Gituia din octombrie

[Victoria Gârlan Grigore]

Gutuia din octombrie

Octombrie aducea o ploaie măruntă, dar nu de-aia de te face să stai în casă. Ba chiar m-a făcut să mă plimb prin curte, să simt cum aerul umed și rece se lipește de haine. Era un miros ciudat de flori. Parcă nu erau nici de vară, nici de toamnă. Am tras aer în piept, dar ceva mă zgâria în nări, un iz dulceag amestecat cu praf de lemn vechi.

- Ce-i cu tine? mă întrebă Ioana de pe prag, ținând o cană de cafea în mână.

- Habar n-am, i-am răspuns, tot uitându-mă spre fereastra veche de la casă. Se vede ceva în geam?

Ea se uită și râse.

- Ce să se vadă, măi, e întuneric. Poate umbra ta.

M-am încruntat și am luat o gură de cafea. Dar, pe bune, era ceva. O formă difuză. Ușa din camera de sus scârțâi. Am încremenit amândoi.

- Cine e? întreb eu, ridicând o sprânceană.

- Stai liniștit, poate-i doar vântul. Deși n-am văzut pe nimeni să fi deschis vreo fereastră.

M-am dus până la ușă, dar n-am găsit nimic. Parfumul acela amorf parcă era tot mai intens. Casa asta avea obiceiuri mai ciudate decât mă așteptam.

- Zici că-i casa lui bunică-ta, zise Ioana în glumă.

- Da, dar parcă am mai trăit treaba asta. Uite, oglinda. Nu era așa? întreb, arătând spre ea.

- Serios? Oglinda te sperie acum?

Dar pe margini, negrul începea să devoreze încet sticla.

Ioana se apropie și privi mai atent.

- Asta n-am mai văzut, zise ea, vocea brusc mai joasă. Oglinda ta se dezintegrează?

Am dat din cap, fără să-mi dau seama cum să explic ce vedeam. Marginile acelea negre păreau să se miște, dar nu ca o umbră simplă, ci ca și cum ceva, sau cineva, s-ar apropia din interior.

- Poate ar trebui s-o acoperim, zic eu, încercând să par relaxat.

- S-o acoperim? Cum? E doar o oglindă, nu e vreo gaură neagră, măi!

Dar ceva în tonul ei îmi dădea de înțeles că și ea simțea că nu e normal. Ioana trase repede perdelele, dar oglinda nu se schimbase. Negrul se răspândea tot mai mult, acoperind acum jumătate din suprafață.

- Băi, nu știu ce e asta, dar nu-mi place, Ioana. Mai bine ieșim puțin afară. Aerul rece ne va limpezi mințile.

Ea se uită fix în ochii mei.

- Hai, mai bine stăm și vedem ce se întâmplă. Poate e doar de la vreo lumină proastă. Ne speriem degeaba.

Am vrut să zic ceva, dar atunci s-a întâmplat. O umbră s-a desprins de marginea neagră din oglindă, mișcându-se încet, ca o siluetă neclară. Ioana a sărit înapoi.

- Ai văzut și tu? m-a întrebat, aproape șoptind.

- Da... cred că e timpul să ieșim.

Dar ușa de la camera de sus a scârțâit din nou, de data asta mai tare.

Ioana a dat un oftat lung și a lăsat cana de cafea pe masă.

- Serios, chiar vrei să ne speriem singuri? E clar că oglinda asta e stricată, poate s-a crăpat pe dinăuntru, zise ea și dădu din mână, de parcă voia să alunge toată ciudățenia.

- Bine, dar ușa? am zis eu, făcând un pas spre scări. Ai auzit și tu.

– Ușa scârțâie de când ne-am mutat aici, Dani. Asta nu e ceva nou, dar noi doi care ne imaginăm umbre prin oglinzi e cu totul altceva. Cred că prea ne uităm la filme tâmpite, sincer.

M-am oprit pe scară, simțindu-mă un pic ridicol. Ce era până la urmă? O oglindă mai veche care, cine știe, poate se înnegrea de la umiditate. Sau vreun șoc termic. Și ușa, da, veche, lemn prost. Dar totuși, mirosul acela...

- Ioana, serios acum, zici că nu te deranjează mirosul ăsta? Florile astea… nu știu, parcă n-au mai fost aici până azi.

Ea ridică din umeri și se duse la geam, trăgând perdeaua într-o parte.

