Proiectul „Reverie albastră” - Partea a IV-a

[Vasilisia Lazăr]

Forumul ÎNSEMNE CULTURALE va fi gazda acestui fenomen artistic demarat de poeta Gina Zaharia şi pictorul Mihai Cătrună. El reprezintă o simbioză între poezie şi pictură. Proiectul se desfăşoară pe blog, aici fiind adus doar conţinutul care va apărea în carte. Aşteptăm cu nerăbdare ca această bijuterie să prindă contur sub ochii noştri şi le urăm succes protagoniştilor!
 

POEZIE - GINA ZAHARIA

PICTURĂ - MIHAI CĂTRUNĂ

 

 

Pelerini spre iarnă

 

Ai lăsat focul pe inima iernii,

i-ai dat o scânteie în plus – piesaj demențial

cu serpentine celebre și  pelerini de zori, 

jurau că sunt de-a lor,

făceau acrobații prin văzduh,

cu ochi cameleonici  îmi vindeau ultima vrajă.

 

Nu vreau cafeaua lor în dimineața ta,

să plece!

rămân să dictez unui fulg ceva despre topire,

mai sunt câțiva răniți pe alocuri -

mesageri încuiați într-un destin platonic.

 

Mă ridic pe stânci și pun voalul toamnei,

miroase a busuioc,

am senzația că l-ai purtat odată cu mine;

Undeva, lângă  ape,

o femeie risipește lacrimile.

Ajunge! Destul pentru o jumătate de crez!

 

Vara trecută ai  fost regină, i-am zis,

(tu tăceai în murmurul meu)

dinastia ta  –  orgă dezlănțuită pe meridianele viselor;

ai dansat pe trupul mareelor

fără număr, altădată ți-ar fi fost frică

de pasul  întârziat

într-un golf.

 

Dar nu te teme, primăvara  ți-a păstrat partitura

pe care a cântat el

o dată, de două, de o mie de  ori,

îl eclipsaseși într-un unghi  nebunesc,

pelerinii spre iarnă sunt înrobiți de iubire,

prea  credincioși  ca să-ți ducă numele

dincolo de florile de cais.

 

 

 

spre temnița gândului

 

mergea prin noaptea ghețarilor cu fălcii în mâini
căuta un cerc în care să se-nchidă
și un gram de zidiri
dar a confundat punctele cardinale
și s-a trezit developând întunericul
în pumnul ei  fotografia unui templu
aruncă săgeți otrăvite
e golful în care așteptase trăsura de dimineață
și răvașul cailor sălbatici

fiindcă la mijlocul duminicii talazurile se despart
în fâșii înguste
nu mai joacă la ruleta foilor de ceară
ar trebui să trișeze măcar o secetă-două
și să pornească pe jos până dincolo de furtună
mai bine șterge de praf
tabloul acela din care nu înțelege aproape nimic
dar continuă să-l îndrăgească întreg

nu-mi promite că vei schimba decorul
mi se potrivește perfect
poate doar jocul umbrelor noastre a înflorit mai discret
sau izvorul din stânga e încadrat eronat
în cortegiul luminilor
dacă te întreabă cineva ce ascund în inimă
roagă actorul din nori să răsucească un vis
spre temnița gândului

 

 

Un solfegiu și două sosiri

Dintre toate paragrafele inimii

voi alege un solfegiu,

două sosiri,

și o avalanșă devreme pe golful tăcerii;

Te peird și te regăsesc printre așchii de valuri,

refren decupat din  pereții visului crud

încolțit de sărutul ucigător de cuminte

al clepsidrelor.

Voi merge prin noaptea ghețarilor

căutând un cerc în care să mă-nchid

cu un gram de zidiri…

Deschide calendarul veacului dintre adâncuri,

pumnul în care am strâns sarea  

plânge

dincolo de azi se va fi  trezit un nou soare,

va răsări în două lumi deodată

veșnic hoinar…

 

Sentințe de zbor

Printre oaze vrăjite cetăți am clădit,

eram sete de doi

și rugă eram

pe-un ocean infinit,

te strigam de pe țărmuri cu nume de foc,

cine oare mai știe s-aprindă

atâtea scântei

într-un  joc?

