În dimineaţa aceea orăşelul era învăluit în ceaţa fără gust a primelor zile friguroase, când pământul încă mai respiră în timp ce ridică aburii focurilor din frunze.

            Cum Dumnezeu de-a apărut poleiul ăsta pe străzi? se întrebă el în gând. Mergea, dar îşi ţinea greu şi precaut echilibrul.

            “Gesta” de mult o bucăţică de proză - cum spunea nebunul lui prieten, smintitul ăla căruia îi picau “cele mai bune bucăţele“ în pat.

            “Doamne!” apucă să rostească în timp ce, ca într-o peliculă de film în slow motion piciorul îi fandează brusc înainte, apoi se ridică ca tras de o sfoară, în aer.

            Îşi regăseşte dificil poziţia. Se înfăşoară mai strâns în paltonul recondiţionat. Şi merge mai departe. Îşi aduce aminte subit c-a ieşit să cumpere ceva pentru spălatul capului. ”Sunt nebun. Tocmai când toate prăvăliile au primit marfă şi când...”

            Dar deja a intrat în magazin. Şi chiar nu înţelege de ce, în timp ce priveşte flacoanele de plastic şi sticluţele cu aspect dulceag, înşirate pe rafturi, de ce simte undeva în spate, parfumul epidermei ei?

            Ea nu este acolo. Evident. Aşa că bâlbâie fâstâcit în faţa standului un nume oarecare de şampon. Îl ia repezit şi se îndepărtează.

            Drept pentru care merge, obsedant până la golirea sensului, merge, priveşte fix la atingerea tălpii de sol, mişcarea piciorului în aer, punerea unuia în faţa celuilalt. Mereu întrebarea care îi răsare aparent sporadic prin minte: până când? până unde?

            Acasă sărăcie decentă cu aere mic burgheze inteligente. Rafturile pline, suprapuse cu cărţi. ”Cine are nevoie de tine?” „Tu”, îşi răspunde mental el. „Adică eu. Adică eu am nevoie de mine însumi. Ca să fie clar.”

            Aceleaşi întrebări, aceaşi stare. Şi cum ar fi putut fi altfel? Trăia aceleaşi zile, în acelaşi loc, cu aceiaşi oameni. Ca de fiecare dată când sentimentele viscerale îl prind în stăpânire, se opreşte pe marginea patului, prea mare şi în acelaşi timp prea mic pentru el. Îşi cuprinde ţeasta ovoidă în mâini.

            Se gândeşte la fabula propriei naşteri, tălmăcite şi răstălmăcite cu fiecare gând care îi aminteşte că este. Că există pe lumea asta. Deşi nu e sigur că e într-adevăr pe lumea asta. În realitatea imediat palpabilă. Cognoscibilă. Păi şi dacă nu asta e realitatea? Şi dacă el nici măcar nu se află aici? Dacă tot ce îl înconjoară e doar un vis? Priveşte apatic, în gol, fundalul. Fundalul superangular al primordialului din care se pare că totuşi a apărut.

            Se ridică şi se apropie de duritatea biroului, a lemnului din care e făcut. Miroase a copac. Se aşează cuminte pe un scaun şi începe să citească. Să răscitească sunetele tăcute ale literelor scrise pe foaia din faţa lui.

            Şi din senin, iar simte parfumul ei. Al făpturii îmblănită parcă şi vara, în propriul trup.

            Percepe ca într-o resorbţie focalizată unic într-un punct zero, un soi de nonintromisiune a fiinţei ei tăcute. Doar verde irizant, emis de ochii orientali, oblici, conturaţi de natura genelor absorbante a toate şi a tot.

            Cassandra. Hăul verde.

            Gustarea unei cepe mică, mare, degerată, oricum ar fi, devine subit ţelul vital al clipei. Urmarea căutării ei este descoperirea miorlăită a singurei vietăţi aflate momentan în casă: motanul uriaş. Care-l priveşte fix şi cască, în timp ce-şi deschide bulbul botului într-un fel de dorinţă de comunicare.

            Neputincios, fără succes în osteneală, trânteşte uşa întru închidere pe veci şi merge la restaurant.

            „Salut bătrâne” aude din partea mesei, acum în diagonală cu el şi-l zăreşte pe smintitul cu ”bucăţelele cele mai...”

            „N-a mers, spune drept: fac pariu că până la urmă n-ai găsit ceapa buclucaşă Cum altfel să ajungi tu aici? O să-ţi cumpăr într-o zi o sută de kile, că tot or să mucegăiască în baia aia a ta de abur, pe care o numeşti casă.”

            Se aşează, uşor iritat-hazliu, pe celălalt scaun. Zâmbeşte stingher.

