Ți-aș scrie,

[Trandafirul]

Ți-aș scrie de îngeri, flori albe și zâne

de lacrimi albastre și gânduri nebune,

pădurile verzi crescute în mine

din liniștea serii ascunsă-n ruine.

Ți-aș scrie de felul cum fluturii plâng

când aripi rănite pe trup li se strâng,

cum zboară la stele urcând cu neștire

pe trepte de raze o altă menire,

cum umbrele nopții în noi se strecoară

și toate din suflet încep să tresară

spărgând armonia din vise făcută

din albă ninsoare la tâmple cernută.

Ți-aș scrie de soare, de bolta cerească,

de iarba ce-n stoluri începe să crească,

de străzile triste ce azi nu le calc

zidind peste ele un alb catafalc,

să-ți lase mireasma, așa cum o știu,

chiar dacă în clipă, e mult prea târziu,

să-mi lase speranța și visele toate,

dovada că-n viață, e greu, dar se poate.

Ți-aș scrie, iubito, să știi cât de mult

mi-e sete de tine, de-al vieții tumult,

de zgomotul străzii, de teii-nfloriți,

de pleoapele tale, de pașii grăbiți,

de buzele calde mușcând din cuvânt,

mi-e sete, iubito, de-o boare de vânt,

să-ntorc veșnicia cu-o clipă-napoi,

să simți cât de mult, mi-e sete de noi.

Ți-aș scrie de toamnă, de strugurii copți,

de frunze căzute în părul ce-l porți,

întins pe cearșaful ce trupul ascunde,

ți-aș spune, iubito, ce frig mă pătrunde.

E singur pustiul ce stă lângă mine,

clepsidra-i bolnavă de șoapte virgine,

doar timpul ce curge, e-atât de străin

de tot ce se-ntâmplă în ochiul divin,

de patima serii, de somnul pierdut,

ți-aș scrie, iubito, de-un alt început.

Ți-aș scrie de ape, de munții stâncoși,

de cetina verde și mânjii frumoși

ce-aleargă sălbatic pe câmpuri de foc

spunându-ți că vreau să-mi cauți un loc,

să plec plec dintre ziduri în lumea de-afară,

să-ți fiu dacă vrei, iubit, și povară,

să scap de coșmar, de nopți nedormite,

neliniști adânci și stări otrăvite,

de tot ce e șubred și pare cumplit,

ți-aș scrie, iubito, de-un alt răsărit,

să vezi cum vin zorii cu stropii de rouă,

cum visele-apun mereu câte două,

cum raze albastre îmi caută chipul

când fluturii fură din ceruri nimicul,

și toate de-odată, mă rod, mă ucid,

firavă icoană pe-al grijilor zid,

și chiar dacă-i soare, iar zarea-i curată

tăcera se simte, mereu vinovată.

Ți-aș scrie, iubito, de-o floare de nalbă,

dar totul e trist, când viața-i o salbă.

[Vasilisia Lazăr]

Sincer nu am avut răbdarea să o citesc până la capăt. S-a cam spus ce a fost de spus...

[Ion Lazăr da Coza]

Esențele se păstrează în recipiente mici.

Ca exercițiu de versificație, da.

da Coza

[Valeria Merca]

Un text mult prea lung. Autorul nu a vrut să-i scape nimic. :) Punctuația este din nou deficitară, pornid chiar de la titlu, unde virgula este neavenită. În situaţia în care titlul e un fragment din primul vers, ori constituie primul vers, sunt necesare punctele de suspensie. (Vezi O, mamă... de M. Eminescu.) Prozodia este deficitară, exprimarea improprie pe alocuri: cum zboară la stele urcând cu neștire - e doar un exemplu. Nu am dibuit sensul ultimului vers (care e atât de important în poezie).

Am citit cu interes