Am urcat, împreună, pe-o scară de dor,

adunam stări fără șoț -

cât de-nalte sentințe de zbor!

rătăcită prin corul de îngeri cântam

și ce-adânc și ce sfânt și-nțelept

te iubeam!

Trec iarăși cu sete prin cântec senin -

luceferi de-odihnă

topiți într-o clepsidră

din lacrimă de crin,

zece vieți de-aș avea cu pieptul în tine

aș strânge în toate iubirea,

apoi aș preface-o-n petale

pe-o mare de rime.

Departe sunt devreme dar port curat în suflet

cămășile de zei,

din valurile vremii, poveștile trăite

sunt voci înmugurite

în armonii de tei,

iubito, mi-ai spus, iată, mai am un veac de dor

și-l prind în templul nostru

spre stele călător!

Prin oazele vrăjite, o lacrimă se teme

să nu-i strivești misterul în falduri de poeme

iar codrul ne-nfășoară pe zori a mia oară,

în verdele iubirii

din simfonii de vară…

 

Ramură din șoapta lunii

Mai ştii că-n vremuri de demult

Te modelam cu mâini de lut?

Ai fost izvor fără vărsare

Şi aripă-ntre cer şi mare,

Lumină-n gând întinerit

De parcă-n albul necosit

S-ar fi plimbat macii cântând,

Cu voci de aur colindând

O altă iarnă dintr-un sat

Şi el din lut amestecat,

In satul fără nicio stradă

Doar cu doi oameni de zăpadă?!

Mai ştii când descântam troiene?

Aveam oare de ce mă teme

Când se topea sub ochii mei

O inimă din flori de tei

Şi rămânea-n privirea lumii

O ramură din şoapta lunii?

E mult de-atunci, dar oare ştii

Că şi zăpada va-nflori?

 

pictură pe ramuri ninse

 

mai stai

să aprind toate stelele

peste iarnă

să alint copacul ce-am fost

deasupra râpei

pe inima căruia s-au scris

poeme de dragoste pentru păsări

iubitule

sunt orbul cu vioara de zăpadă

hoinăresc prin troiene

răsfățate

număr copacii morți din dragoste

 

așteaptă

să te strig pseudonim de liniște

sens creionat sub tălpile

fără identitate

prins în reverul minții noastre

 

privește

mă răsfață pădurea

din șoapte inegale-mi decupez cărări

spre nesfârșire

și  adorm în brațele tale

pictură pe ramuri ninse …

 

Flori de ger

 

Devreme-am înflorit

spre iarnă

iar visul despletit

vine s-aştearnă

un soi de gheaţă caldă

cu flori de ger

şi te dezmiardă

pe-un dans stingher

ce vrea să ardă.

 

Ferestrele de ieri,

astăzi închise toate,

şi-un viscol de tăceri

de-un ruginiu aparte

le-a făcut albe-n mine,

şi, iată, înspre nord,

din franjuri de ruine

se-aşterne primul pod

de gheaţă.

 

Pe ce distanţă oare

l-am împărţit cândva

în petice de sare?

Împărăţia ta

cât dăinuia prin soare?

Cât s-a topit din el

pe valurile verii

şi cât e de oţel

pe umbra înserării?

 

Vezi ce frumos e cerul?!

Tu ştii cât de frumos

în picuri, adevărul

se pierde luminos

de parc-un strop din tine

s-ar fi lipit de sud

şi ar fi luat din mine

culoarea din cuvânt?

 

Dar vezi pe ce ninsoare

se face sărbătoare?

 

 Și mă ții mai alb de mână

Cu petale de lumină peste mine ninge-ntruna,

Tu mă-mbrăţişezi cu sete şi ce caldă-ţi este mâna!

Şi-mi tot spui povestea iernii prinsă într-o colivie,

Eu ascult cum şoapta serii o comoară vrea să fie.