- Miros de flori… Poate din grădina vecinului. Nu mai fii paranoic. Uite, hai să ieșim puțin pe terasă, să mai schimbăm aerul în casă. 

Am vrut să zic ceva, dar ușa de sus a scârțâit din nou, mai scurt de data asta, ca și cum cineva ar fi dat drumul clanței încet. Amândoi ne-am uitat un moment în sus, apoi Ioana a râs nervos.

- Băi, Dani, dacă te mai gândești o dată să cumperi mobilă veche la reduceri, îți spun, dormim la hotel, zise ea, râzând și împingându-mă spre ieșire.

- Ok, ok, dar ceva tot e ciudat, am mormăit eu.

Am ieșit pe terasă și aerul rece de octombrie chiar părea să facă minuni.

Ne-am așezat pe terasă, și deodată mi-am amintit de rebusul pe care-l lăsasem pe masă mai devreme. Era unul început de mine în grabă, dar acum părea uitat printre toate gândurile astea ciudate. Ioana l-a observat și ea.

- Încă te mai chinui cu asta? întrebă ea, ridicând o sprânceană, arătând spre foaia mototolită.

- Da, nu prea am avut chef să-l termin, am zis eu. Cred că l-am început doar ca să-mi ocup timpul.

Pe colțul mesei, un rucsac negru stătea lăsat de parcă fusese abandonat acolo de zile bune. Nu-mi aminteam să-l fi pus eu acolo.

- Ce-i cu rucsacul ăsta? l-am întrebat pe Ioana.

- Al tău e. L-ai lăsat acolo de când ai venit de la muncă vineri. Ce-ai, ai uitat deja? răspunse ea, zâmbind.

- Serios? Parcă nici nu mai știu ce am făcut vineri.

M-am aplecat spre el și am tras fermoarul. Înăuntru, haine aruncate alandala, un pachet de biscuiți desfăcut și un dosar pe jumătate mototolit. Îl scosesem în grabă din birou, fără să-l mai aranjez.

- Ar trebui să-mi pun ordine în viață, zisei, uitându-mă la haosul din rucsac.

- Ar trebui să-ți pui ordine în rebus, râse Ioana, arătând spre foaie. 

Am ridicat din umeri, dar nu mă puteam abține să nu mă gândesc la toată ciudățenia din casă. Oglinda aia... De ce tot simțeam că ceva nu e în regulă?

- Uite, lasă rucsacul și oglinzile pentru mai târziu, spuse Ioana, ca și cum mi-ar fi citit gândurile. Hai să terminăm rebusul. Și pe urmă vedem ce e cu toate sunetele astea.

Am zâmbit. Poate că avea dreptate.

Ne-am ridicat să intrăm în casă, când Ioana a aruncat o privire spre geanta ei, aruncată neglijent pe pat. Ceva se mișca ușor înăuntru, parcă trăgând de fermoar. 

- Nu-mi zice că și geanta ta e posedată acum, am râs eu, încercând să mai destind atmosfera.

- Măcar dacă era, aș fi avut o scuză să-mi iau una nouă, zise ea, apropiindu-se.

A tras ușor de fermoar, și de acolo a ieșit, mieunând deranjată, pisica casei, cu blana puțin ciufulită. Se întinse leneșă pe pat, întinzându-și labuțele în toate direcțiile, ca și cum am fi deranjat-o din somnul ei de o mie de ani.

- Ah, na că s-a lămurit misterul, zise Ioana râzând. În curând o să înceapă și oglinda să toarcă.

Am râs amândoi, simțind că tensiunea din aer se risipise. Pisica coborî de pe pat și se duse agale spre geam, unde câteva gutui stăteau cuminți pe pervaz, învăluite de lumina slabă a după-amiezii de octombrie.

- Eh, uite așa se termină ziua noastră de groază. Cu pisica șefă și gutuile la geam, am zis eu, privind cum se așezase la loc pe pervaz.

- Ce noroc avem, că n-am dat de vreo fantomă adevărată. Dar tot zic că ar trebui să te ocupi de oglinda aia. Poate chiar trebuie schimbată.

- Da, da. Mâine. Azi savurăm restul de octombrie... în pace.

Și așa, am ieșit pe terasă din nou, cu râsul Ioanei amestecându-se cu mieunatul leneș al pisicii și mirosul dulceag al gutuilor la geam.

Oct 24