Călători spre stele

[Mladin Cristian Lucian]

                                                        Călător spre stele

 

  Calul de munte pășea încet pe cărarea de piatră, străjuită de o parte și de alta de copaci falnici. Centurionul Ion Ursu era gânditor. Pușca îi atârna pe spate, lovindu-l peste șold. Avea o misiune importantă. Trebuia să se întâlnească în secret cu un frate de peste munți, Nicolae Bălcescu.

  Ursu era mâna dreaptă a ,,Crăișorului Munților, Avram Iancu. Înalt, spătos, era un bun soldat, viteaz și devotat cauzei moților. Iar cum Iancu era urmărit, prin Ursu, planurile conducătorilor puteau circula liber. Și rapid. Viața pulsa înca în roșu, maro și galben, iar frunzele copacilor păreau modele ce așteptau să fie descoperite de ochiul unui pictor.

  Ion Ursu alesese cărari de munte pe drumul său spre Câmpeni, ocolind intenționat satele. Mergea deja de câteva ceasuri bune, iar calul său murg era numai spume. Deși era ostenit, trebuia să ajungă neapărat în seara aceea la Câmpeni.

 ,, Mai un pic până la Izvoru' Tomii”, gândi. ,,Oi face un popas acolo”.

 După ceva timp, ajunse la cei trei brazi ce străjuiau izvorul cel cu apă rece ca gheața. Descălecă și priponi calul. Îngenuncheat, sorbi cu nesaț apa cristalină ce-i astâmpăra setea. Ultimele raze ale soarelui de octombrie făcură să lucească metalul puștii.

 -  Mâinile sus! auzi Ion Ursu în spatele său.

  Se întoarse încetișor. În fața lui stăteau trei oameni, înarmați cu flinte și pistoale. Chipurile lor, parcă tăiate în piatră, nu le trădau gândurile.

 ,, Crăișorul munților!'' strigă Ion Ursu, cu mâinile ridicate deasupra capului.

  -  Di ce nu zâci așe, frate-miu, spuse cel mai înalt dintre ,,haiduci, ce părea a fi șeful celorlalți.

  -  Ion a lu' Ursu îs, sutaș în Legiunea a doișpea Murăș, zâmbi Ion.

  -  D' apoi am zâs io ăstora că nu pari om rau, râse șeful patrulei.

  -  Ghiță Mic îi numile mneo. Din Bistra sântiem. De-a lu' Iancu sântiem și noi.

  Plosca cu vinars circulă cu prietenie între cei patru tovarăși, bucuroși de întâlnire.

  -  Trăbă să ajung musai la Câmpeni disară. Mă întâlniesc cu un domn dă păstă munți acolo. Am o solie ghe la Iancu. Mă putieți conduce dară la Hanu lu' Andrei?

   - Noa binie, acolo știm mere că doară are gazda vinars bun!

   Râseră cu poftă. Inima lui Ion se umplu de bucurie. Nu mai simțea oboseala. Simțea că va izbândi.

 Purceseră la drum.Umbrele lor păreau asemeni unor scutieri ce îi însoțeau la bine și la greu. Alături de cei trei noi tovarăși se simțea puternic.

  ,, De-ar fi așe tăți oaminii noști, tare binie ar fi”, gândi.

 După un timp, ajunseră la han. În curte, oamenii dejugasera caii și boii. Stăteau în jurul focurilor, povestind, iar bărdacele cu vin dezlegau limbile oamenilor, făcându-i să uite, cel puțin pe moment, greutățile vieții lor aspre de țărani.

  - Sara bună, salută Ion intrând în han. Ai păntru minie un vin bun dă păstă munți?

  - Poftește în spate, Ioane, spuse hangiul, trăgând complice cu ochiul.

  - Mulțam dumitale!

  În odăița scundă, opaițul lumina discret. Un bărbat înalt, cu un chip încadrat de o barbă neagră ca tăciunele, se plimba de colo-colo, agitat.