Îmi iei sufletul în palmă şi-l stropeşti cu vis de zeu,

Ninge parcă prea cuminte întreg adevărul meu,

Rugile îşi pun coroana peste fruntea mângâiată,

Iarna asta-i mai adâncă, mai albă ca niciodată!

Lasă cerul să ne cânte, flori de ger să zburde iar,

E atâta sărbătoare agăţată-n calendar!

Să asculte învelişul de argint pierdut în ramuri,

A ta inimă mă simte vis prin ale clipei geamuri.

Se aşază răsăritul pe pădurile desculţe,

Troieneşte-n valuri simple dorind parcă să m-anunţe

Că acolo, într-o vrajă sfântă, dulce şi stăpână,

Tu mă-mbrăţişezi cu sete şi mă ţii mai alb de mână…

Mi-e iarnă

 

Şi iată, mi-e iarnă  devreme și strig
Că numele-mi este statuie de frig
Că hrana-i cernită în gust de ninsoare
Şi lungă mi-i trena cu iz de-aşteptare.

Şi iată, mi-e sete şi-mi vine să cer
Un gram de iubire din lacrimi de ger,
Să trec prin ruine, să pot să măsor
Hotarele-ntinse pe taler de dor.

Şi iată, mi-e seară şi ştiu că-i târziu
Să caut cerneala cu care să-ţi scriu,
E-nchisă în templul deja sfărâmat
Pe vremea când visul mi-era împărat.

Adorm pe surâsul trecutelor verbe,
Cuvântul se-ncruntă şi tinde să-ntrebe
De ce-am rupt lumina în care legase
Clepsidra-mpletită în gând de mătase?!

Nu ştiu a-i raspunde dar simt că mi-i iarnă,
Fulgi de tăcere încep să se-aştearnă
Curând pe-amândoi - un fel de paradă
Cu suflet de aur și glas de zăpadă.

 

Prin singura iarnă în care sunt fulg amărui

Era singurul drum de care nu mă temeam,

trecea pe umărul tău, iarnă,

îmi încleștase gândul

în povești argintii

și împacheta sonete cu glas tremurat

din zori în alți zori.

Înotam în troiene de emoții,

pe acolo trecuse iubirea

în veșminte de mine,

ai cântărit-o pe ramuri, atârna mai greu

cu o pală de dor

și ai furat o strângere de mână.

Rămâi la masa mea, i-ai zis,

nu știa unde cinezi de obicei

dar strângea bănuți de zăpadă să acopere golul

de după plecări

și arunca privighetori peste fruntea pădurilor

rănite în cântece de gheață.

Nu mă aștepta astăzi, te rog, 

să-ți fie mereu foame, să nu contenești a te învinovăți

că nu poți duce până la capăt

potecile albastre

cu un singur sens,

eu așez copacii în rând cu paginile albe

apoi le întind o cursă

prin singura iarnă în care sunt fulg

amărui…

Înțelepți de ocazie

 

Pot fi sirena ultimului val,

hoinarule,

aveam atâtea nelămuriri,

dar gata, acum s-a năruit totul,

poate doar podul palmei mele mai rezistă

cât să-și adune cremenea

pentru un fulger și jumătate.

 

Eram doi înțelepți de ocazie

care-și plimbau orgoliul prin târgul duminicilor,

câteva lebede din ultimul nostru vernisaj

și-au luat deja bun-rămas

printr-o aripă arsă.

 

Peste furtuni trecea nota de plată

restantă până la ultimul sărut,

mi se părea derizorie,

de fapt achitasem speranțele

cu stăvilare

de cel mai înalt rang.

 

Îți va rămâne bagajul pe care l-am primit

de pe cealaltă parte a planetei,

te va încuraja să-ți servești cafeaua

într-o agonie perfectă.

 

Să nu-ți învingi niciodată inima,

viteazule,

ea încheie războaiele

la șireturi!

 

teste de rezistență la dor

 

abia atunci am știut că aveam tălpi de aur

lucrate de un bijutier iscusit

în atelierul inimii

școala de ucenici era gratis

dar se plătea curajul

îndată am inventat o insulă plutitoare

cu ieșire spre cer

 

nici eu nici tu nu eram acasă

știam câte ceva despre șlefuirea

dragostei

dar te lăsam să crezi

că misterul tău e lutul pașilor mei

 

au venit negustorii să ne cumpere drumul

vedeți-vă de întunericul vostru

le-ai zis

n-auziți cum împrăștie argintul

pe nimica toată

sunt temnicerul anei mele

i-am lăsat o poartă spre necunoscut

cu lacăte fără efect

 

hei n-ai spus că testele rezistenței la dor

sunt dăruite la schimb

Actorul de sare care aleargă prin nori

 

Azi am să-ți scriu pe nămeți 
cu brațul de flori, 
îți voi aduce un templu în dar 
și parcă aș rupe și-o stea 
dintr-un cer de culori. 

Apoi voi sări peste timp 
cu tine-n priviri, în trup, în ființă, 
nebun rătăcit prin inima ta, 
orb agățat de un sens 
și pe deasupra 
legat la ochi cu credință. 

Încătușat în mister mă supun 
unui stol de ninsori, 
mă mistuie dorul, chezășie mi-l pun; 
privește! 
sunt rob uneori 
și, cel mai des, actorul de sare 
care aleargă cu tine prin nori!

 

Azi vom dansa albastru

 

Sunt pas în dansul simplu la început de val, 
Răsunete de clipe se pregătesc de bal, 
De veghe-ţi stau alături, pe aura de semne, 
În vis cu nemurirea pornesc pe tălpi de vreme. 

Te ştiu în stâncă vie, cinezi cu flori albastre, 
Voi locui în tine, aşa stă scris în astre, 
Tu mă primeşti legendă, eu vin fuior de dor, 
La colț de reverie mi-am prins aripa-n zbor. 

Pe-o toamnă de cuvinte, pe-o oază-feerie 
Stă setea colorată în colţ de-mpărăţie; 
Tăcuţi ne înţelegem, ciocnim o cupă fină -  
Nectar de clipe sfinte furate din lumină. 

Mă prinzi în braţul clipei, pe ochi am infinitul, 
În lacrimă de lună vreau să-nchinăm sfârşitul, 
Am inventat în grabă un anotimp de fier -
Al cincilea terestru şi primul de pe cer. 

Ne regăsim, ne pierdem, noi, muritori de rând,
Pe țărmuri larg deschise vin stările cântând; 
Tu eşti pescar de mine, eu nufăr de niciunde 
Şi înfloresc în tine dorind a te pătrunde. 

Pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare,
Protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare, 
M-am colorat vitraliu, te port cu gând sihastru, 
In anotimpul nostru azi vom dansa albastru…

 

 

Dincolo de poeme

Voi veni la tine, în mijlocul oceanului,
de pe insula fără nume, 
la ora în care înfloresc orhideele; 
mă vei aștepta într-un fulger devreme, 
dezleagă-l, 
singur îmi va creiona veșmântul de astăzi. 

Port rochia de regină, 
pe ea s-au învățat valurile să adoarmă 
în culori îmbrățișate, 
e simplă ca murmurul nedumeririlor 
care-și ridică scări 
ca un test de rezistență 
peste adâncuri. 

Voi lua cu mine necuvintele 
într-un buchet, 
ele te vor întreba câte valuri ai numărat 
să-mi fotografiezi setea de lumină 
și de ce te-ai trezit într-un glob 
pe ape imense 
odată cu dimineața mea de stări? 

Îți voi lăsa, din loc în loc, pagini 
din calendarul inimii, 
adună-le, 
pe ele mă vei găsi 
când îmi vei pierde pașii 
dincolo de poeme…

 

 

Deasupra unui blues

Sunt mai aproape decât jocul de șah 
căruia îi lipsește o piesă 
și mult mai decisă în vânzări de intenții 
la târgul de duminică seara 
când buzele mele vor atinge primul fulg 
care va fi aprins  calendarele. 

Piesa aceea e în pumnul meu, 
am furat-o să opresc jocul, 
începuse să-mi fie frig și nu reușeam să-mi cumpăr 
un colț de vară 
pentru o gală de sălbăticie. 

Acum o trimit în buzunarul tău de la piept, 
ai grijă de talazuri, 
pot fi seva iubirii în tablouri de ceară 
sau voci sortite să dispară 
în albumul cu semne. 

Sosesc printre valuri de dor, voi zidi podul 
dintre senin și verde, 
apoi vom învăța să supraviețuim într-o scoică 
deasupra unui blues -  
corăbieri însetați pe țărmuri descoperite 
într-un naufragiu de zori.

 

 

 

pentru totdeauna

fiecare drum atingea aceeași planetă

aceeași magie incoruptibilă

pașii meu treceau prin subsolul inimii tale

urcau și urcau instantaneu

 

adunai picături senine

într-un scrin de vară

(ne cunoșteam după preferințe)

eu salutam luna ștrengărește

tu îmi vindeai senzații de odihnă

din palma cerului de duminică

îmi vindeai am spus

fiindcă le regăseai încărcate de vrajă

dar nu te-ai întrebat

(decât într-o singură dimineață)

cum de s-au înrolat degrabă ostașii luminii

în războiul stărilor

planeta mea ciobită de vise

plânge în zilele fără șoț

nu știe că singurătatea nu înseamnă iluzii

ci hotare de fier

măsurate cu inima

mai repetă-i asta o dată

(pentru totdeauna)

 

Ca o legendă albă

 

Iubitule, mi-e iarnă, și diamante rare

Scriu cu lumină oarbă o ultima scrisoare:

E sărbătoare-n gânduri, și iată, ninge rar,

Ninsoarea de cuvinte azi ți-o trimit în dar.

 

Printre nămeţi albaştri luna pictează cerul,

Iar jocul  reveriei îmbracă-ntreg misterul

În sunte vrăjite. Și parcă munții blânzi

Trimit răvașe simple doar lupilor flâmânzi.

 

Erai copac celebru când  te-am zărit prin ceață,

Zideai pe drumul nostru o-ntreagă dimineață

Și mi-erai pod devreme și parcă-mi tot spuneai

Că florile iubirii ne sunt zăpezi din rai.

 

Știu că prin iarna vremii n-o să avem hotar

Și că ninsoarea noastră e-un vis în calendar;

Ca o legendă albă, pe-o pagină de doi,

La brațul nemuririi astăzi dansăm doar noi.  

 

Eu val, tu val, și farul dintre noi…

 

Femeie de foc,

te-am zărit scriind o epopee

pe acoperişul clepsidrelor, 
îngenuncheaseși lacrimile în jocul

de unde regina plecase
într-o mângâiere sălbatică

pe urcușul tăcerii. 

Treceau vise cu trenă de diamant 
prin ochii cu care-mi descriai cel mai profund 
anotimpurile.

(Parfumul lor – simbolul dintre două lumi

și un paragraf însetat.)

Am păstrat umbra de mătase 
peste care-au dansat apele 
când desenai surâsul primului rând caligrafic 
pe coperta inimii mele. 

În depărtări, văzduhul recitea prin tine 
un vers parcă neobişnuit,

(eu val, tu val, și farul dintre noi…)

cu multe fotografii înrămate într-un singur dor 
din eternitatea sculptată 
pe umerii timpului.

De-atunci amestec întruna culorile 
din care-mi zidesc sufletul. 
Sunt simple ca privirea 
unui martor necunoscut.

 

27 noiemebrie 2012

[Belean Maria Ileana]

Reveria Albastra prinde contur... eu una sunt foarte mandra de voi toti...

mult succes!!!

[gina zaharia]

își adună copertele, Maria...

Belean Maria Ileana a spus :

Reveria Albastra prinde contur... eu una sunt foarte mandra de voi toti...

mult succes!!!