            „Să-ţi povestesc...” continuă amicul, „e una... Are o haină, mamăăă!!!!” Iar el tresare, enervat, cu gândul hăului verde în minte. Dar răsuflă uşurat: „smintitul” îi arată cu ochii, dintr-o mişcare a capului, o tipă într-un pantalon alb atât de strâns pe ea „că-mi vine să muşc ca dintr-un fruct copt” îl aude. Smintitul soarbe tacticos o gură de vin: ”ordinară, Doamne. Şi atât de sfântă” rosteşte cel-căruia-nu-i-scapă-nimic.

            „Măi deşteptule” aude iarăşi „ţi-aduci aminte de întrebarea aia - dacă din greşeală a-ţi poseda un crocodil ce-aţi face cu el?” Zâmbeşte amuzat. Şi descoperă: evrika, era tânăr, foarte tânăr pe vremea când, spre stupoarea celor din jur, cu toată nonşalanţa de care era în stare, rostea din senin, foarte afabil: „Dacă a-ţi poseda un crocodil...” Şi toate celelalte.

            Amintirea răspunsurilor ei, care se prindea în joc, replici laconice, prelungite, tăcute prin însăşi rezonanţa vorbirii. De parcă ar fi fost bulgări de lună. Pe care-i căuta haotic prin sine. El încheia totul cu o privire adâncă, plină de toate înţelesurile lumii în timp ce termina joaca verbului: „Echivalent cu rafinamentul tău.”

            Era o dăruire verbală, adresată spumoasei rochii de lângă el. O dăruire fără un dar propriu zis, dar subânţeles, inconştient. Şi Doamne, primea în schimb ”sancta inocenţa” privirilor ei, misterios de profunde.

            ”Ce faci dom`le? zice parcă din alt univers amicul. “Coniacul se bea la temperatura camerei Pardon, a sălii, unde...”

            Nu-l mai aude. Sau aude ceva din zborul cuvintelor. Pleacă. Că dacă tot s-a obişnuit să plece, atunci să plece iar.      

            Ajuns înapoi acasă îşi pune mohorât haina în cuier. Păşeşte fără chef spre tocul uşii. O ia înapoi spre intrare. Se răzgândeşte din nou. Se aşează pe scaun în faţa măsuţei şi priveşte topul de hârtie din faţă. Gol. Înalt. Alb.

            Şi el care trebuie să înceapă cumva. Să scrie. Că doar de asta are ditamai pachetul de o sută de file în faţa lui.

            Renunţă.

            Coşmarurile de fiecare noapte, urmate întotdeauna de meditaţia îndelungată. Pentru că cele mai multe din ele au cheie. Iar cheia este la el. În el. În în-scrisul fiinţei lui. De fiecare dată căută disperat înţelesurile, dispersat în fiecare cotlon: „aici nu e. A, aici e!”

            Veşnica nesiguranţă. Semne, numai semne. Puţinul coşmaresc e groaznic tocmai pentru că nu-i găseşte simbolul: trenuri, pulberi argintii mercuriene. Înciudat se gândeşte că niciodată, dar absolut niciodată n-a avut revelaţii nocturne lângă ea. Ar fi putut să o implice (instinctul ăsta din fiecare din noi), i-ar fi povestit, normal, absolut normal şi ei.

            Dar nu, n-are el bafta asta.

            Aude sunetul soneriei. Nu vrea să deschidă. Nici măcar n-are chef să vadă cine e. Ţârâitul insistă. Enervat, merge spre uşă.

            În cadrul ei, nebunul. Grecul. ”Ţi-am adus Zorba.” Nici nu se uită la el, care e, orişicum, gazdă. Intră ca la el acasă. Direcţionat pe cap compas pick-up. Dă drumul boxelor şi începe, foarte prins de ceea ce face, dansul plajei din filmul cu acelaşi nume.

            Îşi mişcă şi-şi muşcă buzele fericit, mimează cuvinte şi melodii doar de el ştiute, cu o sticlă de vodcă în mână, pe care o aruncă foarte sigur şi precis dintr-o palmă într-alta. Până când, epuizat, se aruncă pe un scaun pliant. Mai apucă să îngaime: „ţie ţi-am adus-o. Sticla. E pentru tine.”

            Doamne, ce s-ar face fără zăpăcitul ăsta, care are darul de a-l scoate din transă de fiecare dată?.. ”Şi ceapa. Vezi ceapa. Ţi-am promis doar o sută de kile. Nu te speria, nu-s decât trei.” Mai aude un: ”Fi-ţi-ar mansarda de râs” şi vede uşa închizându-se după el. Asta e tot. Grecul meteoritic. Şi sticla asta. De parcă el ar bea. Doar că grecoteiul ştie că o să fie păstrată până la următoarea vizită.

            Dezmeticit, se aşează iar la masă şi începe să scrie dintr-o dată, fără oprire. În răstimpuri priveşte hipnotizat creionul fugind parcă singur pe foile din faţa lui. Umple pagini după pagini. Multe. I se par foarte multe.