  - Binie te-am găsât, fratie Niculaie, spuse Ion.

  - Sara bună, Ioane. Mă bucur să te văd. Cum ai călătorit?

  - Mulțămăsc dumitale. Binie!

  - Ai o scrisoare pentru mine?

  - Iaca aci, spuse Ion, scoțând din sân o scrisoare cu pecete din ceară roșie.

  - Mulțumesc, făcu Nicolae.

   ,, Nu pare a fi așe domn”, gândi Ion, privind la hainele țărănești pe care le purta Nicolae. Însă Avram Iancu îi povestise mai multe despre fratele Nicolae.

Bălcescu citea cu nesaț scrisoarea Iancului. Ochii săi râdeau, luminându-i fața ostenită de griji și nesomn.

  -  Așteaptă puțin, te rog, Ioane. Trebuie să-i scriu și răspuns lui Avram.

  Pana Bălcescului zbura sprintenă pe dalba coală de hărtie. Așezat la o masuță din colțul odăii, chipul lui grav vădea  hotărâre și voință.

 - ,,Ei, amu se vede că-i domn și învățat pe deasupra”, gândi Ion.

  - Trebuie să-i duci scrisoarea asta lui Avram. Să nu o deschizi. Daca ești prins, să o distrugi, Ioane, ai înțeles?

  - 'Nțăles, boierule, făcu Ion.

  - Nu-s boier, sunt om ca și tine, în fața lui Dumnezeu toți suntem oameni, zâmbi Nicolae.

Acuma, cel mai bine este să pleci în tabăra Iancului. Știu că ești obosit. Mănâncă ceva și purcede la drum. Noaptea, chiar și cei mai aprigi dușmani dorm. Ghiță Mic te va conduce până la ieșirea din Câmpeni, la Izvoru Tomii.

  Ochii lor se întâlniră preț de o clipă.

  - Cine știe când sau dacă ne vom revedea, murmură Bălcescu. Mergi cu bine, Ioane. O lacrimă i se prelinse pe obrazul drept, pierzându-se în barba sa cea neagră.

  -  Domnul fie cu tine, frate Bălcescule!

  Nicolae se întoarse cu fața la fereastră, pentru a-și ascunde emoțiile. Ceea ce citise îl îndreptățea să fie tulburat. Ion ieși, observând însă schimbarea Bălcescului.

  ,, Oare ce i-o fi putut scrie Avrămuț de s-o tulburat așe?” gândi.

   În curtea hanului, îl aștepta Ghiță Mic cu oamenii lui .

  - Hai dară să mâncăm ceva, că după aia trăbă și viniți cu minie, spuse Ion.

  Mâncară în tăcere. Dumicații de slănină din desagă și ceapa zdrobită cu pumnul, însoțite de mămăligă, dispărură rapid, astâmpărându-le foamea. Porniră aproape de miezul noapții. Mergeau în liniște în șir indian, pe cărările înguste pe care le străbătuseră cu câteva ceasuri înainte. La Izvoru' Tomii, se despărțiră. Luna plină făcea ca pădurea să pară vie. Vântul mișca frunzele copacilor, iar ochii sălbăticiunilor scânteiau întrebători din luminișuri.

  ,, Ce copaci mândrii avem. Numa dacă i-am tăia la un stat de om și i-am îmbrăca în straie ghe soldați, s-ar spărie dușmanii, cum or facut și strămoșii noști dacii când or năvălit romanii”, gândi sutașul. Pas cu pas, cu gândurile învârtindui-se în cap ca un roi de albine întărâtat, ajunse spre dimineață în tabăra Iancului. Intră în adăpostul comandantului moților și, împleticindu-se, îi dădu scrisoarea de la Bălcescu.

  - Mulțămăsc, Ioane. Ți-ai îndeplinit misia. Odihnește-te, spuse Iancu. Vorbele erau puține, dar însemnau mult pentru tânărul centurion.

