Ispite

[Giurgiu Silvia]

 

   Sărbătoarea Paștelui se apropia ca o promisiune dulce înmiresmată de parfumul amețitor al cozonacilor ce ieșeau ca pe bandă rulantă din cuptorul de cărămidă din fundul curții, unde bunica aprinsese focul vesel și anul acesta. Ștefan se grăbi să lepede brațul de vreascuri uscate alături, frecându-și bucuros palmele ce-l furnicau nerăbdătoare de a dezmierda minunățiile dolofane și rumenite, înșirate cuminți pe măsuța joasă și rotundă ,, ca să le iasă sufletul”, după cum spunea cu mândrie gospodina iscusită ce le zămislise cu mâinile-i fermecate. 

   De când se știa, obiceiul acesta se repeta an de an cu strășnicie și adora pregătirile de Paște din casa bunicilor. De cum intra în vacanța de primăvară, părinții îl aduceau la țară iar el se adapta cu entuziasm regulilor nestrămutate ale postului impus de bunica, chiar dacă acasă la ei nu se prea ținea seama de asta. Pentru el era ca o trecere dintr-o lume într-alta și i se părea firesc să fie diferite. Anul acesta Paștele cădea în mai și natura îmbrăcase strai de mireasă. Grădina râdea cu hohote de zambile și ghiocei înfloriți și se gândi că vor avea niște buchete foarte bogate pentru noaptea de Înviere. Mai spre seară trebuia să culeagă florile necesare ca să fie proaspete și parfumate pentru când vor merge cu toții la biserică să se împărtășească. Aceea era tot misiunea lui dintotdeauna și o adora la fel ca și pe cea a încondeierii ouălor, înainte ca mama și bunica să le vopsească în mai multe culori. Bunicul îl învățase să le picteze cu ceară încălzită și acum îi ieșeau adevărate opere de artă. Imaginația lui zburda liberă prin coșul plin cu delicatele bijuterii pe care le custodea cu multă grijă și mândrie. Tot el alegea pentru fiecare membru al familiei cele trei ouă pentru împărtășanie, pe care le pictase cu motive religioase, potrivite cu situația.

   Respiră cu nesaț până în adâncul plămânilor, parfumul dumnezeiesc al cozonacilor ce intraseră în proba de foc, după ce cuptorul fu pregătit cu lemnele aduse de el. Simțea că e parte importantă din acel carusel al vieții și că rolul său asigură bunul mers al evenimentelor, laolaltă cu al celorlalți. Cunoștea în amănunt tradițiile acestei sărbători și nu uita nimic niciodată din responsabilitățile lui. Dintre toate restricțiile postului, proba cozonacilor calzi era cea mai dură și nu numai pentru el, din câte observase. Dar nu  va cădea sub nici o formă în ispită, cel puțin nu anul acesta! Spre rușinea lui, în ceilalți ani dăduse dovadă de mare slăbiciune și făcuse praf cel mai arătos dintre cozonaci, de câte ori bunica îi aranjase în cămară ,,greșind” mereu în mod ciudat, numărătoarea lor. El observa, dar nu o corecta niciodată, ca apoi să profite cu nerușinare de neatenția ei inexplicabilă. După ce comitea păcatul se căia amarnic, sperând să fie iertat acolo sus. Măcar atât mai putea face după ce  nesocotise legile postului și înșelase încrederea bunicii. Dar plăcerea fără seamă ce-i îndestula sufletul și stomacul era atât de intensă, încât merita din plin toate mătăniile și rugăciunile făcute în taină pentru a-și mai reduce pe cât posibil, amploarea păcatului. Se mai consola când îl surprindea pe bunicul înfulecând cu poftă din codrul de cozonac încă aburind, pe care îl dosea vinovat în buzunarul larg al salopetei. Se prefăceau amândoi că nu au văzut și nu au auzit nimic despre dispariția misterioasă a cozonacilor, când bunica se minuna mucalit de spațiul gol de pe rafturi, ascunzându-și fără succes zâmbetul ipocrit în colțul basmalei. 

   Alungați de privirea ei cam prea lungă, o tuleau amândoi care încotro, cuprinși brusc de un zel neobișnuit pentru treburile casei. Ștefan își adora bunicul mai mult ca oricând în acele momente de complicitate tacită. Iubea slăbiciunile lui nevinovate, zâmbetul lui cam în colțul gurii și duioșia din ochii aceia cenușii, calzi și adânci, în care descoperise o lume aparte, pură și minunată.

[Dumitru Ichim]

Duioșie... :))

[Corina Militaru]

Dulci ispite! Atmosferă parfumată, caldă! Foarte frumos! :)