Balaurul cerului, musafir vechi pe la noi

[Gheorghe Pârlea]

(Sau… "Balaurul" din "Hanu Ancuței" trecuse val-vârtej mai întâi pe la „Casa cu turn” din Iași a familiei Sadoveanu)

De la o vreme, omenirea – prin responsabilii/ decidenții ei – e într-o acută preocupare legată de modificările climatice cu rezultat în agresivitatea fenomenelor meteorologice. Tornadele încep să își extindă spațiile de manifestare dincolo de mediul în care le erau familiare oamenilor.
Ne îngrijorăm că, iată, și noi, românii, începem a trăi evenimente de această natură, mirându-ne cum de s-a putut întâmpla asta… și pe meleagurile noastre. Acuratețea filmărilor cu tornada surprinsă fotografic lângă satul Drajna, județul Prahova (vezi fotografia) oferite de televiziuni și Internet pare a fi edificatoare pentru ineditul unor asemenea întâmplări pe plaiurile „Mioriței”.
Noutatea însă rămâne ca atare doar pentru generațiile timpului nostru. Străbunicii noștri, contemporanii lui Mihail Sadoveanu, vor fi povestit nepoților că și ei l-au avut musafir – rar, e drept – pe acel vârtej al cerului, botezat de renumitul povestitor: „Balaurul”.
Cine crede însă ca „Balaurul” lui Mihail Sadoveanu – una din cele nouă povestiri cuprinse în volumul „Hanu Ancuței” – e doar o ficțiune de la cap la coadă se înșală. O dată, fiindcă e dovedit deja de către exegeții și istoricii literari că Sadoveanu înzestra cu podoabă literară fapte petrecute aievea și zugrăvea original oameni pe care el îi întâlnise în viață, că panteonul său literar e o monografie a poporului român și a plaiului dăruit acestui neam de la începuturile lumii. A doua oară, autenticitatea acestei răzvrătiri a naturii e girată de scriitorul Tudor Ganea.
În „Povestea lui Mihail Sadoveanu” (o carte biografică scrisă în cadrul unui proiect editorial în care 11 autori redau cititorilor biografiile a 11 scriitori ieșeni), Tudor Ganea rescrie povestirea „Balaurul”, el însă reconstituind realitatea care a făcut trecerea la ficţiune în volumul „Hanu Ancuței”. Autenticitatea faptelor o are ca sursă pe Profira Sadoveanu, fiica scriitorului.
Aș putea să rezum eu descrierea acelei întâmplări… meteorologice, după textul lui Tudor Ganea, dar v-aș lipsi de plăcerea unei lecturi în original. Așadar, iată fragmentul edificator pentru ceea ce eu am redus la maximum în titlul acestui demers:

Se întâmplase în vara anului 1924 când, întors de la o partidă de vânătoare ce se întinsese de-a lungul unei săptămâni întregi prin noroaiele bălţii Cristeştilor, fusese martorul unei tornade ce se dovedise a fi resortul povestirii „Balaurul”.
Profira şi-l aminti pe Maestru strigând în acea zi la ea şi la fraţii săi, din înălţimea turnului, acolo de unde vocea sa căpăta amplificarea unui megafon şi avea darul să sperie orătăniile împrăştiate prin livadă. Venită dinspre Repedea, tornada fusese percepută de cei de jos ca un fum cenuşiu şi subţire. Fuiorul dansa în depărtare, la început neameninţător, cu o graţie specifică mişcărilor de balerină. Abia când diametrul i se dublă şi apoi triplă, Ecaterina îşi chemă copiii sub cerdac. Spaima şi nedumerirea ce se instaurau treptat pe chipurile copiilor, se regăseau la tatăl lor transformate într-o curiozitate admirativă. Sadoveanu coborâse în fugă treptele turnului şi ieşise în curte, imun la îndemnurile soţiei sale de a rămâne sub adăpostul cerdacului. Forţa distructivă a tornadei era acum în plină desfăşurare, zdrobind acoperişuri, ridicând porumbare de la pământ, spulberând căpiţe de fân, smulgând copaci din rădăcini şi amestecând în vârtejul ei sute de şipci, mii de ţigle ceramice, ce se spărgeau cu zgomot de cioburi sau căruţe întregi, ce îşi dezintegrau osiile cu trosnet de surcele în miezul vânătorii ce mistuia totul în înaintarea sa bezmetică.
Sadoveanu împietrise în mijlocul curţii de pe dealul Copoului, cu ochii la cireada de vaci ale căror mugete răsunau din înaltul cerului. Văzuse cum fuseseră aspirate de vârtej, ridicate de la pământ şi purtate în acea învârtire circulară ce făcea ca bietele animale să pară figurinele de plastic ale unui gigantic carusel. Când tornada trecu la numai câteza zeci de metri de curtea lor, paiele unor căpiţe de fân fură supte şi amestecate prin perdeaua de resturi ce acoperiră turma de vaci, ale căror mugete şi dangăt de tălăgi se auziră din ce în ce mai înfundat, ca o melodie în surdină.
– Balaurul! îl auzise Profira pe tatăl ei strigând extaziat, cu ochii la vârtejul ce-şi potoli amplitudinea şi aşeză vii şi nevătămate animalele în coronamentul unei livezi de cireşi de pe dealul vecin.
În zilele ce au urmat, stăpânii animalelor au reuşit cu greu să le dea jos una câte una, ajutaţi fiind de autorităţi ce le puseseră la dispoziţie hamuri şi suspante de paraşută. Sub cireşii animalelor ce nu putură fi date jos, ţăranii împrăştiară baloţi de paie. Astfel, la intervale neregulate, trosnetul crengilor rupte sub greutatea vacilor răsuna în toată valea, provocând delirul copiilor ce luau cu asalt terasa turnului pentru a observa bovinele căzute pe moale, în paturile de paie de sub cireşi, de unde se ridicau vii şi nevătămate. De fiecare dată când se auzea mugetul unei vaci, Profira îşi amintea de nopţile de după tornadă, când bietele animale mugeau prelung, prinse printre ramurile cireşilor, închipuindu-şi-i ca pe nişte dinozauri preistorici ce muşcă din coronamentul livezii la masa de seară.>> (p. 43-46, „Povestea lui Sadoveanu”, Ed. Muzeelor Literare, 2018)

[Amanda Spulber]

Foarte interesantă informație! Am citit povestirea în copilărie, dar nu îmi mai aminteam. Am recitit-o și într-adevăr descrierea este a unei tornade: coada subțire spre pământ și trunchiul în cer, aducând toate apele peste oameni și ridicând căpițe și acoperișuri. Poate atunci chiar am crezut că era un balaur, fiindcă sigur nu am înțeles intriga amoroasă, dar mi-am amintit în timp ce reciteam de tânăra cu puteri "supranaturale".