            După un timp, obosit, priveşte hârtiile aruncate în dezordine pe masă. Le numără şi exclamă surprins şi dezamăgit: ”Ce Dumnezeu? Doar şapte? Astea dactilografiate nu fac nici trei.”

            Totuşi mesajul e acolo, în cele şapte-trei foi. „Mi-am păpat porţia de visuri pe o săptămână.” Îşi face un nechezol tare ca o copită aruncată în lehamite. Ciudat, dar simte că e gata să aţipească. La un moment dat, chiar adoarme, dar sare dintr-o dată ca ars: n-a terminat simulacrul de cafea.

            Vede aburul din ea cum urcă şerpuit spre tavanul galben. Dumnezeule, dar e trei noaptea. Se simte fără aer. Îşi ia paltonul şi fuge. Nesfârşit. Până ajunge în mijlocul unei alei mici, uşor înclinate. I se pare că aleargă de secole. Cumva de la sine, paşii i se liniştesc.

            Intră în curtea largă a casei ei. Uşurat, vede o lumină mică. Înaintează..

            Coboară în casa puşkiniană: stampe chinezeşti pe pereţi, totul la fel de simplu şi echivoc ca şi acea abandonare a ei în braţele lui, în trupul lui. Toate uşile se deschid parcă de la sine şi rămân deschise în urma lui.

            Ajunge într-o cameă. Lumina venea de acolo iar ea îi apare într-o lungă rochie, albă. „Doamne, ce spumă” îşi spune în gând. Totul pare ceva ritualic, ca şi gustul atingerii buzelor ei, perfect conturate.

            Luminile se schimbă ciudat între ele. Albul devine albastru, iar roşul se topeşte într-un verde primăvăratic, care alunecă într-un galben de floarea soarelui.  Întreaga lume e uşor încetoşată, cu margini neclare.

            Apoi vede bătrâna cocârjată de lângă ea. Tac amândouă. De undeva, n-are idee de unde, aude: „Te aşteptam.” Se simte tras uşor spre ele. Începe iarăşi să meargă. De data asta pe alei mici, în unghiuri tăiate scurt şi foarte întortocheate. Şi deodată apare o altă casă. Mică. Aproape invizibilă în noapte.

            Lumina roşiatică şi palidă aruncată de abajurul din centrul tavanului învăluia ţiganca Bătrână, trântită în mijlocul divanului mare şi larg. Copii, cei trei copii ai femeii tinere - fata Bătrânei - se jucau în linişte, în timp ce dădeau drumul cu greu câte unui cuvânt.

            Cassandra stătea şi privea în gol, ciudat îmbrăcată în nişte pantaloni decoloraţi şi iziţi pe alocuri de-atâta purtat, cu o bluză de culoarea nopţii pe ea. Părea să nu aştepte nimic.

            Camerele erau sărăcăcioase, dar curate. Tânăra ţigancă avea grijă ca niciodată să nu fie mizerie şi stătea docilă, mai tot timpul, cu mătura în mână. O privi admirativ. Părea că-i e pe plac simplitatea din jur şi privirea îi căzu din nou asupra Cassandrei.

            Privea în continuare, tăcut. În uşă răsunară câteva bătăi puternice. Se duse calm să deschidă, lăsând cele trei femei în aşteptare,. În cadru apărură câţiva bărbaţi tineri. Intrară. Îşi făcură loc în cameră. Vorbeau de răzbunări şi de plecări în alte ţări. Despre sprijnul lor. Cassandra îi privi în tăcere. ”Dar nu..” spuse ea moale, cu zâmbetul ironic ce-i apărea pe buze câteodată. Negă lent din cap „Nu vreau să plec nicăieri....” Trebuie să ajungi în Spania.” „La ce bun?”

            Ceilalţi nu mai răspund. Ţiganca Bătrână îi urmări cu privirea, micşorându-şi ochii înguşti, apoi adormi. Se hotărî totuşi ca unul dintre ei s-o însoţească. Apoi plecară.

            Peste câteva zile, trenul trecu graniţa. În faţa lor se perindau peisaje pustii, stepe întinse şi uscate. Se însera.

            Păşeau domol acum spre-o altă casă, ascunsă în umbra unui gard viu, înalt. Lumini palide se iveau din când în când şi-un fascicol lung se zări din dreptul unui gol lăsat de o uşă. Un cocoş se târî la piciorul ei spunându-i: „Ce bine c-ai venit.” Apoi observă că pasărea are încheieturi mici ca de câlţi şi începe să se destrame.

            Apăru o găină care şopti la fel de stins, înainte de a se deşira şi ea: ”Bine ai venit!” Câinele se rupse şi el în bucăţi şi intrară în tăcere.

            Înăuntru îi aştepta un om cu un felinar vechi şi ruginit în mână. Îi conduse printre holurile lungi de întuneric. Îi încuie într-o cameră şi dispăru la rândul lui, luând cheia cu el. Două paturi de campanie, aproape unul lângă altul, ocupau încăperea.

            O văzu cum se lungeşte, obosită de drum, şi zări prin oglindă cocoşul. Îşi aduna câlţii cu ciocul, punându-i la loc.

            Jungla începea chiar din marginea pervazului. Pete de lumină solară ocupau acum spaţiile mici dintre tufe şi văzu frunzele colorate în tonuri de albastru, şi verde, şi galben. În cadrul geamului din spate reflectat în mirajul staniului, în locul cocoşului apăru un cap de femeie ce-şi prefigură trupul de şarpe punând labele de leu pe lemnul pervazului. Privea halucinant spre el.

            Se ridică cu privirea fixă în ochii ei şi, cu plasa de porţelanuri chinezeşti în mână se îndreptă spre geamul din faţă. Ciudăţenia uriaşă călca pe urmele lui. Iar el se uită încurcat la ferestrele din perete. Se întrebă pe care să iasă şi aruncă plasa plină de antichităţi chinezeşti în cel mai mic. Mâna i se mişca lent, foarte lent. Auzea paşii încetiniţi ai arătării. Sticla zbură prefăcută în cioburi, cu o încetineală dusă până la absurd. La fel de molcom îşi făcu vânt printre frânturile casante ce-i invadau zguduindu-l fiinţa. Şi sări.

            Saltul îl proiectă mai mult în faţă decât în sus. Se trezi că se rostogoleşte la rădăcina unui banan bătrân, din care atârnau liane.

            Pe poteca ce venea din junglă apăru Cassandra. Îi zâmbi. Îi făcu un semn înălţând din umeri, ceva ce-ar fi putut însemna: “Asta e.”

            Rătăcit, pipăie cu mâna după lumină. Lampa se aprinde şi-i zăreşte trupul prelung şi drag, înfăşurat spasmodic în albul cearceafurilor, alături de-al lui.

 

 

 

 

Vizualizări: 161

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Folosești când ghilimele românești („----”), când pe cele englezești (”----”).

Unele propoziții sunt prea scurte, fără a aduce farmec stilului.

Fiecare frază, practic, e un paragraf. (Paragraful concentrează mai multe fraze care au o idee, un mesaj comun.)

Stilul... cred că ești în căutarea unuia, sau dacă tu crezi că l-ai găsit, îți spun cu „nu te prinde”. E prea afectat. Prea vrei să epatezi și astfel devii artificioasă. Un ex: Acasă sărăcie decentă cu aere mic burgheze inteligente. Rafturile pline, suprapuse cu cărţi.

Finalul l-ai vrut a la Mircea Eliade, însă... jale mare!

În speranța că iei observațiile mele ca pe niște păreri bine-intenționate, te așteptăm și cu alte lucrări.

da Coza

Mulţumesc mult Ioan,

Despre ghilimelele în cauză am mai discutat dar se pare ca ai uitat. -)))) Oricum chestiunea mi se pare absolut IRELEVANTĂ.

In rest, iarăşi mulţumesc pentru păreri. Ce ţie ţi se pare "epatat" mie mi se pare simplu. E adevărat că pe undeva  şi eu simt că mai pot rotunji ceva. În privinţa frazeşlor sunt cam aceleaţi - constructiv vorbind - ca şi cele din ce am mai postat. Ele chiar sunt stilul meu.  Adică suficient de scurte pentru a putea spune ceva. N-am vrut şi n-am intenţionat să fac nimic "a la" cineva. În toate  scrierile mele există mai mult de un grăunte de adevăr  şi te las pe tine -dacă te interesează- să afli la ce mă refer. Poate dacă citai pe altcineva..-))))) În plus ştii şi tu cum e: nu-i musai să placă la toată lumea-))).

 Numai bine.

Şi mie mi-a apărut în  minte M.Eliade cu ale sale nuvele adolescentine, Adolescentul miop, Maitrei. Am regăsit mesajul, doar că aici personajul principal este destul de matur din moment ce frecventează birturi. Însă ideea perfecţionării prin scris... traiul mediocru, obsesia pe care o urmează prins sub meandrele magice ale ţigăncii Casandra, ne duce spre Eliade. Acţiune somnabulească, text psihologic.

iziţi - iziniţi cred că ai vrut, iziţi nu am găsit în DEX.

Cu stimă, Sofy.

Ai dreptate - dacă zugravul vrea să-ți văruiască apartamentul nu cu var lavabil, ci cu leșie e absolut IRELEVANT. Felicitări pentru logica ta! Trăiască România și ai săi cetățeni!

Sorina, dacă vrei să placă doar vecinelor și rudelor apropiate... e-n regulă! Nu o să mă mai bag.

Mul'umesc Sofy,

Într-adevîr textul este unul de factură onirică. Doar că Eliade nu e singurul care a scris pe tema în cauză. Aş vrea eu să am o filiaţie în volumele lui, dar nu prea cred. M-ar onora. Sau poate doar dacă luăm ca sursă în sensul ăsta izvorul comun de esoterism pe care îl poesdă întreaga omenire. Şi care pe mine m-a preocupat încă din primele respiraţii-))))  Chestiunea traiului aşa cum îi spui tu, a elementelor repetitive  este iarăşi  bine înţeleasă şi mă bucur.

Dar dragă Sofy, ce e cu tendinţa asta de a "leza" personajele  şi de a le impune  nişte limite stricte: temporale, de vărstă, etc? N-am menţionat nicăieri  cuvântul " birt"- care are cu totul altă semnificaţie, ci doar pe cel de restaurant. -)))) Asta ca să-i ofer puţină satisfacţie şi lui Ion cu privire la "afectarea" mea.

Acum serios, după cum ştim prea bine personajele ne conduc pe noi  şi nu noi pe ele. Noi doar le schiţăm, după care, ca orice creaţie care se respectă, ele "îşi iau propria viaţă în mâîni". La o recitire a textului- cu toate că ştiu foarte bine cum stăm toţi cu timpul- o să observi că nu există nici o referire la Cassandra ca ţigancă. Ci la alte două personaje secundare. 

Acum despre "iziţi". Nici nu aveai cum să-l găseşti în Dex. Este un soi de regionalism folosit foarte mult în copilăria mea, ca şi astăzi de altfel. El înseamnă rupt (mama-pentru că aveam obiceiul de a-mi băga degetele în orice ruptură cât de mititică ca s-o fac cât mai mare, îmi tot spunea când eram mică "nu mai trage de ei, nu vezi că s-au izit de tot?" Izinit aşa cum ai spus tu înseamnă "murdar"  sau "nespălat bine". Referirea era, aşa cum am spus deja, la "rupt".

Oriucm, îţi mulţumesc foarte mult pentru  tot. E foarte  instructiv şi foarte de  apreciat să ai cu cine vorbi -şi mă refer la toţi cei care fac comentarii- pentru că aşa creştem.

Cu stimă,

Sorina

 

 


Ioane,

 Am observat mai demult dar m-am abtinut pana acum să-ţi spun asta: cred că ai o problemă de a da cu..ceva în fasole. Iei totul personal pentru ca probabil esti afectat personal. Doresc să evit o dispută care nu are nici un temei LITERAL.

Data trecuta ai menţionat "musca în strachina cu ciorbă" acum "leşia", plus "rudele şi vecini". Tu chiar  nu obesrvi ca comportamentul tău este ofensator la adresa persoanei, iar nu pertinent la un text literal? Pentru mine cum pun ghilimelele , deşi ţi-ammai  spus şi altădată, în glumă să vorbeşti cu Wordul meu, NU ARE NICI O IMPORTANŢĂ.  Camil Petrescu este cel care  a spus că modul în care scrie cineva se rezolvă la tipografie ori editură. Important este dacă are ceva de spus. Că ştie să scrie sau nu e vax. Asta a spus el, nu eu. În plus ghilimelele sunt departe de a fi o greşeală capitală. Important este să fie puse. Nu încurcă cu nimic nici lizibilitatea nici altceva. Te-ai simţiti atât de jignit de faptul că eu nu dau două parale pe cum le scriu, atât de mult încât "nu te mai bagi"? Vrei să îmi cer scuze că am alte păreri decât ale tale? Să înţeleg că cine nu are aceeaşi opinie ca a ta este împotriva ta? Atunci: Trăiască comuniştii şi a lor moştenire!

 Eu zic să te mai gândeşti în privinţa tendinţei -pe care -personal- o înţeleg, ca om- de a-i umili pe alţii. Asta nu va rezolva nimic. Pentru nimeni. Ţi-am vorbit frumos şi mă aştept la un limbaj adecvat din partea ta. Mai ales că eşti aşa de "minuţios" când vrei.
Sorina Zota a spus :



Ion Lazăr da Coza a spus :

Ai dreptate - dacă zugravul vrea să-ți văruiască apartamentul nu cu var lavabil, ci cu leșie e absolut IRELEVANT. Felicitări pentru logica ta! Trăiască România și ai săi cetățeni!

Sorina, dacă vrei să placă doar vecinelor și rudelor apropiate... e-n regulă! Nu o să mă mai bag.

Sorina,

Word-ul e „o sculă” (l-am citat pe Iliescu, apropo de urările tale), și eu cu sculele nu vorbesc, dar cu stăpânii lor, da.

Când e vorba de acuratețea limbii române, o iau ca pe ceva personal! Nimeni nu e infailibil, dar să o ții langa în greșeală, mi se pare o blasfemie.

