Uitarea

[Victoria Gârlan Grigore]

Uitarea

Într-un sat uitat de lume, pierdut în întinderile nesfârșite ale Bărăganului, timpul părea că refuză să curgă. Casele vechi, cu acoperișuri șubrede de stuf, se adunau în jurul unei biserici albe, cu turla ciuntită de furtuni. În fiecare noapte, vântul sufla peste câmpuri, aducând cu el șoapte din trecut. Oamenii spuneau că era doar imaginația lor, dar nimeni nu îndrăznea să iasă după lăsarea întunericului.

Acolo trăia Anica, o femeie trecută de 40 de ani, cu ochii ca două cioburi de gheață. Se spunea că Anica avea darul să vadă ceea ce alții nu puteau. De câteva luni, începu să aibă un vis recurent: o fetiță în rochie albă dansa pe câmp, înconjurată de o ceață densă. Când încerca să se apropie, fetița se oprea brusc și șoptea: „Trecutul nu te uită.” Apoi dispărea, lăsând în urmă o dâră de parfum de flori uscate.

Anica nu povestise nimănui despre aceste vise, până când, într-o zi, în timpul unei furtuni, în pragul casei ei a apărut o fetiță murdară, udă până la piele. Era aceeași fetiță din vis, iar ochii ei păreau că strălucesc în întuneric. Fără să scoată un cuvânt, copila a întins mâna către Anica, iar femeia, deși îngrozită, a simțit o nevoie inexplicabilă de a o urma.

Au mers ore întregi prin noapte, călcând prin bălți și iarbă bătută de ploaie, până când au ajuns la bancă într-un parc uitat de lume. Acolo, fetița a desfăcut o legătură din basma. Anica, deși înghețată, s-a așezat pe banca zdrențuită de trecerea timpului și umezeală.

Când a deschis legăturica, Anica a găsit o scrisoare veche, scrisă cu litere șterse:

„Anica, am greșit că te-am părăsit. Nu te-am uitat niciodată.”

Scrisul îi era cunoscut. Era al mamei sale, pe care o crezuse moartă de mulți ani. Când a ridicat privirea, fetița dispăruse. În locul ei, pe cer, luna plină lumina întinderile pustii ale Bărăganului, iar vântul aducea din nou șoaptele sale.

Trecutul nu o uitase, dar nici nu avea să o ierte.

În tăcerea care se așternuse, Anica rămase nemișcată pe bancă, ținând scrisoarea ca pe un talisman fragil. Inima îi bătea năvalnic, iar în mintea ei se rostogoleau amintiri încețoșate. Își amintea vag chipul mamei, vocea ei blândă și mâinile muncite care îi împleteau părul în copilărie. Dar scrisoarea aceasta era o rană proaspătă în sufletul ei. Cum putea să fie reală?

Se ridică încet, scrisoarea tremurând între degete. Știa că trebuie să caute răspunsuri, dar nu știa unde să înceapă. Fetița. Cine era ea? Și de ce îi adusese această scrisoare din trecut?

Pe drumul de întoarcere spre casă, ploaia se oprise, dar vântul continua să sufle, parcă mai aprig ca niciodată. În întunericul câmpiei, fiecare pas al Anicăi părea să fie urmărit de ceva invizibil. În depărtare, dincolo de casele șubrede ale satului, se vedea silueta bisericii cu turla ciuntită. O lumină slabă pâlpâia dinspre altar, deși era miezul nopții.

Ajunsă acasă, Anica nu avu răgaz să se odihnească. Își luă o lampă și se așeză la masa veche din bucătărie, cu scrisoarea desfăcută în fața ei. Ochii ei cercetau fiecare detaliu al hârtiei îngălbenite, căutând indicii. În colțul din stânga jos al scrisorii observă ceva ce nu văzuse înainte: o pată mică, ca un sigiliu spart, în formă de floare. I se părea cunoscută, dar nu-și putea aminti de unde.

Înainte să apuce să-și limpezească gândurile, un zgomot ciudat o făcu să tresară. Cineva, sau ceva, bătea la fereastra din spatele casei. Anica se ridică, inima sărindu-i în piept. Trase perdeaua încet și văzu o umbră mică stând în întuneric. Ochii copilului – pentru că era clar un copil – păreau să strălucească la fel ca ai fetiței din vis. Dar aceasta nu era ea.

„Anica,” șopti o voce slabă, abia auzibilă. „Vino la fântână.”

Și înainte ca Anica să poată răspunde, umbra dispăru.

Fântâna se afla la marginea satului, acolo unde câmpia întâlnea pădurea veche, ocolită de oameni. Se spunea că cine bea apă de acolo în nopțile de lună plină putea să-și vadă propriul destin. Dar Anica știa că fântâna ascundea mai mult decât superstiții.

Cu lampa în mână, își luă șalul gros și porni spre locul blestemat. Vântul îi șuiera în urechi, iar întunericul părea mai gros decât de obicei. În timp ce pășea pe cărarea întortocheată, o senzație de deja-vu o cuprinse. Parcă mai fusese acolo, dar nu-și putea aminti când.

Ajunsă la fântână, găsi un coș mic de nuiele, acoperit cu o basma. Înăuntru, era o păturică veche, pe care era brodat numele ei: Anica.

Sub păturică, un alt bilet, scris în același scris tremurat:

„Adevărul doare, dar eliberarea vine doar prin amintire.”

Tremurând, Anica ridică privirea spre cer. Luna părea mai aproape, ca un martor tăcut al durerii ei. Ce avea să găsească în acest drum spre trecut? Cine îi cerea să-și dezgroape amintirile?

Un zgomot surd din pădure o făcu să se întoarcă brusc. Și atunci îl văzu. Un bărbat, îmbrăcat în haine vechi, stătea lângă fântână, privindu-o cu ochi goi. Pe chipul lui se citea o suferință de neînțeles. „Mama te așteaptă, Anica,” spuse el, iar vocea lui părea să vină din adâncurile pământului.

În dimineața următoare, satul se trezi sub un cer plumburiu, cu nori grei care amenințau o altă furtună. Anica nu mai era de găsit. Vecinii, obișnuiți cu discreția și ciudățeniile ei, nu-și făcură griji decât după câteva zile, când casa rămase pustie, cu fereastra din bucătărie întredeschisă și lampa arsă pe jumătate.

Pe masă, biletul brodat cu numele ei și scrisoarea rămăseseră neatins. Lângă ele, o mică floare uscată – identică sigiliului de pe scrisoare – părea să fie lăsată acolo intenționat.

Câteva femei din sat, îngrijorate, se organizaseră să o caute. Au întrebat pe la biserică, au întrebat chiar și bătrânii care știau povești despre „darul” Anicăi, dar nimeni nu știa nimic.

Până la urmă, un copil din sat spuse că a văzut-o pe Anica plecând spre fântână în noaptea aceea, cu lampa aprinsă. Când femeile ajunseră acolo, fântâna era pustie, iar coșul cu păturica dispăruse. În schimb, jos, lângă piatra veche, au găsit urme de pași mici, ca de copil, amestecate cu ale unei femei adulte.

O femeie mai bătrână, care își făcea cruce, șopti:

„Trecutul a chemat-o. Nu mai are drum înapoi.”

Oamenii au plecat acasă, convinși că fântâna păstrează mai multe taine decât aveau curaj să dezgroape.

Săptămâni mai târziu, la marginea satului, un cioban găsi o broșă veche, cu o floare sculptată, identică celei de pe scrisoarea Anicăi. Nimeni nu știa cui aparținuse, dar cei care o priveau spuneau că, pentru o clipă, simțeau o adiere rece care le șoptea în urechi:

„Adevărul doare.”

În dimineața care urma dispariției Anicăi, satul părea mai tăcut ca niciodată. Câmpia păstra urmele furtunii, iar vântul nu mai aducea șoapte, ci doar un freamăt surd, ca un oftat obosit. Nimeni nu mai îndrăznea să meargă la fântână, iar povestea despre femeia care dispăruse deveni un subiect interzis, de teamă să nu atragă mai mult rău.

Dar într-o seară, la o săptămână după ce Anica fusese văzută ultima dată, preotul satului primi o vizită neașteptată. Era un bărbat îmbrăcat în haine de oraș, cu un baston și o pălărie veche. Nu-l cunoștea nimeni, dar spunea că o căuta pe Anica.

„Este sora mea,” spuse el, cu o voce gravă. „Am venit să o iau acasă.”

Preotul îl privi cu neîncredere, dar bărbatul scoase o fotografie veche din buzunar. În ea, doi copii – o fetiță și un băiat – zâmbeau larg. Fetița avea ochi ca de gheață. Preotul recunoscu privirea Anicăi.

„Nu e aici,” îi spuse preotul. „A dispărut, iar nimeni nu știe unde. Poate că fântâna...”

La auzul cuvântului „fântână,” bărbatul tresări. Fața i se întunecă.

„Și-a amintit...” murmură el mai mult pentru sine. Apoi, cu o privire hotărâtă, ceru să fie dus la locul cu pricina.

Când ajunse la fântână, bărbatul se opri brusc. Părea să-și aducă aminte ceva, iar mâna îi tremura pe baston. Scoase din buzunar o altă fotografie, pe care preotul o privi cu atenție. Era imaginea unei femei tinere, purtând o broșă în formă de floare.

„Mama noastră,” spuse bărbatul. „Această fântână... este locul unde a dispărut și ea.”

Preotul se închină, simțind cum un fior rece îi străbate spinarea.

Bărbatul coborî încet lângă fântână și îngenunche. Începu să murmure o rugăciune, dar înainte să termine, un zgomot ciudat, ca o șoaptă venită din adânc, îi atrase atenția. Se uită în jos, în fântână. Apa, de obicei liniștită, părea să se agite ușor.

„Anica?” strigă el, vocea lui vibrând între pietrele vechi.

Din adâncul fântânii, se auzi un ecou slab: „Adevărul doare... dar eliberarea vine prin amintire.”

Bărbatul se dădu înapoi, speriat, dar preotul îl prinse de braț. „Ce înseamnă asta? Ce știi despre această fântână?”

Cu un oftat, bărbatul începu să povestească:

„Când eram mici, Anica și cu mine obișnuiam să venim aici, la fântână, cu mama. Ne spunea că apa are puterea să-ți arate ce-ți dorești cel mai mult. Dar într-o zi, mama a venit singură aici. Nu s-a mai întors niciodată. Oamenii au spus că a fugit, că ne-a abandonat, dar eu am știut mereu că ceva s-a întâmplat aici.”

Preotul îl privi șocat, dar nu spuse nimic.

„Anica a păstrat în ea acea zi. Nu voia să-și amintească, dar acum înțeleg. Trecutul nostru a chemat-o înapoi. Fântâna... fântâna o vrea pe ea, la fel cum a luat-o pe mama.”

În acel moment, apa din fântână începu să se liniștească, iar pe suprafața ei apăru o imagine. Era chipul Anicăi, palid și liniștit. Ochii ei de gheață priveau direct spre ei, dar nu păreau goi. Păreau împăcați.

„Adevărul,” șopti preotul, „e că niciun suflet nu pleacă fără răspunsuri. Și poate că Anica le-a găsit.”

Bărbatul închise ochii, lăsând o lacrimă să-i cadă pe obraz. „Dar ce preț a plătit pentru asta?”

În acel moment, vântul începu să sufle din nou, iar luna plină ieși de după nori. Lângă fântână, pe o piatră, apăru broșa mamei lor, aceeași pe care bărbatul o purta în fotografie.

11 ian '24