Piatra văduvă de soare

[Dumitru Ichim]

Când primii oameni au muşcat din soare,

le apăru şi umbra la picioare.

Iată trup din trupul nostru, şi-au zis.

Soarele orb le dădea ocoale

prin spini şi prin pălămidă

rupând din ele petale din petale

de hlamidă.

Iată trup din trupul nostru, şi-au zis,

alergând după soare până-au ieşit din vis.

Intrau pe brânci în prima frică şi în prima noapte.

 

Numai umbra la izvoarele de şoapte

tic-tac, tic-tac, otrava picurând…

 

Unde ne eşti, trupul nostru de gând?

Am vrut să te prindem alergând

când Pasărea Albă spre zbor ne-nflorea:

sari peste umbră, sai peste stea!

 

Fructul ales avea sub coajă amarul,

amarul avea amar noaptea,

noapte avea sub noapte o altă noapte,

dar noaptea cealaltă avea în mijloc lumina.

Lumina avea în mijloc pe om,

Omul din mijlocul luminii – străpungerea de suliţă.

Străpungerea de suliţă încerca în mijlocul omului

moartea,

iar lângă moarte, iaca!, şi umbra:

mă prinde dacă poţi, mărite ursitor!

În mine ţi-e izvorul, că-s umbra de izvor!

 

Dar în mijlocul morţii era viaţa,

în mijlocul vieţii era Cuvântul,

în mijlocul cuvântului era lumina,

în mijlocul luminii era iarăşi omul,

iar în miezul de jir al omului era iarăşi lumina,

pentru că în miezul luminii nu putea fi decât Lumina.

 

[Dumitru Ichim]

Mulțumesc de vizită! Din Canada - Happy New Year!

[Sofia Sincă]

O interpretare a bing-bangului, a genezei.

Lumina este totul... este aceea după care fiecare suflet jinduieşte. Lumina a creat sensurile vieții, identitatea fiintei, apoi configurațiile ei.

Un prozopoem cu miez filosofico-eseistic, inteligent construit.

Am citit cu interes.

Sofy