Mi-am făcut foarte mulți prieteni literați pe acest site de la care am primit cărți, cu care am făcut schimb de cărți, de la care am cumpărat cărți. Cei care au ținut cont de atenționările primite aici - acest site se vrea un cenaclu online, și nu gardul primăriei unde se pot lipi anunțuri de genul: „Avem, oo!„ - au tipărit cărți curate gramatical (zece, douăzeci de ochi văd mai bine decât cei doi ai autorului). Ceilalți - orgolioșii - nu. Ceea ce spui tu e valabil cu o singură condiție - editura să aibă un veritabil corector. Or câte edituri au așa ceva? Știi cât îl costă pe un autor să plătească un lector de carte? Poate că tu ești dintre puținii fericiți care-și permit acest lux, totuși, pe moment, nu vreau să mănânc un măr cu noroi pe el. Strict literar, hai să analizăm această propoziție: Rafturile pline, suprapuse cu cărţi. Nu-i așa că reiese că rafturile sunt suprapuse cu cărți, și nu cărțile sunt suprapuse?

Dacă e să fim orgolioși, hai să fim în sens creativ, perfecționist.

Mi s-a mai zis că, de cele mai multe ori, ceea ce spun e fără tactică. Probabil. Dar sunt departe de a umili, îmi place să sper. ...Nu am timp să fiu mămos. Și-apoi mă adresez unor oameni maturi, care au personalitatea deja formată, iar o critică sinceră (nu știu și cât de competentă) cred că nu le afectează firea. Dacă se știu a fi prea sensibili, să nu iasă în public. Și scrierile mele au fost criticate... și-s viu!

da Coza

Exact asta am vrut să arăt:  Rafturi suprapuse cu cărţi. Ce e în neregulă aici? Care e problema? Doar că nu vizualizezi tu aşa ceva? În privinţa editărilor şi lecturării  scrierilor noastre nu-mi fac griji. Şi nu din motive de bani. Poate că stau mai bine ca tine. Dar poate că nu. Ce ţi-am spus erau vorbele lui Petrescu.

Mulţi dintre marii scriitori n-ar mai fi avut nici un viitor literar dacă cineva ar fi stat "la cosit" ghilimele  prin textele lor. Mulţi au ajuns mari pentru că cineva a "văzut" şi altceva înafară de aşa zisa gramatică -care fie vorba între noi se modifică de la jumătate de generaţie la jumătate de generaţie umană, la dorinţa  unora. În plus repet, poziţionarea englezească sau românească a ghilimelelor NU est eo greşeală gramaticală.

Poate dacă aş fi scris un "mai  jignit" aşa cum l-am scris aici, da. Înţelegeam.  La capitolul speranţă stai prost de tot. Degeaba speri. Ceea ce faci şi modul în care o faci este arogant şi umilitor, conform multor metode de care am pomenit în mesajul anterior.  Dar nu toţi avem stofă de profesor. Chiar şi aici: pur şi simplu nu te-ai abţinut să nu "pişti" un pic cu "gardul primăriei" şi cu "mărul cu noroi". Epitetele tale sunt  de departe "de folos".

De opinii ţin cont în măsura în care ele  întregesc o sferă  şi rezonează cu mesajele pe care le transmit prin textele mele de factură literară. Am mai găsit doritori de sugestii gen:" Pune dialoguri mai multe",  " scrie cu trei puncte", scrie cu cinci, ba nu, cu zece, etc.

Textul îmi aparţine şi ca atare atunci când ceva e de bun augur schimb. Aşa cum am făcut-o deja chiar la sugestiile tale anterioare. Şi o s-o mai fac ori de câte ori o să simt că ai dreptate. Dacă nu se pliază pe feeling-ul meu interior atunci rămân aşa cum sunt.

Despre cenaclul literar. All right. Am fost membră în câteva cenacluri literare. Unele cu totul şi cu totul deosebite, cu oameni deosebiţi. Care nu erau de acord cu orice. Oameni care la ora actuală sunt deja traduşi în alte limbi  de câţiva ani şi au la activ  premii de notorietate. Îmi erau buni prieteni. Şi asta nu pentru că eram femeie. Dar nu are importanţă asta. Nimeni însă niciodată nu a "taxat" pe cineva la modul ăsta pentru asemenea fleacuri. Când o fi să public  pe hârtie o să văd atunci ce  fac.

Foarte bine că eşti viu! Şi eu sunt la fel de vie în urma  rundelor  de floretă cu tine.

Şi??? Felicitări! Este şi de dorit aşa ceva.

 Doamne ajută!

 

Da, acum am înţeles că tânăra ţigancă nu este Casandra, ci a treia femeie din cameră. Dar putea fi foarte bine oricare dintre ele, (conform textului) în afara bătrânei ţigănci... Paragraful este destul de confuz, ca întreg textul de altfel. De aceea mă trimite la M. Eliade. Referirea la vârstă am făcut-o numai pentru că se vorbea de alcool şi de palton refăcut... Am dedus, poate nici nu este atât de important. Asta face parte din mine, deoarece sunt o fiinţă foarte ordonată şi-mi place să ştiu spaţiul şi timpul în tot, în toate. Nu pot viziona un film, până nu îmi pot imagina timpul şi locul pe care le tratează.

