ION LAZĂR da COZA - Interviu din volumul „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri“ de Culiţă Ioan UŞURELU.

[Ion Lazăr da Coza]

 

ION LAZĂR DA COZA – INTERVIU

 

1. Nu prea iei parte la marile sau la mai micile manifestări culturale ale judeţului, ale ţării… Şi totuşi eşti foarte cunoscut în Vrancea, ba chiar şi în multe alte locuri. Cum ai reuşit?

Îmi spuneţi o noutate, stimate domnule Culiţă Ioan Uşurelu, cum că aş fi foarte cunoscut în Vrancea, ba şi pe alte meleaguri. Publicând rar, nu văd de unde ar veni… faima. Se publică atât de mult, scrieri bune dar şi maculatură pură, încât crezi că prolificitatea e criteriu esenţial în a deveni un mare scriitor. Or mie, la cele trei cărţi publicate, dacă îmi zice cineva „scriitor”, mă uit la el cu circumspecţie şi mă întreb în sine: „Oare mă ia în tărbacă ?” Dacă am ajuns cunoscut, nu ştiu căror întâmplări se datorează asta. Nu prea fac valuri. Se obişnuieşte, văd, ca un autor să trimită acelaşi material – poezie, proză, critică literară sau eseu – la mai multe reviste deodată (fără a menţiona acest lucru!), având şanse de a apărea în cinci, zece, cincisprezece publicaţii simultan. Supărător nu e acest fapt (la tirajul aproape confidenţial cauzat în mare parte de cum sunt distribuite revistele literare în teritoriu, e un lucru de înţeles, de acceptat… ba chiar recomandat), ci „împodobirea” CV-ului cu numele tuturor celor cincisprezece tipărituri la care se laudă că a colaborat. Subliniez: „că a colaborat”, nu publicat. În ce mă priveşte, nu trimit acelaşi text la mai multe reviste. Nu pot spune că la fel fac pe saiturile de artă…

 

2. Lumea te citeşte cu plăcere, publicul şi critica te apreciază.... Care au fost începuturile? Cine te-a sprijinit?

Începuturile? O tempore, o more!... Vă amintiţi plicurile acelea roz-bombon, parfumate? Ei bine, primeam, la o săptămână-două, un astfel de plic. Pe lângă scrisoarea în sine, „muza” îmi trimetea şi versuri, spunându-mi că ea face parte dintr-un cerc literar, că poeziile îi sunt apreciate… Căutând s-o impresionez, am pus mâna pe condei. Acela a fost momentul când, efectiv, m-am apucat de scris. Gândul de a scrie era mai vechi, însă îmi impusesem o perioadă de acumulare, perioadă pe care aş fi prelungit-o poate până astăzi fără să aştern un rând pe hârtie. Cum spuneam, hotărârea de a deveni scriitor fusese luată cumva prin anul întâi de liceu, atunci când terminând de citit „prima carte adevărată” – Jurnalul unui medic de ţară, autor Tewfik El Hakim – (vă daţi seama domnule Uşurelu că interlocutorul Domniei-voastre a citit primul roman abia la vârsta de cincisprezece-şaisprezece ani?!) am zis (şi aceasta, aveam să aflu ceva mai târziu, e specific nativilor din zodia Berbec) că şi eu pot face asta, adică să scriu o carte. Infatuare juvenilă sau premoniţie? Revenind la primele versuri, ele se adunau în vrafuri. Din toate am selectat peste o sută de poezii. …Mă rog, ceea ce credeam eu că sunt poezii. Le-am trecut „pe curat”, pe un caiet de matematică. Intenţionam să i le trimit spre analiză critică poetului Ion Baciu, cunoscându-l, fiindu-i elev (nu tocmai eminent!) în şcoala generală. Soarta a vrut altfel: curierul prin care vroiam să înmânez manuscrisul nu-l prea cunoştea pe profesorul Ion Baciu şi mi-a dus caietul profesorului Valeriu Anghel. Astfel s-a înfiripat cea mai frumoasă prietenie literară. (Sper că domnul Profesor îmi iartă insolenţa de a mă considera prietenul Domniei Sale şi nu doar un ortac.) Din cele o sută zece poezii, mi-a reţinut şase, dar şi în acelea intervenise „cu furca”, încât nici acum nu le recunosc paternitatea. „Scorul” era dezastros şi nici acum nu-mi explic ce resort m-a determinat să continui. După prima vizită, când mi-a adus antologii cu marii poeţi interbelici dar şi contemporani, trimiţându-i un set de nouă poezii mi-a dactilografiat şapte. Proporţia se inversase, oarecum… De dragul meu, se înfiinţase un fel de Şezătoare literară, şi o dată, de două ori pe lună mentorul Valeriu Anghel, poetul Ion Baciu, scriitorii Gheorghe Sbârciog şi Maricica Babiş, sculptorul Ionică Simion Baciu, profesorii Vasile Olteanu, Gheorghe Chircu ş.a. ne întâlneam la mine acasă. Cartea de poezii a apărut după vreo zece ani. Nu pot să spun că am avut un debut marcant ca poet în revistele de cultură. Câte un poem mijea pe ici, pe colo. La concursuri de creaţie literară nu prea am participat din lipsă de informaţii. Pe vremea aceea era greu să urmăreşti, dintr-o localitate aflată la şaptezeci de kilometri de cel mai apropiat centru cultural-artistic, apariţia tuturor revistelor literare iar abonamente nu-mi permiteam mai mult de două-trei. Ca prozator, am debutat mai mult decât onorant, zic eu, în paginile revistei Convorbiri literare, în anul 2006, cu povestirea Olarul. Cam acestea au fost începuturile, de aceea îl rog pe scriitorul Valeriu Anghel ca la reuşitele sau eşecurile Domniei Sale din domeniul literaturii să mă treacă şi pe mine.

 

3. Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea asta decât o singură crimă: literatura care minte”. Cum ai comenta, ţinând cont şi de propriile scrieri?

Orice formă de artă e o imitaţie. „Imitaţie”, în cazul de faţă, e un eufemism al cuvântului „minciună”. Şi totuşi, dacă ceea ce faci e din plăcere şi cu plăcere, rezultatul nu poate să fie o minciună!

 

4. Locuind în Coza-Tulnici, Vrancea, ai observat, cred, că înainte de 1989, ţăranii veneau în masă la oraş. Astăzi, fenomenul este invers… Ai asemenea cazuri în jur? Cu ce se confruntă orăşenii-ţărani?

În cele două cărţi de proză am abordat aproape în exclusivitate aspecte ale vieţii rurale, îndeobşte a satului meu, a locuitorilor lui. N-o să fac vreo referire la ce am scris acolo, ci încerc un răspuns franc: nimănui nu-i place să muncească precum tractorul. Fiecare caută un loc cât mai „pufos” de muncă şi cât mai bine remunerat. Ţinutul aceasta a fost foarte slab cooperativizat însă gospodarii nu au prosperat cine ştie ce. Solul e sărac şi, oricât ar părea de curios, zona e secetoasă. Practic, singura ocupaţie este agricultura cu ramurile ei majore: agronomia şi zootehnia. Or agricultura e un loz în plic. Iei un bilet însă nu ştii dacă e câştigător. Adică ari, semeni, prăşeşti o dată, prăşeşti a doua oară dar nu ştii de vei urca ceva în pod. Pământul fiind puţin şi de slabă calitate, nu se pot creşte multe vite… Subzistenţă! Industrializarea a oferit alte orizonturi sătenilor mai tineri. (Mă cam feresc să folosesc termenul „ţăran” fiindcă a căpătat, din păcate, nuanţe peiorative!). În primul rând, opt ore de muncă pe zi. Chiar dacă se lucra în vaselină până la coate, ori la forjă sau şaibă, atunci când ieşeau din schimb timpul le aparţinea. Puteau să citească o carte, să vadă un film, un spectacol de teatru, să meargă la un meci, la o bere. După câteva salarii, ca să dovedească faptul că „s-au ajuns”, făceau o scurtă vizită în sat, îmbrăcaţi la costum şi cravată, cu geantă de piele, burduşită cu daruri… Cu toate acestea, ei erau ca nişte fantome prinse între două lumi – nici orăşeni, nici plugari. Mulţi dintre ei eşuând tragic în alcool, în mizerie… Putem condamna exodul? Evident că nu. Postdecembrist, distrugându-se cu o ură viscerală toată industria ţării, fenomenul s-a inversat. La începutul anilor nouăzeci, majoritatea orăşenilor-ţărani s-au confruntat cu obţinerea vizelor. Oricât de alienantă e munca de peste hotare, ei tot o caută. Trimit bani acasă pentru a ridica locuinţe spaţioase cu materiale de construcţie din marile depozite citadine. Un lucru nu prea mai fac – urmaşi! Satul se depopulează!

 

5. Critica literară actuală îţi mai spune ceva? Ai încredere în obiectivitatea ei?

Din cauza exploziei petrecută în editarea cărţii – publică oricine, oricât, oricum, oricând, oriunde – critica literară s-a diluat şi ea. S-au retras nume grele însă au rămas suficiente pentru a ţine ştacheta literaturii române sus. Apar nume noi de critici care negreşit se vor impune. Supărător la critica de astăzi e că nu creează scriitori, că nu impun cărţi. Nefiindu-mi străină lumea literelor, ştiu ce scriere a fost desemnată „cartea anului”. Aş fi vrut să se audă despre ea şi atunci când cineva „deschidea frigiderul, când desfăcea o conservă sau când ridica receptorul telefonului”. Astfel, din curiozitate ori snobism, mulţi dintre cititorii ce au fost seduşi de televizor, de internet s-ar fi întors poate la lectură.

În ce mă priveşte, am încredere în obiectivitatea criticii. Scriind, nu urmăresc funcţii, nici bani, cu atât mai puţin statui. Orice s-ar spune, e tonifiant când ai o critică favorabilă. Autorul însă trebuie să rămână cu picioarele pe pământ şi să fie prudent şi la criticii pozitivişti, care nu ar semnala, darmite să exacerbeze, un neajuns al operei, dar nici să „pună lira în cui” atunci când vin demolatorii ce nu ar evidenţia ceva pozitiv dintr-o creaţie nici dacă i-ar ameninţa amanta că-i părăseşte. Dacă ştii că ai ceva adevărat de spus, vei spune!

 

6. Cum foloseşti timpul dintre două cărţi? Ce altceva, decât să scrii sau să citeşti, poţi face la Coza?

Nu există timp liber între două cărţi. Odată infestat cu acest microb devii dependent. Când „scapi” de o carte, îţi doreşti, îţi impui o perioadă de relaxare. Amăgire. Gândul îţi va zbura implacabil spre următoarea. Visezi până şi aspectul unei fraze în pagină…

Ca fiu de ţăran, am fost crescut în cultul muncii, în respect pentru munca altuia. Dacă ar vrea cineva să mă elimine fizic, să-mi ia bucuria de a munci (dar nici să mă oblige să muncesc nu mi-ar plăcea!). Ce aş putea face în afară de a citi, de a scrie?... Să înţeleg faptul că-mi luaţi şi internetul dar şi televizorul? Atunci ar fi o catastrofă! Probabil aş medita mai mult la deşertăciune.

 

7. Ai un vis major pe care-l doreşti realizat?

Fiind balcanic în concretizarea planurilor şi conştientizând acest lucru, nu-mi fac vise măreţe. Nu mi-am propus ca să scriu vreo saga, vreun bildungsroman de proporţii faraonice. Totuşi, proba de foc a unui prozator rămâne romanul.

 

8. Se spune că fiecare scriitor are Golgota  sa… Golgota lui Ion Lazăr da Coza care e?

Golgota mea cred că e limbă română. Ştiu că nu o stăpânesc bine. Ea e şi Muntele Căpăţânii ce trebuie urcat fie şi în genunchi, e şi crucea pe care o duc, dar – sper! – e şi cea care mă va mântui… dacă nu cumva a şi făcut-o.

 

9. Mai este satul o „rezervaţie a spiritului”, cum afirma Noica?

Nu sunt dintre cei care idealizează şi idolatrizează satul, deşi nimeni nu mi-ar putea reproşa că nu îl iubesc. Mi s-a imputat de oarecine că personajele cărţilor mele nu sunt aşa şi pe dincolo. Dându-i replica, l-am trimis la literatura parnasian-bucolică, sămănătoristă sau proletcultistă unde va întâlni păstori delicaţi şi fericiţi în mijlocul unei naturi idilice, va afla preoţi şi învăţători cu un comportament ireproşabil, va găsi ţărani cu braţe de fier, cu voinţă de oţel şi cu conştiinţă civică înaintată. Or viaţa imediată a acestora ne rezervă adesea fratricid, crimă pasională, incest, promiscuitate fizică şi morală, violenţă, avariţie, falsitate… Probabil că aceste tare sunt mai rar întâlnite în mediul rural, dar ele există. Dacă privim atent, ţăranul nostru e mai mult mistic decât credincios. El crede dar are şi eresuri. Două mii de ani de creştinism nu l-au vindecat de acestea. Să nu uităm, prezenţa constantă la slujbele religioase nu a fost un rezultat al fervorii, ci ea s-a impus de la „centru” – nu ştiu ce domnitor dând un edict în acest sens. Atunci, de unde atâta „rezervaţie a spiritului”? Mi se va spune că sunt inconştient că-l contrazic pe Noica. Posibil. Însă Blaga a spus: „Dacă apreciezi un poet, iubeşte-i poezia. Dacă apreciez un gânditor, fii contra filosofiei lui!” Satul e mai mult un rezervor al tradiţiilor. Că printre tradiţii intră şi spiritul – ca factor ideal al existenţei – e incontestabil. Dar nu e o valoare peremtorie şi fără de care nu se poate. Atâta timp cât individul, dar şi o colectivitate, are necesităţi fiziologice de ogoit, răul va fi prezent.

 

10. Planurile de viitor?

Ca să fac Divinitatea să râdă, hai să mă laud cu planurile de viitor. Cum spuneam ceva mai înainte, romanul e piatra de încercare a oricărui prozator. Am pe aici, prin computer, un folder pe care îl deschid foarte rar, cu subtitlul „roman”. Aveam în cap vreo cinci subiecte. Dintre ele m-am oprit la două. Într-un final am ales unu. Cu cât se conturează acest subiect, cu atât îmi zic mai des că trebuia să-l aleg pe celălalt… Ce-o fi… de-o fi, om vedea.

Mulţumesc!

 

Monitorul de Vrancea 15.05.2012    http://www.monitorulvn.ro/articole/interviuri-cu-scriitori-intr-un-...

Scriitorul vrâncean Culiţă Ioan Uşurelu a lansat, recent, un volum de carte unicat în România, intitulat „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri“. Volumul aduce în atenţia cititorilor personalităţi marcante ale literaturii vrâncene contemporane, dar şi naţionale. Printre cei intervievaţi se numără academicianul Valeriu Cotea, politicianul Varujan Vosganian, Irina Mavrodin, Constantin Frosin, Constantin Coroiu, Ionel Bandrabur, Adrian Botez, Florinel Agafiţei, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Gheorghe Neagu, Ştefania Oproescu, Virgil Panait, Janine Vadislav, Ion Lazăr da Coza, Raul Ionescu, Gheorghe Suchoverschi, Gheorghe Stroia sau Liana Enache. În total, 60 de scriitori sunt prezentaţi cititorilor, inclusiv autorul volumului, Culiţă Ioan Uşurelu.

   Cartea „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri“ poate fi achiziţionată de la toate chioşcurile de ziare din Focşani, Mărăşeşti, Adjud, Panciu, Odobeşti, dar şi din librăriile din judeţ. „Monitorul de Vrancea“ este partener şi susţine acest proiect editorial, lansat de scriitorul Uşurelu.

   Volumul, aşa cum însăşi autorul îl prefaţează, reprezintă o operă literar – artistică, cum nu s-a mai realizat niciodată. Autorul a încercat să prezinte diverşi autori într-o altfel de lumină, evidenţiindu-le calităţile de mari scriitori prin intermediul unor interviuri.

   Noutatea este că subiecţii nu sunt prezentaţi doar ca scriitori, ci şi în ipostaza de oameni simpli, cu dorinţe, aspiraţii şi gânduri interioare. „Am putut face abstracţie de aceste atitudini doar pentru că am dorit să aduc în cartea mea cât mai mulţi scriitori din peisajul literar vrâncean în primul rând, membri ai Uniunii Scriitorilor din România legaţi într-un fel de Vrancea, indiferent de limbaj, de frustrările care-i macină şi care nu au găsit alt loc de manifestare decât într-un interviu. Pe mine m-a interesat doar ca publicul să-i cunoască, aşa cum se prezintă ei însuşi. Cei care au scos fum şi flăcări pe nări şi pe gură s-au autocaracterizat deja, mie rămânându-mi doar un rol minor, acela de a fi privitor «ca la teatru»“, a precizat Culiţă Ioan Uşurelu, în prefaţa volumului.

[Vasilisia Lazăr]

Şi uite aşa, graţie scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu, facem cunoştinţă nu numai cu scriitorul Ion Lazăr da Coza, ci şi cu omul Ion Lazăr da Coza.

Felicitări amândurora!