românească…

Pâinea şi sarea.

În taina mea,

ştiută doar de îngeri,

stă drumul

care duce...

spre mormânt.

Rămâi acolo,

prag al dimineţilor,

zăvorând oglinzi

când zborul urcă

prea abrupt.

Îmi lepăd toate veşmintele,

mă trec în trup de vânturi,

voi sosi mai devreme, să ştii...

Cu mâinile întinse

a chemare,

înfăşurat

în vuietul tăcerii,

pe strigătul luminii,

în pata de culoare

din oglindă,

cu limbi de clopot

mute în cuvânt,

spre fluviul fără vad

trece... timpul.

Urcat din rugă spre păcat,

pe-un ţărm de insulă-aruncat,

bântuit de vânt şi ploi,

în pat uşor de nori albi,

în trenul ultimului drum...

să mă îmbarci.

Poteci de fum prin ochii duşi

ai zilei,

pământul mi se aprinde

sub piele,

de-a curmezişul mă cheamă

o linişte,

o alta mă alungă.

Eram singur printre gânduri.

Priveam

focul mutând umbrele

în apa învolburată a vremii...

Îmi pâlpâiau

neliniştile sufletului,

zburând asemenea păsărilor

către nemărginire - singur.

Tânjind în fiecare sfârşit

după un început

peste nisipul zilelor,

încet,

un rug

îmi arde... târziul clipelor.

S-a strigat bila cu numărul 29…

Am bifat şi-nfrigurat

aştept să apară 30; iată-l

apare… , dar, stupoare,

altcineva se ridică în sală

şi strigă: BINGO!

Linişte… s-a lăsat linişte.

Nu-mi rămâne decât s-aştept

să-nceapă un nou joc. Şi asta –

până când n-o să mai am ani

să cumpăr viaţa-n

cartoane de… BINGO.

În miezul de foc

al luminilor tale,

cu mâinile întinse

a chemare... timpul –

se scurge din cuvânt.

Pe strigătul luminii,

sub urma ce te duce

în viscole de trup,

mi-ai prăvălit

pe liniştea de gând

al vieţii rug.

Urcat înspre rugă sau blestem,

silindu-mă să mor,

deşi mai sunt,

pe timpul meu uitat

tăcerea plecării

însângerând un zbor,

în liniştea de gând

răscumpărând păcatul tuturor

din oase de-ntuneric.

…

În depărtarea dintre gânduri

câte clipe

respirăm...

Peste nisipul clipelor de-acum,

pe timpul

ce-mi repetă păcatele-n oglinzi –

sărutul depărtării

pe buzele de ceară-i,

neiertătorul zbucium

al clipei de povară.

Lumini de gând

îmi năruie chipul

pe drumuri

de cuvinte...

fără vamă.

Sub pasul

uşor  al miezului de noapte,

din marea-nvolburată a vieţii,

aud nisipul clipei,

alunecându-mi pe liniştea de gând,

... cum se zbate.

Între tăceri

e pândă de uitare,

pierzându-mă uşor

în timpul ce cade

dincoace de rouă,

pe-un rug

ce-mi arde

clipele târzii,

urcând

în stâlpi de lună...

Am citit într-o carte

despre (a)FACEREA LUMII

şi-am descoperit

secretul existenţei.

Vis spulberat

în oglinzi fărâmate

de sorţi şi destine,

adunate-n viaţă

printr-un fir de lumină,

din feeria trăirii,

aprinsă-n caldarâmul unui drum

uitat de speranţă,

pe-o hartă hulită

cândva... nestemată preţuită

şi stropită cu sânge albastru

de copilă,

izbită de fulger,

de boală nebună,

într-un colţ de furtună,

resemnat, mă aşez

pe trunchi…

Ca să pot vedea lumea,

m-am cocoţat în cer

să o pot privi.

Nu mi-a plăcut.

M-am întors

Printre figurile scânteietoare

fără sens,

într-o lume

lipsită de semnificaţie...

Am fost o vreme

pe dincolo. Era frumos,

dar prea linişte

şi eu prea zgomotos.

Am hotărât să mă-ntorc

în liniştea mea

şi-n zbuciumul... lumii.