Iar faptul că am folosit birt... l-am făcut nu pentru că ai fi scris tu. Ştiu că tu ai scris restaurant, dar şi birt înseamnă acelaşi lucru. ''BIRT, birturi, s. n. Restaurant (mic și modest).'' Mi s-a părut a fi mai cochet cuvântul şi mai pe seama celor două personaje masculine. În legătură cu celălalt cuvânt, izit, de unde să ştiu eu ce conotaţie  are dacă eu nu-l cunosc şi nici nu-l găsesc în DEX? Este cuvântul tău personal, familial... Eu ştiu dar de izinit, care înseamnă ceea ce ai spus. Şi uite cum ajungem la vorba lui Ion da Coza, că e bine să respectăm limba română, aşa cum este ea pusă, în nişte limite de încadrare.

Aceeaşi stimă!

Sorina Zota a spus :

Mul'umesc Sofy,

Într-adevîr textul este unul de factură onirică. Doar că Eliade nu e singurul care a scris pe tema în cauză. Aş vrea eu să am o filiaţie în volumele lui, dar nu prea cred. M-ar onora. Sau poate doar dacă luăm ca sursă în sensul ăsta izvorul comun de esoterism pe care îl poesdă întreaga omenire. Şi care pe mine m-a preocupat încă din primele respiraţii-))))  Chestiunea traiului aşa cum îi spui tu, a elementelor repetitive  este iarăşi  bine înţeleasă şi mă bucur.

Dar dragă Sofy, ce e cu tendinţa asta de a "leza" personajele  şi de a le impune  nişte limite stricte: temporale, de vărstă, etc? N-am menţionat nicăieri  cuvântul " birt"- care are cu totul altă semnificaţie, ci doar pe cel de restaurant. -)))) Asta ca să-i ofer puţină satisfacţie şi lui Ion cu privire la "afectarea" mea.

Acum serios, după cum ştim prea bine personajele ne conduc pe noi  şi nu noi pe ele. Noi doar le schiţăm, după care, ca orice creaţie care se respectă, ele "îşi iau propria viaţă în mâîni". La o recitire a textului- cu toate că ştiu foarte bine cum stăm toţi cu timpul- o să observi că nu există nici o referire la Cassandra ca ţigancă. Ci la alte două personaje secundare. 

Acum despre "iziţi". Nici nu aveai cum să-l găseşti în Dex. Este un soi de regionalism folosit foarte mult în copilăria mea, ca şi astăzi de altfel. El înseamnă rupt (mama-pentru că aveam obiceiul de a-mi băga degetele în orice ruptură cât de mititică ca s-o fac cât mai mare, îmi tot spunea când eram mică "nu mai trage de ei, nu vezi că s-au izit de tot?" Izinit aşa cum ai spus tu înseamnă "murdar"  sau "nespălat bine". Referirea era, aşa cum am spus deja, la "rupt".

Oriucm, îţi mulţumesc foarte mult pentru  tot. E foarte  instructiv şi foarte de  apreciat să ai cu cine vorbi -şi mă refer la toţi cei care fac comentarii- pentru că aşa creştem.

Cu stimă,

Sorina

 

 

Eşti o scumpă şi o drăguţă Sofy dragă-))))

 Apreciez foarte mult, chiar foarte mult faptul că ai recitit textul, pentru că ţinând cont de factorul timp al fiecărei fiinţe umane, nici pe departe nu este de ici de colo.

Cred că simţi că vorbesc cât se poate de serios.

Vezi tu Sofy cum se manifestă totul în viaţa nostră" Absolut totul există şi acţionează în funcţie de scriptul cinematogarfic al fiecăruia dintre noi.  Al meu, al tău, al lor, al lui.

De exemplu pentru mine "birt" este o noţiune cu o rezonanţă foarte foarte joasă. E scriptul imprimat mie de familie, de societate , etc.

Pentru tine de exemplu exprimă cochetărie-))). În nici unul dintre cazuti nu e ceva greşit sau rău sau de blamat ceva. E doar o constatatare.

Nu sunt cu nimic superioară că pentru mine înseamnă ceva şi nu eşti cu nimic inferioară că pentru tine înseamnă altceva. E doar o noţiune. Un concept. Amândouă am reacţionat conform "scenariuluii" imprimat nouă. Atâta tot.-))))

 Cât despre "izit " însî...-)))) Nu e doar un cuvânt al meu,  ci al unei întregi regiuni. Şi câtamai regiunea- Moldova.  Iarăşi nu ai nici o vină că  nu ţi-a ajuns la ureche.  Eu însă niciodată n-am să mă împiedic de forma literară a cuvintelor. Asta sunt.  Scriu exact cum simt.

ASTA ar trebui să fie mult mai important.