  Îngândurat, citi apoi scrisoarea Bălcescului. Era a doua. În prima scrisoare, primită cu ceva timp înainte, Bălcescu îi propunea o colaborare cu revoluționarii maghiari, care luptau pentru independență. Nicolae se întâlnise în secret cu liderul Kossuth Lajos, care îi expusese obiectivele revoluționarilor maghiari. Îi mai scrisese Bălcescu să-i trimită cel mai bun om al său, ca să-l trimită la Kossuth.

  Lăsând din mână scrisoarea, Iancu se gândea dacă e benefică cauzei moților această posibilă alință. Deocamdată lucrurile erau tulburi. Căciula brumărie și pistolul de la brâu îl făceau să pară un haiduc. Dar visul haiducului începea să prindă contur. Un vis de libertate și dreptate pentru bunii săi moți, truditori ai pământului dacilor lui Burebista și Decebal.

  Viața era tot mai grea. Birurile erau tot mai mari și mai multe. Iobagii nu erau stăpâni pe viața lor. Avram știa de izbucnirea revoluției la Viena și Praga. Încet, popoarele se trezeau la viață. Independența era un deziderat comun tuturor revoluționarilor iar regimurile absolutiste, unde drepturile democratice lipseau cu desăvârșire, nu mai puteau fi suportate. Știa și de mișcările fraților de peste munți, din Moldova și Țara Românească. Bălcescu își dorea ca acestea să aibă loc concomitent și în Transilvania, iar rezultatul să se materializeze prin apariția țărilor române libere.

  În luna mai, cu ajutorul fruntașilor transilvăneni, Iancu mobilizase moții pentru Adunarea de la Blaj, unde vocile românilor s-au făcut auzite exprimându-și dorința de a  deveni o națiune liberă în Transilvania .  ,,Greu, greu a fost... Simt însă că bolovanul s-a urnit la vale și nimic nu îl mai poate opri”, gândi.  Era obosit, albise pe la tâmple, iar nopțile treceau greu. Gândurile îl hărțuiau, ca niște animale de pradă ce nu-l lăsau să trăiască. Să trăiască, da, dar nu oricum. Decât robi la străini, în propria țară, mai bine moartea!

  Da, nu mai putea da înapoi. Știa asta. Își asumase și posibilitatea înfrângerii, cu urmările aferente. Era avocat, cunoștea calea justiției, dar nu vedea cale de ieșire din situația de facto decât prin mobilizarea voinței oamenilor, chiar dacă asta presupunea și lupta. Iar o posibilă alianță cu revoluționarii maghiari ar fi putut scurta drumul, gândi.

 În urma întâlnirii lui Bălcescu cu Kossuth, acesta din urmă îi propusese o dovadă de încredere, colaborând pentru triumful revoluției. Mai precis, îi ceruse lui Bălcescu să-i trimită un om de încredere, pregătit să moară pentru cauza Revoluției.

  Kossuth voia să cucerescă Cetatea Aradului și să învingă astfel garnizoana imperială, pentru a controla Aradul, acest punct strategic de maximă importanță. Cunoștea la Sankt Petersburg un inginer rus, Gorski, care lucra la fabrica suedezului Immanuel Nobel. Iar acest inginer descoperise în secret o substanță explozivă foarte puternică, pe care o numise Atomyc. Rusul nu făcuse publică descoperirea sa, dar, având nevoie de bani pentru a-și continua cercetările, le vânduse câteva kilograme de explozibil oamenilor lui Kossuth. Alcoolic, la scurt timp după efectuarea tranzacției, rusul muri.

  Astfel că Lajos Kossuth se gândise la un plan de a cuceri Cetatea prin viclenie. Dacă planul reușea, Cetatea și implicit orașul Arad ar fi căzut în mâinile revoluționarilor.

  Așa se făcu că peste câteva zile, Iancu îl chemă din nou la el pe centurionul Ion Ursu. Îl știa orfan, necăsătorit, dar drept și curajos, cu credință în Dumnezeu. Îi explică planul lui Kossuth, privindu-l cu atenție.

