XXX. RĂZBUNAREA DIAVOLILOR (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

 

            Învălmăşeala şi masacrul cuprinsese sala din Palatul Neamului pe care fostul dictator Escu o ridicase cu mândrie unind într-o singură clădire arhitectura orientului cu cea a occidentului, clădire declarată ca suprafaţă pe locul al doilea în lume, iar ca volum depăşind chiar prima minune a lumii, Piramida lui Keops din Complexul Giseh - Egipt!  Se pare că noul „Imperator” subjugat de acelaşi spirit rătăcitor al nălucii lui Vlad era mai aprig ca înaintaşul său, Escu. În momentele dramatice care se petreceau aici, el intui pericolul şi se furişă pe o uşă dosnică sub protecţia bodyguarzilor. Câteva vampirice se luară după el şi bodyguarzii săi şi începu o luptă năprasnică. Printre urlete şi ţipete de groază, se traseră focuri de armă. Braţele săriră prin aer, picioarele fură smulse din bazin, iar capetele săltară ca nişte mingi însângerate, de parcă jucăuşele strigoaice disputau cea mai aprigă partidă de volei. Alteori ţestele scăpară în gol sau fură trântite cu forţă de pereţi spărgându-se şi spoind totul cu sânge şi creier. Cu toate acestea, dintr-odată „Imperatorul” simţi cum noi forţe supranaturale îi inundă trupul. Era sub controlul unei energii necunoscute ce-i pătrunsese în corp de ani de zile. Acea energie negativă îi adusese victoria de fiecare dată. Acel ceva din interiorul său îl coordonase în permanenţă spre succes.

  „Imperatorul” se năpusti spre ieşire îmbrâncind vampirii în dreapta şi în stânga care, fiind luaţi prin surprindere, avură o clipă de ezitare, timp suficient ca el să scape de urmărire. Urcă în grabă la volanul unei maşini blindate şi demară cu viteză pe străzile luminate ale Bucureştiului. Lovi mortal câţiva trecători pe trecerea de pietoni, tamponă câteva autoturisme la semaforul roşu creând o ambuscadă şi îşi continuă cursa pe o stradă ce ieşea din capitală. Era un mister unde voia să ajungă, căci se îndreptă spre lanţul muntos al Carpaţilor. Parcă avea o chemare acolo sus, printre creste. Voia glorie, voia dominaţie absolută.

            Între timp Contele, observându-i dispariţia subită, se transformândă într-un şoim şi ţâşni prin ferestrele clădirii. Plană cu priviri cercetătoare deasupra capitalei, se roti de câteva ori, dar nu zări decât forfota citadină de pe străzi şi curgerea lentă a râului Dâmboviţa ce traversa Bucureştiul. Nu-l descoperi pe pământ şi-şi zise că trebuia să fie ascuns în subteran. Coborî ca o săgeată spre staţia de metrou înspăimântând călătorii. Dar nici nu apucară aceştia să-şi reveniră din sperietură,  că se transformă într-un liliac şi pătrunse în ungherele întunecate ale tunelurilor. Colindă reţelele subterane, verifică trenurile, dar nici urmă de „Imperator”. Parcă intrase în pământ. Ştia că este sub controlul spiritului strănepotului său. În  cele din urmă, îşi dădu seama că fusese păcălit şi că acesta trebuia să se îndrepte spre una dintre vilele sale din munţi. Atunci şeful vampirilor se metamorfoză într-un vultur care ţâşni din subteran şi se înălţă până aproape de norii răzleţi ce se perindau agale spre o direcţie necunoscută. După câteva rotocoale se îndreptă spre crestele munţilor. Din înaltul cerului zări un bolid ce alearga  pe serpentine. Vulturul spintecă văzduhul şi ajunse deasupra maşinii.

            -  Strănepote, încetează cu neroziile! Părăseşte acel trup, căci în el sălăşluieşte un suflet arvunit diavolului!

            - Nu-ţi ţine vicleşugul, străbunicule! - se auzi un rânjet din autoturism.