Da` poţi să-ţi imaginezi cumva un Creangă scriind "literar"???? Ce-ar mai fi fost "Amintirile din copilărie" şi basmele lui fără savoarea indescriptibilă a cuvintelor lui scrise exact aşa cum erau rostite? Un Nichita care nu are nici o logică a cuvintelor-evident aparent- care să mai fi scrie despre "săruturi din talpă", sau despre o "ea-şi întinde părul negru de la uşă pân` la pat, să nu greşească bărbatul drumul lui predestinat"? Ori un Sorescu care n-ar mai fi strigat"Heiii, Uşor cu pianul pe scări"?

 Aşa încât vezi tu scumpa mea că ÎNTR-ADEVĂR este timpul pentru schimbări"???????-))))))))))

 Cu toată stima şi admiraţia mea pentru tot ce faci,

 Sorina

:)))))) Oh, bucata literară ca bucata literară! Poţi s-o percepi sau nu stil Eliade - fiind un moment şi monument de referinţă a stilului oniric, ispita e mare să-ncerci subconştient suprapuneri - deşi îmi amintesc câteva proze a lui Leonard Ancuţa exact în această notă, da nimeni nu-i zisă de Eliade!:))) Da când trecui la citirea comentariilor - fusei prinsă într-o capcană savuroasă şi-mi amintii cum mă zgâiam, adolescentă fiind la comentariile lui Petre Carp privind orice şi pe oricine până-mi făceau creierii şpagat!:))) Năzdrăvanilor!!!! Mă rătăcii printre cearşafurile metaforei pitindu-mă cu Casandra să nu fim lovite de vreo floretă! Şi apropo de disputa lingvistică, habar n-am de e în vreun dex, da la bunica la ţară (zona Argeş)izi - izinită e folosit în sensul de fandosită! Cred că avem mult mai multe dialecte cu regionalisme specifice decât cele trei mari zone recunoscute aprioric! Tata era oltean - şi în două sătuce vecine existau moduri diferite de denumire a unor obiecte şi acţiuni! Copil fiind, născută în Bucureşti, vacanţele mele erau fabuloase lingvistic - funcţie de verişoara la care locuiam totul se schimba - şi asta numai din Oltenia, saturi la mai puţin de un Km distanţă! Apoi am fost căsătorită cu un bărbat cu rădăcini din Ardeal şi am avut concomitent un foarte bun şi cult prieten ardelean! La fel - dialectul comun al celor doi era de maxim 40%, deşi ardeleni erau amândoi şi niciunul analfabet! Era o savoare să-i aud întrecându-se în termeni pe care celălalt nu-i auzise! Cred că dacă am avea un folclorist autentic - ne-am minuna singuri de câte zone lingvistice are ţara noastră!... Cred doar că trebuie să fim mai deschişi în a ne accepta diferenţele - ptr. că eu sunt absolut convinsă că fiecare ne-am confruntat cu situaţii ca cele descrise de mine, iar oamenii din zonele ţării folosesc cuvintele cum ştiu de la moşii lor, fără să le pese de dicţionare şi alte cele - şi sunt mândri de specificul limbajului lor, chiar dacă acesta se foloseşte doar într-un spaţiu de 1Km pătrat! Şi-i dreptul lor! Într-o lume a globalizării - ei să fie ataşaţi de 2anacronişme2 de-acestea! Îmi mai amintesc din copilărie o frază pe care mi-o spunea mereu bunica din Argeş duminica dimineaţa şi care pe mine (orăşanca) mă distra teribil prin conotaţiile ce le ştiam eu din Bucureşti: "Hai fată, te-ai regulat să mergem la biserică?!" Şi vă rog să mă credeţi că întrebarea ei nu avea iz pornografic, nici pe departe! Ci doar sensul de gătat, sau gătit în ţoale frumoase pentru slujba la care se mergea nesmintit! Deci, iacătă... Bogăţie şi abundenţă lingvistică... ar trebui să ne bucurăm!!!! Cu drag, Gerra

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Elena Mititelu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec anii a utilizatorului Elena Mititelu
cu 21 minute în urmă
Elena Mititelu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec anii a utilizatorului Elena Mititelu
cu 25 minute în urmă
Postare de log efectuată de Elena Mititelu
cu 31 minute în urmă
Dolha Paul-Alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog despre cerul senin și celelalte răni a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Apusul a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 1 oră în urmă
Postări de log efectuate de Corneliu Neagu
cu 1 oră în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Apusul a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ningea imponderabil a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a contribuit cu răspunsuri la discuţia Salvatorul a utilizatorului Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut discuţia Salvatorul a lui Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec anii a utilizatorului Elena Mititelu
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a contribuit cu răspunsuri la discuţia Vinovată de nicio vină a utilizatorului Agafia Drăgan
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inferno a utilizatorului Laura Cozma
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura8 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog clanța a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog clanța a lui Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de imaginație - ipoteză a utilizatorului Mihaela Popa
cu 4 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor