Vulpe

[giurgiu maria]

Și-a câștigat porecla de Vulpe în mare parte pentru înclinarea sa de a lua în bășcălie pe oricine avea ocazia. Aghiuță profita de defectul ăsta al lui și îl împingea mereu la păcate. Obiceiul acesta de a se lega de alții și a le amărî zilele îi era caracteristic încă din copilărie. Acum că era trecut bine de anii tinereții, nici nu mai existau speranțe de a se schimba și nici nu mai avea chef, s-o facă. Făcuse el câteva tentative anemice în acea direcție, însă lumea se obișnuise cu el, cel dintotdeauna și nu era niciunul dispus să creadă într-o schimbare reală, la Vulpe. Cei mai mulți credeau, că e o manevră nouă de manipulare, inventată de el. Astfel renunță la schimbări semnificative și se complăcu să rămână cu tinicheaua asta de coadă, ca un fel de stigmat. Fiind totuși un tip isteț, Vulpe pricepu, că își câștigase o aureolă de originalitate care îl făcea să se simtă unic în ochii celorlalți. Acest lucru cu trecerea anilor începuse să-i placă și l-a decis definitiv, să nu mai forțeze lucrurile pentru nici un motiv.
E sfârșit de noiembrie și azi noapte s-a așternut peste verdele arămiu al dealurilor și pădurii ce străjuia satul, brumă groasă. Ultimele rămășițe de vlagă ale veșmintelor ce mai acopereau ramurile copacilor, încremeniseră sub îmbrățișarea înghețată a frigului câinos de peste noapte. Le mai țintuia de ramuri doar cristalele argintii, crescute din respirația dimineții geroase în ciuda faptului că ultima suflare de viață din trupurile lor se stinsese odată cu ultimele stele ale nopții. Când primele raze de soare cu dinți vor străpunge zorii înghețați, zdrențele agățate de ramuri vor fi dăruite țărânii ofrandă, de brațele descărnate ale copacilor și vor deveni și ele țărână, asemenea tuturor lucrurilor trecătoare, născute din țărână.
Aceasta e menirea hărăzită de Creator pentru toate lucrurile efemere, incluși oamenii care adesea uită acest amănunt. Totul se transformă în țărână.
Magdalena se apropie de pat și-l înghiontește pe Relu al ei, zis Vulpe, care nu reușea să-și îndepărteze de pe pleoape și din mădulare dulceața somnului de dimineață.
- Relule trezește-te, că e gata cafeaua! El se întoarce pe partea cealaltă și-și ascunde capul în plapumă somnoros:
- Lasă-mă că nu beau cafea seara! Vreau să dorm, că mâine trebuie să mă trezesc devreme.
- Care seară mă, că se făcu dimineață! Azi e mâine! Mișcă-te că se face târziu!
El continuă să doarmă, nedînd semne că ar vrea să renunțe la îmbrățișarea irezistibilă a pernelor.
- Ascultă, n-am timp de fițele tale! Îți las cafeaua și mâncarea pe masă și mă duc să potolesc păsările și vaca înainte de a pleca la muncă. Ai face bine să te trezești și tu, că timpul trece repede și pe el nu-l poți întoarce pe degete, cum ai vrea.
Relu continuă să ignore împunsăturile nevestei, iar Magdalena îl lăsă în banii lui și plecă să potolească treburile. În el oricum nu avea nădejde să o ajute. Se resemnase cu ideea că grija vitelor și a gospodăriei erau atribuțiile ei. Relu nu o ajuta în treburile astea, nici dacă-l picai cu ceară și când avea nevoie de o mână de ajutor trebuia să plătească pe careva din sat. Nici nu-și mai bătea gura să insiste pe chestiile acestea cu omul ei, că unicul rezultat ar fi fost decât să se enerveze singură.
Între timp Relu se smulge cu regrete din pat și merge în baie. Se spală, lăsând ca apa rece să-i biciuiască corpul slăbănog și deșirat, înlăturând astfel moleșeala somnului. Se rade în viteză și își dă cu after-shavul său prețios, își cântărește cu priviri admirative pielea încă netedă pe mușchii brațelor și își zâmbește în oglindă, hlizindu-și dinții proeminenți într-o grimasă de autoapreciere și apoi începe să se îmbrace satisfăcut de ceea ce avea dinaintea ochilor. Ținea mult la imaginea lui de bărbat fercheș și stilat, chiar și când pleca la muncă. Așa a fost mereu și deși trecerea anilor semănase câteva fire albe la tâmplele sale și în mustața decolorată de la tutun, el nu se dezmințea în ce privește lookul. Când trecea pe drum, lăsa în urma lui un val ca o briză înțepătoare de parfum bărbătesc amestecat cu tutun și invidioșii din sat crăpau de necaz văzându-l trecând țanțoș și zâmbăreț. Aseară când se întorcea de la o bere cu amicii, l-a zărit printre uluci pe Ghiță al lui Moacă cum se uita chiorâș după el. Nu a reușit să reziste tentației de ai arunca vreo două săgeți :
-Hai noroc Ghiță! Ce făcuși mă beleaua dracu? Unde o trimiseși pe Mița? Te pomenești că îi făcuși vânt înspre grajdul vacii, când mă văzuși pe mine. Ți-e frică că îi sucesc mințile? Ai?
-Ce zici mă zbanghiule? Nu-ți mai bagi mințile în cap deloc? Ce ai tu cu Mița mea, mă?
-Păi n-am nimic cu Mița! Cu tine am eu ce am! Crezi că nu am observat că de câte ori mă vezi te uiți chiorâș ca o curcă plouată și o trimiți în casă? Ești complexat de aspectul tău și ți-e frică să nu se uite după alții.
-Da ce vrei mă tu să zici de aspectu’ meu? Ce? Te crezi vreun gigolo sau vreun don Juan? D-aia îți dai pinteni de fiecare dată, când treci prin dreptul meu? Banditule! Ia să nu te mai uiți printre uluci la femeia mea! Nu ți-e  mă rușine, să spargi casele altora?
- A cui casă am spart eu, măi Ghiță? Să știi că vina e doar a ta dacă nu ai succes la dame, că umbli de parcă ai fi prins pe gârlă. Spală-te și tu, pune-ți pe tine o țoală de doamne ajută, că ai bani să-ți cumperi, mă zgârcitule!
-Mă șoimănitule! Ia să te văd eu, ce o să faci, dacă mă duc la Magdalena și îi spun că te dai la nevasta mea!
-Păi Magdalena o să râdă și ea de tine, o să te trimită la dracu și-ți zice ce-ți zisei și eu: că dai vina pe alții pentru falimenturile tă-le, în loc să te corijezi. Ea nu pleacă urechea la intrigile altora. Știe ce om are la ușa casei. Și pe ce te bazezi tu când afirmi că-ți sparg eu casa? Pe gelozia ta de om complexat cred, că eu nu am glume cu Mița ta. E femei de treabă și fără noroc, însă nu e genul meu!
- Auzi nenorocitul! Pleacă mai repede de la poarta mea că te ia dracu, băi Vulpe! Mă pun cu pietre pe tine, dacă nu pleci.
-Păi eu nu am venit la poarta ta Ghiță. Treceam pe drum și dacă nu te uitai chiorâș la mine și nu dădeai mărunt din buze la adresa mea nici nu te întrebam de vorbă. Vezi-ți de treburi și nu mai te lua de lume pe drum ca să nu se mai ia nici lumea de tine!
-Eu mă luai de tine?
-Da ce credeai? Când te uiți chiorâș la om cum faci tu, este egal cu o înjurătură. Ești un ofticat! Între timp apare în pragul ușii Mița și-l strigă pe bărbatu-său:
-Ghiță! Te uită Dumnezeu la gard? Vino să dai fân jos din fânar pentru vite. Nu vezi că e noapte?
-Ho, că vin acu! Ce strigi așa? Vulpe profită de situație și-i zice disprețuitor:
-Mișcă-te și ajută femeia, trântore! Nu mai pierde vremea, să înjuri oamenii care trec pe drum.
-Lasă că mai discutăm noi, mă banditu-le! Trântore  ești tu!

[Sofia Sincă]

Un portret. Dar se insistă mult pe aceeași ideea, pe aceeași latură de șiret a personajului, încât devin pleonastice fraze întregi. Se repetă ideea, se repetă termeni. Ex: Vulpe pricepu, că își câștigase o aureolă de originalitate care îl făcea să se simtă unic în ochii celorlalți. Dacă este original, clar este unic. Și fenomenul se repetă.

Îmi place descrierea lui noiembrie.

decât să se enerveze singură. - pleonasm. Dacă se enerva, sigur o făcea singură, altfel o enerva cineva.

pentru falimenturile - pluralul de la faliment este falimente. Acum... dacă termenul este pus în gura lui Vulpe, pentru haz, merge și așa. Dar nu prea am observat asta, aici.

Aceasta e menirea hărăzită de Creator pentru toate lucrurile efemere, incluși oamenii care adesea uită acest amănunt. Totul se transformă în țărână. Aceste fraze fac parte din altă poveste... Reprezintă o concluzie ce nu face parte din schiță.

Apoi vine după, născute din țărână. - repetiție, țărână.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[giurgiu maria]

Mulțumesc de comentariu și critică doamna Sofia Sincă cu tot respectul! ,,falimenturile" zicea Vulpe. Voi revedea textul.

[Corina Militaru]

Am făcut cunoștință cu Vulpe și aștept să văd ce urmează. :) Citit cu plăcere!