Bădia Gil avea ocazia să vadă, acum, ambientul în care se petreceau minuțioasele interogatorii la care erau supuși cei intrați sub observația tovarășilor de la Centru. Celulele subterane, slab iluminate, cu miros de mucegai și fără un loc de șezut, despre care auzise atâtea, i se vădiră drept simple fabulații ale celor care se pretau victimele sistemului. În afară de faptul că era plasat de la un chestor la altul, fiecare venind cu același set de întrebări, nimic nu se concretizase din acel folclor elaborat cu care i se păruse că reveneau acasă cercetații. Dimpotrivă, el fu introdus într-un soi de sală de conferințe, bine iluminată natural prin ferestre largi, însă cu mobilier dispus rigid ce îi dădea un aer cazon. Cu fiecare nou chestor sosit, părea că presiunea pusă asupra lui își pierdea din greutate, strecurând ba un pahar cu apă minerală, ba un drajeu mentolat, iar Bădia Gil, judecând după faptul că orice interogatoriu se încheia la ofițerul cu care colaborase, întrevăzu posibilul deznodământ și asta îl mai relaxă.

Dar se înșelase amarnic: puțini din cei ridicați cu duba specială se întorceau prea curând acasă, iar asta se datora nu faptului că li se găsise vreo vină palpabilă, ci aceluia că era nevoie de exemple clare privind rigorile codului legislativ. Pentru că recunoscuse partidele de vânătoare ilegale și oferise o listă bogată de nume ale participanților, a primit un an de detenție la Chilia și lucru obligatoriu într-o carieră de piatră din zonă. Aceeași bunăvoință cu care i s-a oferit apă minerală și drajeuri i s-a arătat și la primirea ținutei de penitenciar. Ziua în care fu transportat la Chilia coincise cu aniversarea celor șaizeci și cinci de ani ai Marelui Tovarăș, iar Bădia Gil nu cântărea dezamăgirea că ovaționase atât de vehement numele apărătorului patriei, ci se îngrozea la gândul că, dacă se va afla printre pușcăriași că el a fost un turnător, aceia se vor asigura să-i facă șederea memorabilă în „stabilimentul temporar”. Iar aceste temeri dureau cu atât mai tare cu cât se gândea la nevasta care, de la o vreme, dădea semne că se mai domolise pentru el și acum era însărcinată.

O vreme fu atât de străin la tot ce se petrecea în jurul său, prins în jocul de a accepta debutul a ceea ce se numea coșmarul vieții, încât abia realiză că se afla de trei săptămâni aici și nu cunoștea nici măcar numele celor cu care împărțea celula. Cu atât mai puțin era conștient de faptul că, de la venirea lui, privirile compătimitoare ale celorlalți pușcăriași se preschimbară în altele pline de ură și dorință de răzbunare. Oh, da! Când, în sfârșit, păru că revine pe pământ pentru a-și alunga ideea de sinucidere, cum credeau tributarii aceleiași sorți nenorocite, iată, întâlni în jurul său numai priviri ucigașe, guri deschise gata să îl devoreze cu tot cu rahat, iar el abia dacă avu răgaz să se întrebe dacă a fost demascat între timp ori s-a știut dintotdeauna ce făcuse în libertate. Culmea era că Bădia Gil a făcut ultimul raport în urmă cu vreo cinci luni, iar pușcăriașii o știau și pe asta, ceea ce le însutea motivele să tortureze psihicul acestuia destul de prins la ananghie. Deseori era trezit din somn, în toiul nopții, călcat în picioare și aranjat de pumnii nemiloși ai deținuților. Când a îndrăznit să ceară mutarea într-o celulă cu deținuți mai blânzi, i s-a spus: Vrei să bați tu pe alții, iar asta a rezultat în aducerea lângă el a unor gorile furioase care crăpau pietre în pumni, o haită de zdrahoni sub conducerea unuia zis Gaba. Ce umiliri în public la cantină? Ce zile de foame pentru că alții se săturau mai greu decât el ori silirea de a hali fără răsuflare mâncarea în care alții flegmau de față cu el? Ce munci sisifice la carieră și perversiuni din cele mai murdare? Nu există tortură mai mare pentru psihicul uman ca frica de a adormi, neputința de a ține ochii deschiși, apoi trezirea în bătăi crunte. Brutele acelea care căutau să-i stoarcă viața cu orice preț nu aveau somn deloc și, de la o noapte la alta, bătăile parcă se îndeseau și, odată cu ele, poftele păcătoase ale lui Gaba. Bădia Gil slăbea vizibil, ochii i se tulburau ieșindu-i din orbite, el tremura la orice pas înfricoșându-se și de zgomotul proprilor papuci. Teribilă treabă, pușcăria...

Mintea lui de ciocoi păstrase o mică rezervă de vitalitate, cu ajutorul căreia căuta să-și facă un plan de evadare. La felul în care au trecut abia două luni de închisoare, un an era mai mult decât suficient pentru a-l ucide, asta o știa sigur din indiferența cu care gardienii treceau peste transformările vizibile ale corpului său. Evadarea nu îi va asigura nicidecum șederea într-o pușcărie mai blândă, nici o pedeapsă mai scurtă; deci, tot într-acolo se îndreptau lucrurile, iar el știa prea bine de ce. Nu voia decât să-și mai vadă o dată iubita nevastă, să îi ceară iertare pentru tot și, apoi, să se spânzure undeva, departe de lume, să fie găsit prea târziu ori niciodată, devorat de adevăratele haite, cele din pădure. Așa că începu prin înfometare voită: micile resturi de hrană care îi mai rămâneau în față la cantină ajungeau pe scurgerea de la WC prin regurgitare forțată. Deja era mult prea odârlit ca să se vadă vreo diferență față de cum arăta, iar setea și lipsa de igienă îi procuraseră niște bube purulente în jurul botului, că îți era mai mare scârba să-ți amintești doar numele lui. În felul acesta, Gaba și ai lui nu îl mai sodomizau, dar asta nu îi îndepărtase de la plăcerea de a-i mai articula câte una în somn, așa, de dragul obiceiului. Curând, în fizicul lui Bădia Gil se instalară frisoanele și gălbinarea, iar, în momentul în care acesta leșină în văzul tuturor, pușcăriașii eliberară un strigăt triumfal:

— A mai crăpat un sifonar! Trăiască partidul!!!

Gardienii, mirosind un prilej de gălăgie ușor degenerativă, suflară la unison în fluiere și se răspândiră printre melteni să restabilească ordinea. Veniră doi să ia cadavrul încă viu pe sus, moment în care se auzi o voce:

— Țineți-vă blânzi în el, că mai are Gaba treburi de terminat!

Gorila Gaba, rușinat de râsul provocat de aceste strigături, căută deasupra mulțimii pe tupeistul cu pricina. Dar nu văzu decât fețe care îi rânjeau sfidător, toate la fel de obraznice și prea multe pentru a-și reabilita prestanța rănită tocmai acum. Așa că mai privi o dată în urma gardienilor care duceau bolnavul la infirmerie, ceea ce aprinse rumori și mai copioase în mulțimea de pușcăriași. Gaba nu avea altceva de făcut decât să recunoască față de sine faptul că forța cu care strivea pietre și oase era doar o adiere de vânt pe lângă aceste înjosiri prin care colegii de suferință își manifestau empatia pentru fapta de a-și fi violat și ucis mama. Iar starea lui era accentuată de urma unei lovituri de topor primită înainte de a fi pus „pe frână” și care i se adâncea în frunte doar atunci când era speriat. Cu ecourile hăhăitului în urechi, privea cum Bădia Gil era purtat pe sus, având întipărită pe figură acea îngrijorare deznădăjduită cu care, de obicei, bărbații privesc în urma femeilor care îi părăsesc. Gestul lui atrase compasiunea câtorva – și asta nu e de mirare la pârnaie, unde fiii pierduți ai moralității publice dezvoltă niște tabule filosofice în fața cărora noi, restul lumii, suntem o palidă adunătură de neofiți naivi. De pildă, unul zis Porcul – nimeni nu știa de ce, dată fiind constituția lui pricăjită –, era închis pentru că își violase fiica de numai doisprezece ani; el ar fi avut parte de clasicele chinuri care fac genericul miturilor din pușcării dacă fata nu ar fi venit regulat în vizită la el, privindu-l mai degrabă ca o îndrăgostită decât ca o fiică. Asta prilejuia filosofilor dintre ziduri – căci, la fel ca în lumea noastră, pușcăriile au formatorii lor de opinie – să dezvolte mentalități indulgente față de cei închiși pe viață. Condiția era ca „nedreptățitul” să demonstreze prin atitudine publică faptul că se afla acolo dintr-o nefericită împrejurare, un cod după care se ghidează majoritatea pușcăriașilor care nu vor să accepte propriile infracțiuni. Cam la fel se purtase Gaba în cantină când nu a ripostat la batjocura colectivă, în schimb a privit cu regret la starea deplorabilă în care ajunsese iubitul său Gil. Da, iubitul său Gil, pentru că asta vedeau cei închiși pe viață, deveniți filosofi și moraliști ai culturii Zen, pe chipul necioplit al acestui Gaba, tot închis pe viață.