            Vulturul prinse maşina cu ghearele-i puternice. Roţile scrâşniră pe asfalt frânând brusc, dar la fel de brusc demarară trântind pasărea printre ţancuri şi brazi. Ofensat, Contele îşi desfăcu mantia neagră şi urmărirea reîncepu. Maşina parcă alerga singură. Toate comenzile se blocară şi deveni un robot scăpat de sub control. În acel moment, o umbră se desprinse din ea şi dispăru printre crestele munţilor. De după o curbă autovehiculul deraie de la traseu şi se rostogoli din stâncă în stâncă spre gura uriaşă a prăpastiei. Urmă o explozie puternică şi din maşinărie rămase doar un foc ce se rostogoli la vale spre hău asemenea unui  glob în flăcări. „Imperatorul” fu catapultat în afara autovehiculului, părăsit şi neputincios. Forţa care-l stăpânise, dispăruse brusc. Cădea liber şi aştepta din clipă în clipă să se strivească de vreun pinten stâncos.  Dar deodată ceva plescăi în jurul său şi un val de apă îl înghiţi. Căzuse într-un lac. Continua să se scufunde în acel tău fără fund. Ridică privirea din instinct, şi deasupra sa zări doi ochi aprinşi ai unui peşte de statura unui om care-l urmărea gata să-l devoreze. Era chiar Contele care nu observase că strănepotul îşi părăsise trupul închiriat. Deodată, arătări hidoase se ridicară din adâncuri. Îngrozit, Contele ţâşni afară din lac oprindu-se pe creste. „Imperatorul” răsuflă uşurat că scăpase ca printr-un miracol de văpaia acelor priviri şi-şi zise că mai are o şansă de a se salva de la înec. Norocos ca întotdeauna, voia să profite de această oportunitate. Dacă va reuşi să iasă la suprafaţă şi să ia măcar o gură de aer, cu siguranţă va supravieţui. Cu mişcări coordonate ale mâinilor şi picioarelor începu să înoate. Deodată, arătări ciudate cu coarne, coadă şi nişte furci înroşite îl înconjurară. Vârfurile furcilor încinse îi străpunseră pieptul, carnea sfârâi ca pe jăratec şi sângele ţâşni din trup. O usturime dureroasă şi o arsură cumplită îi cuprinse corpul şi-n acele momente de supliciu îşi aduse aminte de toate relele de pe pământ şi de păcatele de siluire ale propriului popor. Printr-o zonă întunecată străpunse fundul lacului şi ajunase pe un tărâm ciudat unde pe stânci ardeau focuri, iar în jurul lor dansau despuiaţi, cu furcile în mâini, împieliţaţii. „Imperatorul” simţi miros de catran şi când îşi aruncă privirile dedesubt, văzu un cazan în care clocotea smoala. Vârfurile furcilor îi părăsiră trupul şi căzu în infern. Mădularele i se topiră amestecându-se cu smoala, iar sufletul se zbătu disperat şi neputincios în chinurile veşnice ale focului din fundul iadului…

            Năluca lui Vlad se opri undeva pe creste, furişată de privirile de acvilă ale străbunicului. Era nevoit să-şi găsească o altă fiinţă umană în care să sălăşluiască. Ca spirit, era ocrotit de furia oamenilor şi de vampiri, dar se temea de spiritele mai puternice ca el.  

Pe pământ bântuiau spiritele celor morţi care nu s-au eliberat şi au rămas ca fantome,  năluci şi fantasme rătăcitoare, dar mai ales ca duhuri rele ale împărăţiei întunericului. Pe de altă parte, existau  spiritele sfinţilor şi îngerii văzduhului care nu-l suportau din cauza răutăţii sale. Niciodată nu bănuise că în lumea invizibilă a spiritelor  era o dispută atât de aprigă. Dar iată că-i veni o idee extraordinară prin care să-şi bată joc şi de lumea muritoare, dar şi de spiritele şi duhurile de orice fel. Cunoştea o vrăjitoare care, fiind alungată de oamenii satului din pricina învrăjbirii şi vrăjitoriilor sale, se adăpostea într-o grotă în munţii din apropiere. Trecuse de miezul nopţii şi baba dormea sforăind de se zguduiau pereţii stâncoşi ai peşterii. Fantoma lui Vlad nimeri ascunzătoarea, alunecă tiptil ca o boare pe lângă pereţii sălaşului cotoroanţei şi o învălui ca o mantie întunecată, strecurându-se în interiorul acelui trup hidos. Deodată, aceasta tresări speriată.

            - Cine-i acolo? - piţigăi sărind  din culcuş în picioare. Văleu, tu eşti, Satan?

            Dar nu primi niciun răspuns. În acele clipe simţi cum noi energii îi inundă trupul firav, uscat şi lipsit de vlagă.

            - Parcă sunt mai ageră în mişcări! – exclamă ea şi aprinse o feştilă. Oho, dar se întâmplă o minune cu mine!

            - De azi înainte eşti mai puternică. Te voi face frumoasă ca o adevărată prinţesă! - îi zise o voce din interiorul minţii.

            - Ohoooo! Dar Făt-Frumos, unde-i?

            - Îl vei găsi în curând. Dar trebuie să te lepezi de diavol!

            - Dar tu cine eşti?

            - Un spirit rătăcitor care-ţi vrea binele!

            - Ehe, visam eu că în cele din urmă voi avea parte şi de zile minunate!

            - Vei ajunge regina ţării!

            - Eu? O bătrână aşa urâtă? Cine să mă voteze? Poate dracu’!

            - El şi supuşii săi! Printre membrii partidelor politice sunt mai mulţi susţinători ai lui Satan decât ai lui Dumnezeu.

            - Aşa o fi, dar sunt hidoasă şi incultă…

            - Vei fi frumoasă şi senzuală. Din interiorul tău îţi voi da indicaţii cum să conduci. Vei vorbi şi limbi străine!

            - Văleuuu! Dar eu abia ştiu să citesc pe litere şi să scriu două - trei cuvinte!?

            - Nu te preocupa! Vei avea tot ceea ce-ţi doreşti!

            Cotoroanţa aprinse încă o feştilă nevenindu-i să creadă că vorbeşte cu ea însăşi. Privirea îi alunecă într-un ciob de oglindă sprijinit pe un prag stâncos.

            - Ce gânduri amăgitoare! - îşi zise ea  decepţionată. Cât de urâtă şi zbârcită sunt…

            - Închide ochii, numără până la cât vrei şi deschide-i!

            Baba se supuse şi în oglindă apăru un chip frumos ca de prinţesă.

            - Este o vrajă! - exclamă uimită.

            - Aşa vei arăta în permanenţă! Întregul tău trup e plin de vigoare şi tinereţe. Eşti ca o fecioară cu pielea fină şi plăcut mirositoare!

            Femeia se privea extaziată  şi nu-i venea să creadă ce păr lung şi negru ca pana corbului are, ce ochi ca mura neagră şi ce piele albă şi catifelată. Se roti admirându-şi trupul zvelt şi sânii rotunzi. Se îndrăgosti de propria-i făptură.

            Deodată în grotă pătrunse o nălucă a nopţii.

            - Ei, dar ce-i cu tine aici, fato? Unde-i stăpâna?

            - Ce-ai drace? Nu mă mai cunoşti?

            - Ptiu! Ce vrăjitorie mai e şi asta?

            - Nu-i nici o vrăjitorie! Sunt cu adevărat prinţesă! Voi ajunge pe tronul ţării! Să-mi pregătiţi înscăunarea!

            - Visezi cam departe… Dar tu chiar miroşi frumos! - o pipăi el  pe şolduri.

            - Ia-ţi  ghearele, nesimţitule! Astea-s pentru un fecior de crai!

            - Ha, ha, ha! Ai uitat că sufletul tău ne aparţine?

            - Dar nu şi trupul!

            - Ca să-ţi luăm sufletul, îţi vom silui trupul!

            - Să vă puneţi pofta-n cui! Când eram urâtă, fugeaţi de mine, iar acum îmi daţi târcoale? Voi sunteţi robii mei!  V-am slujit o viaţă întreagă şi n-aţi fost în stare să mă faceţi frumoasă ca o zână.

            - Poate că ne vom înţelege, dacă mai lăsăm noi, mai laşi şi tu…

            - Eu ce să mai las?

            - Câte o tăvăleală! - rânji diavolul cu subînţeles.

            - Nenorocitule! Năpârcă spurcată, miroşi ca dracu’!

            - Fiindcă asta sunt!... Nu-ţi mai place parfumul meu natural!?

            Şi se luară la ceartă. Femeia îl îmbrânci dorind să-l scoată din grotă.

            - Ieşi! De mâine mă vei găsi într-un palat! De azi înainte o să te târăşti la picioarele  mele!

            - Îţi arăt eu ţie! - îi răspunse diavolul şi prinzând-o în braţe o trânti  pe piatra rece şi umedă.

            - Ce faci, nenorocitule? Mă violezi? Huuu! Piei, Sarsailă!  Ia-ţi mâna spurcată de pe mine!

            - În talpa iadului vei ajunge târfa noastră!

            Femeia ţipă în chinurile groaznice ale dracului. Vlad văzând că dăduse greş, vru să iasă tiptil din trupul vrăjitoarei, dar coada necuratului îl lovi împingându-l la loc.

            - Nu pleci nicăieri, spirit de vampir! Acum eşti al meu!

            Şi împreună cu vrăjitoarea îl învălui în flăcările focului, făcu o gaură prin peretele grotei şi se făcu nevăzut cu ei în fundul iadului.