Mâine

[Ana Sofian]

"şi acum vine întrebarea care mă nelinişteşte de mult timp:
cine să se supere pe mine că respir în rate, cine?"
Marius Aldea

1.strâng aripi de libelule pentru dulceţuri, fine, aromate, nu mă încurc în iubirea nimănui şi scot ochii greierilor, mi-i fac mărgele pentru dineul aşilor aflaţi în custodie, iau câte unul şi mă întreb cum naiba de nu câştig niciodată, sunt făcută să fiu în şir, jucător, combatant, trăgător de elită, saltimbanc în haine colorate, scăpasem curcubeul printre coaste, asta după ultima ploaie rătăcită în venele mele, înguste, veneţie albastră unde nu încape orice gondolă

2.desenez plămâni, mari, roşii, saci cu aer umpluţi de timpul când îmi respirai prin piele, fără şira spinării sunt un melc

3.caut lemne să le strâng aşchiile, sub unghii îmi este frig, strâng pumnii şi peştii coborâţi în scorburile vieţii mă-ndeamnă să tac, nicio dorinţă nu rămâne pe drum, la o margine de pădure ne rezemăm, ce am trăit ieri are gust amărui, se clatină un azi şi eu mă-ntreb dacă mâine va exista, un canon, dezlegare de mine prin suma tuturor ploilor neînţelese, nedescifrate, neîncepute, nu-mi place ideea de libertate în afara cerului meu

4.şi spun în gând nu mai am greieri în iarba arsă, toamna e fiere cu pietre, plămânii mei ciuruiţi, un credit  m-ar salva, vreau să (te) respir...

[Mihaela Roxana Boboc]

Îmi place mult acest poem. Din nou acea lejeritate a scrierii. Ana Sofian, ai putea face poezie și din pământ ars!