  - Viața mea nu înseamna nimic, dar dacă prin minie om izbândi, atunci așe să fie! spuse Ursu, ascunzându-și emoțiile.

  ,, Ne rostogolim continuu lovindu-ne de margini spre a ajunge la destinații propuse, transformându-ne din cauză în efect și din efect în cauză sub privirile Energiei Supreme”gândea Iancu.

  Peste alte două zile, Ion Ursu anjunse la Arad. Întâlnirea cu Kossuth a fost scurtă. Formală. Centurionul știa ce avea să urmeze. Privirea revoluționarului maghiar îl cercetase cu atenție.

,, Oare e de încredere? Va duce misiunea la bun sfârșit? E un risc, dar un risc asumat, la urma urmei”, gândi Kossuth.

 După ce se despărți de Kossuth, sufletul lui Ursu îl conduse spre Divinitate. În bisericuța mică de la marginea orașului, la vecernie, își căută  un loc pe o bancă aproape de ieșire. Ochii triști ai sfinților îl priveau, împietriți. Se simțea liniștit, oarecum asemeni călugărilor, împăcați cu soarta lor. Nu se mai împotrivea, se lăsa dus de curent.

  ,, Oare-și mai va aminti cineva de mine? Iartă-ma Doamneeee!” Urletul lui interior ajunse în înalturi, la marginea cerurilor.

  La ora 23, însoțit de un grup de cinci mercenari elvețieni, din care doi țintași desăvârșiți ce aveau la spate câte un pistol, purcese spe poarta principală a Cetății. Purta un steag alb în semn de capitulare...

  Odată pătrunși în Cetate, mercenarii ar fi trebuit să ucidă santinelele, deschizând drumul trupelor, care, la adăpostul nopții, așteptau pregătite în apropierea Mureșului.Când ajunseră la 20 de pași de intrare, se opriră. Ion Ursu înaintă singur spre Marea Poartă. Ajunse în fața ei și se opri.

   Avea la brâu patru săculeți cu expozibil camuflați sub haine. Părea suspendat între două clipe, între două lumi.

  Închise ochii. Liniștea nopții era totală . Făcliile soldaților aruncau reflexe ciudate pe pereții de cărămidă roșie ai Cetății. Își auzea bătăile inimii. ,,Vin la tine, Tată”, se gândi. Înclină spre pământ steagul alb în semn de capitulare. Cei doi trăgători elvețieni scoaseră brusc pistoalele de la spate și traseră.

  Simți gloanțele venind spre el. Trase adânc aer în piept. Imagini din ultima sa viață i se derulau cu repeziciune. Ca un caleidoscop ciudat, în care oameni și locuri se mișcau continuu.

 ,,Sântiem călători spre stele, da' cărarea nu are sfârșit”, murmură Ion. Poarta Cetății explodă cu un zgomot asurzitor. Lemn și metal. Și trupuri sfârtecate. Sfârșit de lume pentru un nou început...

 Din acea seară, o nouă stea începu să strălucească pe cerul nopții...

  

[Chris]

despre patriotism si sacrificiu - fara de care nimic nu se face

textul surprinde un moment istoric si doua figuri istorice importante.

am citit cu placere,

[Sofia Sincă]

O filă de istorie.
Un moment de curaj și dăruire patriotică, din încercarea scoaterii Ardealului de sub jugul imperiului Austro-ungar. Lupta a fost dură și lungă. Se știe că la 1848 a fost doar un început, independența a venit ceva mai târziu, la 1877. Proza constituie un simbol spre neuitare a vitejilor și lupta lor, în condițiile în care românul, în Ardeal era mult oprimat pe pământul său, fără drepturi, existând doar pentru a muncii și a se lupta.
Proză scrisă cu responsabilitate scriitoricească, cu temă și fundament din studiu.
Am citit cu interes și am apreciat,
Sofi

S-au strecurat unele erori în text, de câte o literă lipsă. Le-am scos dar mi le-a șters, computerul la un clic aiurea.