— Pune-ți barbișonul la naftalină, Gaba! se auzi aceeași voce.

Ceea ce trebuia să se afirme drept un râs ca în teatrele obscene romane se consumă sub observația calmă și autoritară a „filosofilor” stimulați de rugămințile șoptite ale gardienilor.

Traseul către infirmerie dispunea de o sumă de detalii pe care ochii întredeschiși ai lui Bădia Gil le înregistrau cu cea mai fermă luciditate. Lăsat în grija medicului, primi glucoză, vitamine și suplimenți alimentari perfuzați și poate că numai huzureala din libertate care i-a alimentat organismul cu resurse nebănuite putea fi unica speranță de refacere pentru el. Era conștient că medicul își făcea datoria cu abnegație, ceea ce ar fi fost urmat de revenirea în breasla acelor brute ostile care, în frunte cu Gaba și ai lui, ar grăbi deznodământul nefast de care își legase în mod fatal convingerile. Nu neapărat îngrijirea medicală îi fu benefică lui Bădia Gil, cât gândurile care îi motivau evadarea: să-i ceară iertare Emiliei, să implore de la ea promisiunea că fetița și copilul încă nenăscut nu vor avea parte de nefericirile ei și, mai ales, de ale lui, acele nefericiri din copilărie care l-au abrutizat și pe care nu apucase să și le mărturisească. Și ce cumplit se frământa acest bolnav nefericit care își decidea propria spânzurătoare mânat de cele mai aspre automustrări pentru ticăloșiile proprii. Se temea, firește, că nu va fi în stare să-și ducă la capăt gestul extrem, dar și mai tare fremăta înaintea unor revelații pe care numai sufletul său știa dacă va avea tăria de a le confesa cumva.

În timp ce Bădia Gil făcea bilanțul propriilor experiențe, Emilia se gândea să inventarieze succesiunea de evenimente din preajma acelor zile. Fără a fi citit vreodată Biblia de la cap la coadă, era naturalizată cu preceptele moralizatoare şi fatalitatea inerentă ce derivă din dictoanele acestei cărți. Fireşte, dacă nu şi-ar fi pus, în adolescență, problema scrupulozității unor convingeri sociale care poate au fost valabile în cadrul unei culturi specifice demult consumată pe platforma istoriei omenirii, acum, în vâltoarea evenimentelor față de care se făcea martor direct, ar fi generat un verdict arbitrar ce ar fi ținut mai mult de fatalitate şi mai puțin de legea nescrisă a cauzalității. Ori ea, neputându-se elibera de nefericitele memorii ale copilăriei mutilate şi, mult mai grav, de gestul fatal cu care mama ei i-a licitat adolescența abia înmugurită, nici nu se străduia să caute vreun raport coerent în miezul unor astfel de precepte. Fatalitate şi răsplată? gândea mereu. Hmm! Câtă suferință trebuie să se consume pentru ca astfel de probleme divine să îşi afle, odată pentru totdeauna, soluția? Devenise brutală în exterminarea filosofiei biblice, aşa cum procedează mulți oameni pentru care propriile suferințe primează în raport cu orice convingere ce oferă dispoziții pacifiste. Soțul ei îşi măcina sufletul în închisoare, iar Emilia încă nu primise garanția providenței că patimile ei au fost în vreun fel răscumpărate. Da, însărcinată fiind, Emilia pretindea certitudinea că se dau toți ochii pentru un ochi şi toți dinții pentru un dinte. Vedea-te-aş, dreptule Dumnezeu, cum te descurci cu patimile mele. Apoi, dacă vei vrea, mă poți biciui la infinit! Germenul de ateism se zbătea agresiv şi neliniştit în propria matcă mai ales atunci când ea îşi făcea simțită prezența la biserică remarcând grave tribulații față de consătenii naivi. Lui Iov i-ai redat bogăția și luxul după ce ți-a supus îndoielii calitatea de justițiar absolut. De la mine ce aștepți, să mor și, la Judecata de Apoi, să-mi spui că am greșit amarnic contestându-ți echitabilitatea, apoi să mă pedepsești cu iadul pentru asta?! Iar furia cu care își muncea aceste gânduri i se vedea în priviri, în gesturile de lehamite cu care participa la procesiunile bisericești. Nu devenise o atee superstițioasă, ci doar provoca divinitatea care, prezentă în viața de basm a primilor ani ai copilăriei, dispăruse dintr-o dată, s-a ascuns de fața ei trădând parcă un act de imaturitate. Iuda, trădându-l pe Iisus, l-a provocat pe acesta să-și arate lumii omnipotența miraculoasă. Eu te provoc pe tine să-mi lămurești rațiunea cu care mi-ai sădit nenorocirile destinului. Nu știu dacă vreodată te voi nega, dar, dacă tot alegi să nu-mi dai un semn, măcar lasă-mi vreme să mă ocup de viața mea și să o pun în ordine! Uneori, îndrăzneala cu care concepem astfel de gânduri se consumă într-un sentiment de nelămurită teamă, ca atunci când știm că sămânța sădită va deveni copac și, mai apoi, o imensă pădure.

 

— Ce ne descrieți acum nu seamănă deloc cu bigota din hol! se insinuă doctorul de gardă.

— Astea se întâmplau acum două decenii, zise Carp păstrându-și rezerva tipică celor măguliți de propria competență. Nu există și nici nu a existat vreodată om credincios care să nu se fi îndoit cel puțin o dată de divinitatea căreia îi slujește. Arată-mi-l pe acela și eu îi voi demonta ipocrizia! Îndoiala este inerentă oricărei dezbateri, prcum cele mai înalte rezoluții se nasc din îndoială. Mă joc, desigur, cu aceste sofisme, pentru că dispun de gândurile mele și nu mă tem de faptul că m-am născut om.

Medicul de gardă, intuind caracterul peiorativ din cuvintele lui Carp, ar fi vrut să se lanseze într-o dezbatere incitantă pe seama liberului arbitru, dar fu oprit de Geta, care, după ce îi bătu darabana pe umăr, îi arătă din degete scorul de doi la zero pentru ea.

— Ce?! făcu acesta nedumerit. Tu când ai?... Ah, da! Scuze.

Carp îi observă cu un aer paternal, apoi, răsuflând a tragedie, păru că se îmbufnează din pricina unor gânduri numai de el știute.

 

Cu toată mila resimțită de Emilia pentru soțul ei în ziua în care acesta fu ridicat, furia care încolțise în inima ei în ziua nunții a luat proporții colosale în imediata zi de după arestarea lui Bădia Gil. La orele șase ale dimineții, ea se trezi sub zgâlțâiturile provocate de mama ei.

— Scoală, că vor niște doctori să discute cu tine!

— Dar ce ai, femeie, de ești așa isterică?

— Scoală! Sunt niște doctori la poartă – continua mamă-sa să o scuture pozând mai îngrijorată decât era cazul.

Emilia se sprijini leneșă într-un cot, îndrugând iritată ceva despre faptul că Ma-mmaa căpătase numele de femeie pentru ea, în vreme ce femeie nici nu mai îndrăznea să își strige fata pe nume. Apoi, trecându-i prin minte că „ăia de la poartă” veneau să o înștiințeze de ceva legat de soarta soțului ei, se trânti în perne oftând dezgustată, nevoind altceva decât să doarmă. Dar femeie izbucni într-un plâns isteric și, parcă prevestind apocalipsul sub acoperișul lor, se tângui:

— Hai, că s-a trezit copilul și nu mai are somn! Scoală, te rog!

Emilia simți nevoia de a pune un dos de palmă peste gura stanei de piatră pentru a-i da o desăvârșire fidiană, dar, auzind bocetul îngrijorat al fetiței, sări din pat și se duse în camera acesteia să o liniștească. Micuța strângea în brațe jucăria din pluș, neînțelegând zarva iscată în camera de alături. Emilia aprinse lumina, și, după ce îi dădu copilei să bea apă dintr-o cană, se strădui să vadă printre perdele siluetele de afară. Neizbutind nimic din pricina întunericului, îi făcu semn lui femeie să aibă grijă de fată până vede ea ce vor „ăia de la poartă”. Emilia trecu pragul camerei cu așa o aspră determinare, încât stana de piatră se lipi de ușă pozând nedumerirea față de aceste brutalități, după care înfundă fata în propriile brațe, urmărind printre perdele să înțeleagă gravitatea situației din gesturile fiicei sale în timpul dialogului cu doctorii.

— Șșt! făcu femeia legănându-și nepoata pe un genunchi și culegând de pe jos lebăda din pluș. Uite ce frumoasă e, joacă-te cu ea!

Tot atunci, duse mâna la gură, suprinsă de faptul că fiica ei ieșise în curte fără să-și pună ceva peste furou. Emilia, luând în picioare o pereche de galoși tăiați la călcâie de tatăl ei pentru a deservi drept papuci, se duse ca săgeata spre cei de la poartă cu intenția de a-i lua la ture pentru ora nepotrivită la care s-au găsit să... Ce? Pentru niște amărâte hârtii de semnat. Fiți serioși! Cei trei doctori se vădiră foarte serioși, în vreme ce Emilia scoase un galoș de sub picior și îl azvârli spre o fereastră ca și cum mama ei trebuia să îl primească direct în molari. Femeie apăru pe prispă mai mult curioasă decât îngrijorată, moment în care Emilia o trase de mână și, arătându-i hârtiile, o asaltă:

— Pe ăsta l-ai vrut de ginere?! Uite ce nemernic! Uite, idioato!

Stana de piatră ripostă:

— Nu mai țipa, că sperii fata!

— Fi-ți-ar capul al dracului de proastă! CITEȘTE HÂRTIA!!!

Femeie luă tremurând actul în mână, dar, neavând curajul să descopere ce conține acesta, îl dădu înapoi scuzându-se că nu are ochelarii la ea.

— MA-MMAA!!! strigă Emilia vlăguită.

Niciun semn salvator pe care ea îl aștepta... nici măcar unul. Stana de piatră se întoarse în casă, șezu câteva clipe lângă nepoțică, apoi se îndreptă către camera alăturată și aprinse lumina. Imediat, tatăl Emiliei se înfățișă reclamând:

— Dați-mi și mie să văd!

Judicioși de felul lor, doctorii înmânară actul și acestui pretendent. Tatăl Emiliei, pus în fața acelei ștampile cu caracter absolut, înțelese că nu mai era loc de stipulații ulterioare.

— Ce facem, Tati? întrebă Emilia.

— Revoltă? Scandal național? Într-un sat așa mărunt?! N-ai să vezi! Legea, cu toate hibele și rigorile ei, este făcută ca să înspăimânte, nicidecum să apere. Nimic nu ne este favorabil acum...

— Tati! Te implor, fă ceva, orice! Dacă mi-o duc pe...

— Tovarăși! se auzi glasul de după masca sterilă a unuia dintre doctori. Programul meu impune sincronizări precise.

Ceilalți doi colegi, părând a primi un semn din monosprânceana șefului lor, se repeziră către casă. Înăuntru, Stana de piatră se lupta să smulgă măștile sterile de pe fețele celor care îi ridicau nepoata. Emilia blestema și zgâria fața celui cu putere de decizie; tatăl ei punea palme peste frunțile intrușilor în menajul său; femeie urla ca din gură de șarpe. Prin curțile vecine începură a se arăta lumini pe la ferestre și fețe prefăcut-îngrijorate la porți. Emilia, alergând în urma ambulanței, blestema numele lui Bădia Gil. Când păru că liniștea se așterne din nou peste ulițe, câteva bătrâne ieșiră în ajutorul celei căzute în țărână. Emilia, prăbușită de groază din pricina celor de mai devreme, fu găsită cu furoul sfâșiat pe mijlocul uliței, cu pletele îmbâcsite de praf și picioarele sângerând de la fuga disperată. Delirând, azvârlea remarci injurioase acestor femei binefăcătoare, râdea satanic către cer și flutura cu disperare actul acela care se făcea pricina acestei rătăciri. Undeva, pe dâra lăsată în uliță de anvelopele ambulanței, se găseau resturile unei jucării din pluș, materiale sfâșiate care, puse la locul lor, ar fi amintit de un pui de lebădă. Emilia întindea o mână către acele urme, strigând:

— Să mori în chinuri, nemernicule! În toate chinurile să mori!

Femeile care au cules-o din uliță o îndemnau să nu mai blesteme în deșert, o descântau și cereau prin vecini chemarea unui preot, în vreme ce Emilia strângea la piept hârtia care dovedea că Bădia Gil semnase un acord ca fiica lui să intre într-un program de testare a unui vaccin necunoscut.

— În iad să arzi pe veci, nemernicule!

Aceste strigăte se auzeau tot mai tare dinspre valea uliței. Părăsită și incapabilă de a duce povara loviturii primite, Stana de piatră se baricadă în bucătărie și, spălându-se pe mâini într-un lighean, aruncă o geană prin fereastră. Când alaiul se apropie de poartă, strigă în gol către bărbată-său:

— Ia vezi ce se petrece acolo!

El apăru ca din senin, furios și, după ce îi trase un dos de palmă peste bot, se răsti ca un lup:

— Fie-ta o ia razna, iar tu vrei doar să știi ce se petrece acolo?! Lasă că ți-oi găsi eu de furcă, femeie afurisită!

Stana de piatră își învăli fața cu un șal umed, nevenindu-i să creadă că, după atâția ani, primise o palmă de la soțul ei care nu ar fi îndrăznit să o atingă nici măcar cu o floare. Se postă în prispă luând o buză umflată, niște ochi umezi și un nas roșu ca după o cumplită cotonogeală, și așteptă să se apropie alaiul. Dar a doua palmă primită în viață de la soțul ei fu cu atât mai convingătoare pentru a o stabili în cușca ei din casă. Ajunsă înăuntru, femeia își abandonă șalul pe spătarul unui scaun, apoi potrivi perdelele în fereastră pentru a distinge mai bine ce avea să se petreacă. Simți că ceva îi curge din nas și, dând cu degetele pe sub nări, văzu doar ceva incolor specific scurgerilor în clipe de intensitate extremă.

Emilia, delirând, perora aceleași blesteme, cu un glas din ce în ce mai vlăguit, în vreme ce tatăl ei se frământa lăcrimând să o liniștească. Negăsind o cale de ieșire, se duse în casă și căută jucăria care, știa el, o liniștea încă de când era în fașă. Dar acea jucărie zăcea sfâșiată departe, inutilă, în timp ce Emilia își striga disperarea. La apariția preotului în curte, perdeaua unei ferestre se strâmbă, clipă în care Emilia răcni:

— În iad să arzi și tu, femeie cu suflet de piatră! Focul să te ardă, ploi și vânturi să te bată, dar de îndurare să nu ai parte niciodată!

Poate că nu blestemul în sine avu vreo putere asupra mamei Emiliei cât convingerea că aceste cuvinte au fost spuse cu limbă de moarte. Și, dacă ar mai fi avut tăria, s-ar fi apropiat de ea să o mângâie. Dar nu, nici măcar atât nu i-a rămas în viață: femeia se stinse având înainte doar privirea unui copil neajutorat, copilul ei, care blestema totul și o blestema pe ea, cea pe care doar cu un ceas înainte o numise încă o dată Ma-mmaa. Perdeaua se sfâșie de-a latul ferestrei și, odată cu ea, sunetul înfundat al unei prăbușiri se auzi în casă. Mama Emiliei nu mai respira; avea corpul cald, dar era moartă. În același timp, fiica ei continua să îi blesteme pe ea și pe Bădia Gil, cu același răcnet furibund, zvârcolindu-se în furoul plin de țărână ce amintea de ziua nunții ei.

Vizualizări: 207

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Apăsător, foarte apăsător acest fragment! Aprecieri pentru felul cum este scris :)



Corina Militaru a spus :

Apăsător, foarte apăsător acest fragment! Aprecieri pentru felul cum este scris :)

Corina Militaru, mulțumesc pentru fidelitatea cu care te apleci asupra scrierilor mele. Cu prețuire,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

nicolae vaduva a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 43 minute în urmă
paparuz adrian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultimul noiembrie a utilizatorului paparuz adrian
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Hai, mai hai! a utilizatorului Cristian Je
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celui care se visa sub ciobul lunii a utilizatorului Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Gașcă a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Unuia care se dă spider ”fără” pisică gri a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dezagregare a utilizatorului Lidia Pervu
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Hai, Salut! (monorime în TOT IO) a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Uneia care se vrea înger păzitor a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ochii stele-mi scăpărau a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultimul noiembrie a utilizatorului paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Înainte de plecare a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dac-ai uitat, iubite, al meu nume a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răspunsul lui Sanherib a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada pentru Ninlil a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Unui fricos a lui Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Uneia care se vrea înger păzitor a lui Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor