogoleau zgomotos la vale printre stânci şi brazi. Pădurea începu să freamătă, păsărelele să ciripească, florile să răspândească miros îmbietor. Miresmele primăverii se ridicară din adâncul văilor până sus, pe crestele ameţitoare ale munţilor.
Eee, sosi şi ziua sorocului! Într-o noapte, în care nori negri se învolburaseră deasupra înălţimilor, ca o mare înspumată, dezlănţuiră fulgere orbitoare, tunete înfricoşătoare de răsunau văile în ecouri înspăimântând până şi fiarele sălbatice şi vulturii înălţimilor. Se porni apoi o vijelie cumplită şi rafalele de ploaie se transformară într-o furtună înfiorătoare.
Chiar în acele momente de groază prinţesa fu cuprinsă de durerile naşterii.
Chinurile facerii se accentuau odată cu furia naturii.
Din când în când, grota era invadată de lumina fulgerelor până în adâncurile ei.
Într-un colţ, pe o lespede de piatră, cu aşternut din cetină de brad, muşchi de pădure şi o blană de urs, sta întinsă prinţesa în travaliu.
Princepele îngenunchease, undeva, în faţa unui pinten de stâncă şi se ruga cu lacrimi în ochi la Zâna cea Bună pentru salvarea soţiei şi a pruncului, ce urma să se nască în această noapte a groazei.
Până şi Vocea Munţilor intră în panică la ţipetele disperate ale femeii şi implora forţele nevăzute ale văzduhului, să alunge urgia ce cuprinsese regatul munţilor.
Deodată prin tumultul infernal de afară se auzi din colţişorul, unde se afla împărăteasa, un scâncet de copil; şi, proaspăta mămică încetă vaietele şi răsuflă uşurată cu un oftat prelung. Dar spre durerea şi groaza prinţului şi a bătrânei, Prinţesa îşi dădu duhul.
Prinţul urlă de durere de se clătinară pereţii peşterii, tresăriră umbrele din dosul stâncilor şi în disperarea sa ţâşni afară înnebunit, pierzându-se în negura nopţii, undeva, în abisuri.
Tragica întâmplare o tulbură adânc pe bătrână. Totuşi, trebuia să-şi ducă zilele pe mai departe şi să îngrijească de plăpânda făptură care plângea în blana de urs.
Vocea Munţilor îşi dedică zilele şi restul vieţii creşterii micuţei prinţese cu fagure de miere şi lăptişor de matcă.
Când micuţa începu să meargă, copăcel, o plimbă prin împrejurimi dezvăluindu-i multe din tainele naturii. Micuţa admira cu nesaţ florile, brazii atârnaţi pe stânci, izvorul şi cascadele şi, tot o întreba când o va duce pe crestele acelea înalte scăldate-n soare, sau pe norii albi ca de zăpadă.
Şi, fiindcă mica prinţesă era aşa de frumoasă, cu părul bălai ca strălucirea astrului ceresc, îi puse numele Floricica.
Împreună adunau fructe de pădure şi îngrijeau de albinele ce cu hărnicie îşi puneau osteneala în faguri pentru puietul ce va să vie.
Alteori, ieşeau la izvor cu ţesăturile de mătase ale păianjenilor, împodobite cu motive florale de jucăuşii fluturaşi, brodate pe margini cu pietre nestemate de zburdalnicii licurici.
În vremea aceasta Bujorel, fiul familiei sărace de la poalele muntelui, crescu văzând cu ochii. Cu timpul deprinse meşteşugul armelor şi deveni un vânător ager şi iscusit. Părinţii săi trăiau în culmea fericirii cu aşa voinic frumos, isteţ şi curajos.
Acum aveau în casă bucate din belşug, căci feciorul alerga de dimineaţa până seara prin munţi după vânat sau fructe de pădure. De atâta bucurie, dar şi din pricina bolii şi a amărăciunii din anii grei ai tinereţii, trupurile celor doi ţărani secaseră de vlagă, şi, se cam trecuseră şi cu vârsta.
Simţind că li se apropie sfârşitul înainte de vreme, într-una din seri, îi ziseră băiatului:
- Dragul mamei, Bujorel, ne-ai fost dăruit de Zâna cea Bună ca o mângâiere a amărăciunii vieţii noastre. La început ne-am temut, că nu avem cu ce te creşte, dar ne-am descurcat, cum am putut, până te-ai făcut mărişor şi, de atunci ne-ai întreţinut tu pe noi, - rosti mama cu ochii înlăcrimaţi.
- Să fiţi voi sănătoşi, că veţi avea de toate, - îi răspunse feciorul încrezător în forţele sale.
- În curând te vom părăsi, dragul tati. După ce vom pleca dincolo, pe celălalt tărâm, tu să părăseşti aceste locuri bune şi rele în care noi ne-am petrecut anii vieţii.
- Ce vorbe sunt astea?
- Erai tare micuţ, dragul mamei, când o familie de împăraţi a trecut pe aici. Nu aveau copii şi au părăsit împărăţia numai şi numai ca să aibă urmaşi.
- Au poposit o noapte la noi, iar tu le-ai căzut drag. Ne-au lăsat o pungă cu galbeni şi o salbă de aur, ca atunci când vei creşte mare, să pleci în direcţia aceea către împărăţia dinspre răsărit şi să le spui celor de acolo că soseşti din partea lor.
- Să te stabileşti acolo definitiv şi să-ţi cauţi aleasa inimii, - completă bătrânul.
După câteva săptămâni cei doi părinţi se stinseră cu inima împăcată, că în ciuda traiului amar de care avuseseră parte în tinereţe, au lăsat totuşi din sângele lor un fecior voinic şi foarte priceput.
Bujorel îi plânse cu lacrimi fierbinţi şi-i îngropă la umbra unor brazi. Dar parcă nu-i venea să părăsească locul unde se născuse, crescuse şi trăise până la această vârstă.
În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi porni pe jos spre direcţia indicată de părinţi. Dar spre uimirea sa, în cale întâlni numai locuri sălbatice.
Ajungând la palatul fostei împărăţii descoperii doar ruinele acestuia. Populaţia se răspândise în cele patru zări, iar hoţii şi tâlharii jefuiseră totul. Nişte bătrâni uitaţi de vreme îl informară că de când împăratul şi împărăteasa au dispărut într-o noapte, fără urmă, întreaga împărăţie s-a destrămat. Nici unul din acei voinici-căpitani care-i slujeau n-au avut curajul şi îndrăzneala să cârmuiască pe mai departe acel regat. Iar acum totul zace în paragină. Îl sfătuiră să treacă dincolo lanţul muntos, unde se află un frate de-al prinţului, care împărăţeşte în acele locuri şi cu siguranţă, va găsi adăpost şi înţelegere, dacă-l va sluji cu credinţă.
Amărât şi dezamăgit că speranţele sale se spulberaseră în nopte la palatul părăsit, a doua zi, dimineaţa, decise să traverseze lanţul muntos.
- Sunt tânăr şi voinic! Am înfruntat la poalele munţilor sărăcia, furia fiarelor sălbatice şi furia naturii, am colindat munţii din împrejurimi şi m-am căţărat pe ţancurile cele mai înalte. Aşa, că sunt călit şi mă încumet să traversez fără teamă masivul muntos, oricâte secrete şi capcane ar ascunde în adâncul lui.
Obţinu de la bătrânii locului un armăsar puternic, cu care după vreo câteva zile învăţă arta călăriei şi reuşi să-l strunească. Apoi luându-şi rămas bun, dispăru ca o nălucă în desişul codrului spre sălbăticiile munţilor, care-şi arătau semeți frunţile scăldate-n soare printre luminişul brazilor seculari.
Ajungând la locul, unde copilărise se opri câteva momente privind cu tristeţe la bojdeuca părăsită şi la mormintele părinţilor, amintindu-şi chipul drag al mamei şi al tatălui, apoi, cu lacrimi în ochi dădu pinteni calului şi se pierdu pe lângă peretele stâncos al masivului însoţit de râul ce curgea în cascade zgomotos la vale. Puţin mai sus, părăsi valea şi trecu peste o culme către un plai mioritic.
Noaptea îl prinse din urmă într-o pajişte la intrarea între nişte cheiuri ce se strâmptorau odată cu pătrunderea în adâncul lor. Acolo dădu peste nişte jgheaburi sălbatice, care-l dezorientară. Decise să înnopteze în grota aflată în peretele muntos.
A doua zi, în zori, porni printre stânci pe lângă un torent vijelios care se revărsa în cascade prin faţa prăpastiilor ameţitoare.
Către orele prânzului, părăsi acea zonă stâncoasă traversând muchia pe care o escaladase, zările se deschiseră şi puţin mai la vale se desfăşura o privelişte de basm. Un lac ca de cleştar oglindea cristalul cerului. De jur împrejur, culmile prăpăstioase ale muntelui îl înconjurau ca pe o cetate. Încântat de panoramă, descălecă armăsarul lăsându-l liber, să pască prin fâneţe şi-şi îndreptă paşii către apa limpede ca lacrima să-şi potolească setea.
Înainta agale, fermecat de locurile pitoreşti nemaiîntâlnite şi era fascinat de zburdălnicia caprelor negre pe ţancurile cele mai înalte care-şi oglindeau chipul în luciul apei.
Deodată, prin acel freamăt uşor al tufişurilor şi al fânului în adierea vântului răzbătu, până la urechile sale, o melodie duioasă care se împletea armonios cu trilul păsărelelor.
Vrăjit de acel glas duios îşi roti privirile cercetătoare şi descoperi, undeva, la marginea lacului o făptură minunată ce parcă plutea pe deasupra ierburilor ca o zână din poveşti. Era o tânără prinţesă într-o rochie albă, vaporoasă din fire de mătase, cu părul bălai revărsat peste umerii cu pielea albă şi catifelată, dar al cărui chip în razele soarelui avea reflexele străvezii ale gheţii. Fiinţa aceea misterioasă apărută ca după cine ştie ce tărâm îndepărtat continua, nestingherită, să fredoneze un cântec romantic, în timp ce fluturaşi, multicolori, zburau în jurul său ca un roi de albine. Din când în când melodia înceta; făptura aceea gingaşă vorbea în şoapte dulci cu floricelele din câmp şi cu păsărelele, care, cu trilul lor fermecător o acompaniau.
Voinicul se apropie tiptil, dar fata cu auzul fin îi simţi prezenţa şi se întoarse surprinsă:
- Vai! - exclamă uşor.
- Sunt om bun, făptură minunată!
- Dar cine eşti ? Până acum n-am întâlnit alte fiinţe umane în afară de Vocea Munţilor.
- Sunt un cavaler rătăcitor ce-mi caut soarta în lumea îndepărtată.
Se apropiară unul de altul cu emoţie, şi, privindu-se în ochi simţiră o atracţie deosebită unul faţă de celălalt. Mâinile lor se atinseră şi un fior le cutremură trupurile. Cuvintele pieriseră şi fără grai, voinicul o cuprinse cu delicatețe de mijlocel şi-şi apropie timid buzele de ale sale. Avură o senzaţie plăcută şi surprinşi de propriul lor sentiment tresăriră. Pur şi simplu nu înţelegeau ce se întâmplă cu ei. În cele din urmă, fata îşi reveni din acel şoc al necunoscutului, ce-i produsese senzaţii stranii, dar plăcute, în inimă.
- Dacă-ţi este sete, potoleşte-o cu apa fermecată a acestor munţi!
- Acest lac este fermecat?
- Da. Dar să ştii că pe dată te vei rătăci. Să n-ai teamă, că sunt alături şi te voi scoate de aici. Când am băut prima dată, am fost cu Vocea Munţilor. Desigur că atunci m-am rătăcit, dar, acum cunosc bine secretul locului pe unde se iese de aici. De intrat este uşor, dar de ieşit... Vraja lacului nu mai are efect asupra mea. Cu timpul te vei obişnui şi vei deveni prietenul acestor plaiuri.
Flăcăul îşi potoli setea şi deodată munţii parcă de rotiră în jurul său, cerul se clătină, soarele îşi schimbă poziţia, brazii dansau, iar colţurile stâncoase îi zâmbeau straniu.
- Ce-i cu mine?- întrebă surprins de acea senzaţie nemaiîntâlnită.
- Stai liniştit! Aşa am simţit şi eu când am băut din apa lacului. Când vei sosi a doua oară nu te vei mai rătăci. Acum însoţeşte-mă la Vocea Munţilor!
Prinţesa o luă înainte strecurându-se lin ca o nălucă printre lanul de fân, apoi ţopăi din stâncă în stâncă spre locul secret de după peretele abrupt al muntelui. Flăcăul o urmă uimit de agerimera ei. În cele din urmă ajunseră la o grotă, unde îi întâmpină o femeie înaltă, uscăţivă, cu părul nins de vreme, dar chipul încă plăcut şi ochii vioi şi pătrunzători ca doi tăciuni aprinşi.
- Bunico, iată pe cine am găsit la lacul de cleştar! - chicoti fata în culmea fericirii.
- De unde vii voinice? - răsună o voce aspră din gura femeii ce sta neclintită în faţa peşterii ca un străjer al munţilor.
- Dintr-o zonă îndepărtată, cu o împărăţie de ani apusă, - răspunse cu demnitate Bujorel.
Auzind cuvintele acestea femeia căzu pe gânduri câteva momente, apoi dându-şi seama din ce parte a lumii a ajuns aici voinicul, vocea i se îmblânzi. Îl pofti înăuntru şi-l servi cu fagure de miere şi lăptişor de matcă. Băiatul rămase uimit, că niciodată nu mâncase aşa ceva.
- Ce bunătăţi fermecate! Cred că ori visez, ori am nimerit pe tărâmul zânelor!
- Chiar aşa? Consideri că seamăn cu o zână!? - chicoti Floricica.
- Stai liniştit, cavaler rătăcitor! Eşti încă pe pământul, pe care te-ai născut!... Dar ce vânt te aduce prin aceste ţinuturi? Sau ai venit cumva să-mi răpeşti prinţesa?
- Am sosit cu gânduri curate. De fapt nici n-am ştiut de existenţa voastră aici, în creierul munţilor.
- Şi ce hotărăşti, vei merge pe drumul pe care ai plecat? - întrebă cu viclenie femeia.
- Dacă prezenţa mea vă deranjează, atunci...
- Nu ne deranjezi! - exclamă ca arsă tânăra domnişoară, temătoare că flăcăul va părăsi ţinutul.
Vocea Munţilor îl privi cercetătoare cu coada ochiului şi zâmbi subtil mai mult pentru sine.
- Aş porni mai departe, dar în acelaşi timp aş rămâne şi cu voi, - rosti cu tristeţe privind emoţionat la făptura gingaşă din faţa sa. De când te-am întâlnit simt ceva deosebit, sângele mi se năruie în cap, iar inima îmi bate gata să-mi spargă pieptul.
- Şi eu simt la fel! Un fior necunoscut îmi străpunge trupul, mă cuprind când parcă frigurile iernilor geroase, când căldurile sufocante ale verilor toride!- rosti fata roşindu-i-se obrajii ca focul.
- Asta-i iubire, dragii mei! - adăugă cu blândeţe bătrâna. Dar un fior rece îmi săgetează inima şi un sentiment cumplit mă cuprinde ca o negură învolburată ce se apropie de orizontul îndepărtat... Tare mult mi-aş dori să fiţi fericiţi şi să împărăţiţi aceste plaiuri...
- Povesteşte-mi despre viaţa ta, - îl îndemnă zglobie Floricica, aşezându-se cât mai aproape de el.
- M-am născut la poalele muntelui din două făpturi umane, care n-au înţeles rostul lor pe lume. Habar n-aveau ce se afla dincolo de pădure, dincolo de crestele pleşuve ale munţilor. Singurele făpturi pe care le-au văzut în viaţa lor am fost eu şi o familie de împăraţi. În ltimele clipe ale vieţii lor, părinţii mi-au dăruit această salbă de aur, cu care să merg spre Soare Răsare, până voi întâlni o împărăţie. Dar spre deznădejdea mea aceasta era pustie.
- O salbă de aur asemănătoare am şi eu! - exclamă tânăra prinţesă.
- Dar ce s-a întâmplat cu familia ce împărăţea acel regat? - întrebă bănuitoare femeia.
- Localnicii, care-şi mai duc amarul prin acele ţinuturi pustiite şi bântuite de tâlhari, mi-au spus că împăratul şi împărăteasa au dispărut fără urmă într-o noapte pe furtună.
- Aceia erau părinţii acestei prinţese! - exclamă deodată Vocea Munţilor. Aşa a fost ursit ca să te poţi naşte tu, - adăugă către fată. De fapt ţi-am povestit ce s-a întâmplat, dar n-aveam de unde să ştiu că flăcăul se întoarce chiar de pe acele tărâmuri îndepărtate. Când vei fi dispusă, îi vei povesti voinicului despre misterul care te înconjoară.
Apoi întorcându-se către noul venit grăi:
- Dar tu prin ce minune ai ajuns aici, băiete?
- Nişte bătrâni m-au îndrumat să trec muntele, căci dincolo de el stăpâneşte fratele împăratului dispărut.
- Împăratul, despre care vorbeşte voinicul, înseamnă că este unchiul tău. Sincer îţi spun că nu ştiu cum se ajunge acolo, fiindcă pe partea cealaltă muntele coboară abrupt într-un abis înspăimântător, unde nici caprele negre nu îndrăznesc să se aventureze. Singurii care planează pe deasupra acelui hău sunt doar vulturii solitari ai înălţimilor. Totuşi vom merge împreună la Ecoul Munţilor, poate dumnealui are mai multe cunoştinţe în această privinţă.
- Eu l-am cunoscut, interveni fata. Este un bărbat puternic, dar cu un chip aspru şi o privire pătrunzătoare de te apucă toţi fiorii, când te priveşte în adâncul ochilor de parcă ar vrea să-ţi vadă creierul.
- Dar cine-i acest personaj aşa de straniu?
- Cândva am fost împreună ca soţ şi soţie şi dominam muntele mai presus decât orice pasăre sau animal ce tronează prin aceste locuri sălbatice. Deodată asupra familiei noastre s-a abătut un blestem. Cândva prin aceste locuri sălăşluiau duhurile rele ale unor zmei. Prin despărţirea noastră forţele lor s-au topit, dispărând în grotele adânci şi întunecate ale masivului muntos, iar natura şi-a urmat existenţa normală.
- Şi bărbatul nu s-a întors la tine?
- Muntele este încă înconjurat de un mister pe care nu am voie să vi-l destăinui...
A doua zi, de cum se iviră peste culmile muntoase primii zori ai dimineţii, părăsiră peştera şi urcară pantele abrupte printre grohotişuri până la un platou, pe care-l traversară, apoi se îndreptară către un versant ce dintr-o dată se despică în două creând un hău foarte adânc. De undeva, de alături, din caverna peretelui stâncos îşi făcu apariţia un bătrân cu pletele albe căzute pe umerii împovăraţi de trecerea anilor, barba mare până mai jos de piept, sprâncenele stufoase şi doi ochi mari şi ageri ca de şoim.
- Mi se pare mie sau locuitorii acestui munte s-au înmulţit!? - rosti cu o oarecare ironie în glas.
- E posibil ca numărul să mai crească, - zâmbi cu subînţeles fosta lui soţie.
Moşul îi pofti în strâmta sa cavernă, cu îndemnul să nu poposească prea mult, că grijile naturii îl aglomerează.
Vocea Munţilor îi aduse la cunoştinţă motivul pentru care îi deranjaseră liniştea.
- Nu cunosc vreo ieşire către împărăţia la care doriţi să ajungeţi, dar voi da veste la toate vietăţile din văile cele adânci până la crestele ce se ridică semeţe către bolta cerului, iar de află vreuna o ieşire din creierul acestui lanţ muntos, atunci să mă anunţe în grabă.
Pe dată Ecoul Munţilor dădu veste despre dorinţa celor doi tineri, iar glasul său se rostogoli ca un tunet dintre cei doi versanţi către adâncuri şi către înalturi, apoi se prelinse în cele patru zări. Vibraţa sa se lovi de pereţii stâncoşi şi se propagă de-a lungul văilor şi versanţilor, apoi se despică în două, o parte se înălţă până pe crestele cele mai înalte şi cealaltă parte se afundă în abisuri.
- Acum mergeţi liniştiţi cu Vocea Munţilor, iar când voi primi vreo noutate de la lighioanele mele, am să vă dau de ştire.
Şi trecu vara cu căldurile toride dar şi cu furtuni dezlănţuite, apoi foioasele îngălbeniră şi treptat muntele parcă luă foc. Cromatica codrului dispăru la fel de treptat, cadrul natural fiind copleşit de cenuşiul stâncilor. Doar brazii străjuiau pe orice anotimp cu podaba lor veşnic verde. Apoi, sosi iarna cu viscole înfiorătoare dar şi zile liniştite şi însorite, în care albul imaculat domina întinderile. După câteva luni de zile de sub stratul de zăpadă îşi ridicară căpşorul firav primele brânduşe. Încet-încet se instală primăvara, care readuse la viaţă întreaga natură.
Şi, în cele din urmă, sosi iarăşi vara, dar nici o veste nu apăru din depărtări. Nici măcar vulturul cel pleşuv cu priviri scânteietoare nu descoperii nici cea mai subtilă cărăruie. Nici caprele negre ce ţopăiau netemătoare de înălţimi, nu găsiră vreo trecere printre frunţile stâncoase ale muntelui.
Cei doi tineri nu se grăbeau cu plecarea, că erau aşa de îndrăgostiţi, încât nici nu le mai păsa de împărăţia de dincolo de munţi.
Alergau pe platoul masivului, apoi se îmbrăţişau spunându-şi cuvinte dulci, amoroase, se sărutau sau alteori se aventurau pe văi printre izvoare, zburdau alături de căprioare în jurul lacului fermecat, şi, chiar se avântau către marile înălţimi însoţiţi de glasul vântului şi de vulturii pleşuvi.
În cele din urmă se logodiră şi martori le-a fost Vocea şi Ecoul Munţilor, Glasul Vântului, susurul izvoarelor, tumultul cascadelor, freamătul pădurii, frunţile stâncoase ale munţilor şi întreaga împărăţie a vietăţilor din acest regat al înălţimilor. Ceremonia căsătoriei avu loc la lacul fermecat, unde florile erau domnişoare de onoare ale miresei, iar păsărelele, în cioculeţe, îi purtau voalul de mătase şi trena. Căprioarele şi cerbii zburdau, fluturaşii erau cavalerii de onoare ai mirelui şi dansau zglobii în jurul său, iar albinele îi primeau cu faguri de miere ca să le fie iubirea cât mai dulce şi să dea naştere la câţi mai mulţi prinţi şi prinţese şi să transforme întreg masivul muntos în regatul înălţimilor cu crai şi crăiese din poveşti.
Într-una din zile porniră dis-de-dimineaţă către golul alpin. Acolo zburdară pe pajiştea înverzită adulmecând parfumul florilor de câmp şi primind pe chip doar adierea răcoroasă a vântului.
Prinţesa, în această zi, era de o voioşie ieşită din comun.
- Sunt aşa de fericită, încât parcă plutesc! - şi-l cuprinse în braţe, se învârtiră în cerc şi se sărutară.
Tot alergând, chiuind şi zburdând ajunseră aproape de culmea cu ţancurile atât de ascuţite, că pe alocuri, parcă împungeau câte o pală albă de nor.
Deodată un vultur uriaş zbură lin pe deasupra tulburând liniştea cerului cu fâlfâitul aripilor, apoi, ca o săgeată spintecă văzduhul, iar aproape de ei făcu două rotocoale şi se aşeză pe braţul întins al fetei.
- Vezi, dragule, ce cioc şi ce ochi ageri are vulturul? Ne cunoaştem de când era un biet pui abandonat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu părinţii săi. L-am crescut în peşteră, iar când s-a făcut mare şi a putut să zboare, i-am redat libertatea. Acum trăieşte alături de neamul său, dar din când în când îşi mai aduce aminte şi de mine.
Pasărea croncăni ceva în semn de aprobare, apoi îşi desfăcu larg aripile şi se înălţă spre zarea albastră.
- Aşa aş vrea... să zbor şi eu! - exclamă prinţesa cu exuberanţă. Astăzi chiar am impresia că nu ating cu picioarele stânca rece, ci parcă plutesc. O dorinţă nestăvilită mă îndeamnă să mă înalţ până la vârful acela semeţ ce domină masivul. O voi face chiar acum!
- E imposibil! Acolo doar caprele negre şi vulturii ajung!
- Şi eu!... Mă simt uşoară ca un fulg!
Se căţărară pe stânci, dar dintr-o dată dincolo de culme se deschise o prăpastie al cărui fund plutea în pâclă.
- Floricică scumpă, de aici este aşa de ameţitor, încât nici nu îndrăznesc să-mi arunc privirile în adâncuri.
- Dragul meu Bujorel, după acest abrupt, dincolo de zări spre orizontul îndepărtat trebuie să fie împărăţia unchiului meu. Probabil el nici nu ştie de existenţa mea.
- Am ameţit... Să ne întoarcem!
- Fii curajos, că doar eşti voinic!... Iar dacă te temi, aşteaptă-mă aici!
- Unde pleci? - întrebă nedumirit băiatul.
- Vreau să ajung pe ţancurile cele mai înalte. Ai să vezi ce frumos plutesc! Mă voi înălţa la cer, dincolo de acel vârf măreţ! Am să domin zările albastre ca o regină!
- Te implor, nu te hazarda! E foarte peiculos!
- Să mă aştepţi, iubite, că mă voi întoarce în curând, să te iau cu mine!
- Iubito, nu pleca!
Dar prinţesa, uşoară ca un fulg de nea, sărea de pe un colţ de stâncă pe altul către înălţimi. Bujorel privi înspăimântat către golul care se deschidea la picioarele sale şi fu cuprins de ameţeală. Se agăţă zdravăn de un pinten stâncos, şi, deodată avu o senzaţie stranie. Îşi ridică speriat privirea spre prinţesa, care continua să cânte duios şi să zburde mlădioasă din ţanc în ţanc către cel mai semeţ vârf al masivului. Deodată, Floricica sări în gol şi pluti la vale către gura uriaşă a prăpastiei.
Bujorel ţipă disperat, iar în clipa următoare, din pricina durerii şi a groazei, amuţi. În acele momente rochia fetei de desfăcu ca un evantai şi, odată cu ea, întreaga făptură a prinţesei se transformă într-un voal imens de mireasă, ce plutea în văzduh. O pală de vânt adie de jos în sus, muntele se cutremură, o umbră întunecă pentru câteva clipe strălucirea soarelui. În dată voalul se destrămă în mii şi mii de petale albe, ce se împrăştiară ca fulgii de nea pe ţancurile cele mai abrupte dar şi cele mai înalte.
Urmă un freamăt misterios şi întreaga atmosferă deveni stranie ca pe un tărâm necunoscut.
Neînţelegând ce se petrece în jurul său, voinicul se desprinse şi ţâşni dintre colţii masivului de piatră către platou. Alerga purtat doar de instinct şi când ajunse în siguranţă pe golul alpin, se prăvăli buimac în fâneţe cu faţa către bolta cerului.
Nu realiza ce se întâmplase. Totul era aievea sau doar coşmarul unui vis?
Deodată lacrimile îi inundară ochii şi de durere urlă, că răsunară văile, se clătinară brazii, se speriară caprele de pe stânci şi tresăriră păstrăvii în apa izvoarelor. Se întreba nedumerit cum de fusese posibil s-o lase pe Floricica, să se aventureze în necunoscut? Ce avea de făcut în aceste momente? Să se arunce în prăpastie şi să se rostogolească printre stânci până în adâncul văii, ar fi în zadar, că iubita se transformase în petale de flori împodobind ţancurile, unde nu ajunsese picior de om. Se va întoarce la grotă, dar cum îi va duce vestea cea tristă bătrânei, care o crescuse ca pe propria sa fiică, de când se născuse?
Cum va mai putea trăi fără aleasa inimii sale?
Cu inima şi sufletul sfâşiate de durere traversă golul alpin şi coborî la întâmplare printre stânci către grotă.
Când ajunse în faţa intrării, valea se învârtea în jurul său într-un dans ameţitor. I se înmuiară picioarele şi nu îndrăznea să pătrundă. Reuşi totuşi să se desprindă de peretele rece şi umed şi pătrunse. Vocea Munţilor, când îl văzu singur şi cu faţa schimonosită de disperare, simţi năpasta, ce se abătuse asupra lor.
- Unde-i Floricica? Unde-i micuţa mea prinţesă? - întrebă în culmea disperării.
- Iubita mea prinţesă şi-a luat zborul spre înalturi, unde doar caprele negre şi vulturii mai pot ajunge. Trupul său s-a transformat, prin nu ştiu ce minune, într-o imensă floare, ale cărei petale albe au presărat ţancurile stâncoase ale muntelui luând cu ea secretul şi misterul acestei transformări miraculoase.
În acel moment, Vocea Munţilor deschise ochii larg, se rezemă de peretele stâncos şi rece al grotei şi, de atâta jale şi durere, se transformă în stană de piatră. Din cei doi ochi, cândva ageri şi limpezi, curgeau şiroaie de lacrimi. Două izvoraşe îşi uniră apele la picioarele sale, apoi se prelinseră prin peşteră la vale. Un torent luă naştere şi se prăvăli printre pintenii de piatră şi trunchiurile brazilor în micuţe cascade, din care se înălţa un tumult de jale. Apele sale se rostogoliră din ce în ce mai vijelios şi se liniştiră abia la contopirea cu lacul de cristal.
Uimit de cele petrecute se urcă pe o culme, de unde i se deschise o privelişte de basm. Se frecă la ochi neînţelegând ce vrajă plutea în jurul său.
Ar fi dorit să părăsească pentru totdeauna aceste locuri, dar nu avea forţa necesară. Era legat pe vecie de aceste meleaguri. Cum să-şi părăsească iubita împrăştiată pe creste şi s-o lase în singurătatea munţilor?
În cele din urmă, când mintea i se mai limpezi din vâltoarea durerilor sufleteşti, îşi aminti de Ecoul Munţilor şi cu cugetul împietrit de suferinţă îşi îndreptă paşii spre cealaltă parte a masivului.
Ajunse la versantul, pe care bătrânul cu barba albă până la piept şi pletele albe căzute pe umerii îngreunaţi de povara anilor îşi petrecea zilele şi nopţile.
De cum îl zări pe Bujorel, simţi că ceva nu-i în regulă şi îi ieşi în cale îngândurat, oprindu-se pe un pinten stâncos ce înainta pe deasupra văii ca o cumpănă.
- După chipu-ţi trist şi amărât veşti rele îmi aduci, voinice!
- Am rămas singur... Bătrâna, stană de piatră, din care un izvor ca de cleştar coboară către lacul fermecat, iar a mea prinţesă s-a dezmembrat în mii şi mii de petale, iar acum împodobeşte ţancurile stâncoase de deasupra abisurilor. Doar tu mi-ai mai rămas.
Bătrânul începu să plângă de durere într-un hohot ce se prelungi în ecouri de răsunară văile şi tresăriră piscurile, fiarele sălbatice urlară speriate şi brazii se cutremurară din rădăcini de spaimă. Pe dată Ecoul Munţilor împietri într-un sfinx, care, peste vremuri, va înfrunta cu pieptu-i de piatră stihiile naturii şi ale anotimpurilor cu toate capriciile lor. Şiroaiele de lacrimi se revărsară din ochii săi de şoim către hăul fără de sfârşit formând o spectaculoasă şi tumultuoasă cascadă, iar în fundul văii sălbatice luă naştere un fluviu ale cărui ape învolburate se rostogoliră la vale, către marea cea mare, şi de acolo spre nesfârşitul ocean.
Bujorel ca martor şi la această spectaculoasă transformare rămase din nou vrăjit. Nu pricepea ce se întâmplă în jurul său, de ce aceste modificări miraculoase. Nu mai pricepea dacă propria-i persoană este o fiinţă reală sau un personaj straniu dintr-un vis de coşmar.
Era în culmea disperării. Rămăsese singur în creierul munţilor. Noaptea îl prinse, undeva, pe un platou şi nici nu realiză când adormi în fâneţe. Visă că era cu iubita pe un câmp plin cu flori de toate culorile. Răcoarea dimineţii îl trezi din somn. Picăturile de rouă de pe ierburi îi spălau obrajii trişti şi palizi.
Continuă să colinde la întâmplare, trecu peste vârfurile golaşe prin locuri neumblate şi ajunse acolo unde dispăruse iubita sa. Deodată zării pe un colţ de stâncă o floare ciudată pe care n-o mai văzuse în viaţa sa.
Se apropie de ea şi atingându-i uşor petalele îi grăi:
- Floricica mea, prinţesa mea iubită, tu eşti acum o floare de colţ?
În timp ce rostea aceste cuvinte, văzduhul fu invadat de o melodie duioasă. Armoniile sale cuprinseră întregul munte.
- Unde eşti prinţesa mea? Îţi recunosc glasul duios! Îţi simt spiritul aproape!
Se ridică şi alergă în direcţia în care se pierdea melodia şi ajunse pe o pajişte din golul alpin. Cuprins de fericire inexplicabilă se lăsă pe spate în iarba verde şi privi albastrul cerului.
Din înalturi, în voalul de mireasă, prinţesa coborî lin, dar fără să atingă pământul şi-i întinse mâna chemându-l:
- Vino, iubitul meu, să-ţi arăt împărăţia pământului!
Bujorel îi prinse mâna şi împreună plutiră spre zările albastre. Colindară lanţurile muntoase, traversară mări şi ţări, se scufundară în oceane, apoi se ridicară, din nou, peste păduri tropicale, peste pustiuri şi deşerturi, traversară plaiuri, unde Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi dansau fericiţi în împărăţia lor, apoi se reîntoarseră în regatul munţilor printre izvoare şi cascade.
Bujorel zării din înalturi pajiştea pe care adormise. Cu cât se apropia de acest tărâm, ce-i răpise pentru totdeauna iubita, cu atât meleagurile păreau rupte dintr-o poveste. Pajiştea era presărată cu mii de flori roşii ca focul.
- Ce câmp minunat! Oare când a înflorit aşa de repede?
- Ăştia-s bujorii ce au crescut din trupul tău. Petalele roşii ca focul sunt văpaia dragostei ce mi-o porţi.
- Ce minunăţie!
- Acum tu decizi! De alegi calea, să te întorci în lumea ta, aceşti bujori de munte vor dispărea pentru totdeauna. De vei rămâne alături de mine, atunci Bujorul de Munte va împodobi golurile alpine atâta timp, cât Floarea de Colţ va dăinui pe ţancurile cele mai sălbatice.
- Nu voi distruge această vrajă a munţilor! Cine va călca pe aceste câmpuri înflorite, dragostea i se va aprinde în inimă şi, atunci, mai sus, va descoperi Floarea de Colţ, pe care o va admira şi o va ocroti, deoarece ea a fost, este şi va fi Prinţesa Munţilor!
Şi, îmbrăţişaţi se ridicară în înaltul cerului, unde-şi clădiră o împărăţie a florilor, părăsind pentru totdeauna regatul pământesc.
Aici a rămas doar o amintire din ce au fost ei. Floarea de Colţ - o Prinţesă supremă - ce se căţără pe cele mai prăpăstioase ţancuri şi Bujorul de Munte care împodobeşte cu frumuseţea sa pajiştile golurilor alpine!
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Ion Lazăr da Coza în
-
Mici greșeli: dintr-o dată > dintr-odată, în dată > îndată etc.
O poveste frumoasă, interesantă, bine scrisă!
da Coza
-
Despre
conducere site
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, artistă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - scriitoare
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - scriitor
MIHAI KATIN - scriitor
GRIG SALVAN - scriitor, cantautor
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite astăzi
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru acest an au donat:
Gabriela Raucă - 300 Euro
Monica Pester - 300 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
important!
Activitatea Recentă
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
