Tenebre ale destinului VI

[Sofia Sincă]

Joi pe la amiază, Firuţa ajunsese în Sibiu. Nu văzu mare lucru în drumul ei de înapoiere pentru a-şi aminti ceva din calvar. Nici nu dorea altceva, decât să ajungă acasă. După ce coborî din maşina de ocazie, o tăie fuga pe lângă „Bulevard”, traversă strada enormă şi se îndreptă spre staţia de la Piaţa 90, uitându-se speriată în stânga şi-n dreapta ca şi când dorea să scape de vreun eventual urmăritor. Spre norocul ei, veni repede un autobuz cu numărul 11 barat şi într-o jumătate de oră era în Guşteriţa. Din staţie alergă pur şi simplu, salutând scurt pe cei întâlniţi. Ocoli gospodăria soră-sii Lena, pe o altă stradă. La ieşirea din sat se descălţă de opincuţe pentru a simţi mai bine pământul care o ducea acasă, seva lui din care îşi hrănea puterea. Pământul era destul de rece, dar fiori plăcuţi în tălpi, fiori atât de cunoscuţi, îi confereau o senzaţie rece-arzândă, potolindu-i neliniştea. Trecu pe lângă grajdurilor colectivului, lăsându-se captivată de mugetul vacilor, în traiul lor de ordine comunistă, ca de o simfonie proprie şi începu să urce dealul gospodăreşte, zbicită cu nesaţ de vânticelul care venea dinspre pădure. În capătul grădinii îi venea să îmbrăţişeze fiecare pom, fiecare tufiş, fiecare fir de iarbă. Chiar şi câinii lui Oală îi erau dragi, cei care, mai ales seara, o înspăimântau cu lătrăturile lor când se năpustea cu iuţeală spre ea, de fiecare dată când trecea pe potecă. Îi era frică de câini. O muşcase odată dulăul unor ciobani şi de atunci avea teamă şi de cea mai neînsemnată javră. Luă cheia din ascunzătoarea ei, o nişă făcută în perete, şi deschise uşa. Camerele sărăcăcioase i se părură a fi ale unei case împărăteşti, chiar şi prima cea mai mare dintre cele patru, căreia îi ziceau tindă şi unde nu era aproape nimic. Vara o foloseau ca bucătărie, iar iarna o transformau în depozit de lemne. Deschise toate uşile, să se asigure că este acasă şi stăpână pe situaţie. „Nu mă găseşte el aici... Nu ştie unde stau... atunci când m-o condus, nu l-am adus pănă aici.” Nu da voie nici unui băiat să o conducă până aproape de casă, fiindu-i ruşine să spună clar unde locuieşte, adică în cel mai înalt deal al Guşteriţii, aproape de pădure. Pe la cotitura vreunei străzi se oprea, arătându-i colţul după care s-ar afla locuinţa sa şi motiva că nu vrea ca mama să vadă cu cine a venit acasă. Şi ţinea...

Căută ceva de mâncare, dar nu găsi nimic doar nişte cartofi fierţi pentru porc, aceeaşi slănină şi câteva bucăţi de pâine neagră, aproape uscată. „Să nu mai văd slănină în ochi!” Luă un cartof din apa răcită, îl curăţă, puse sare pe el şi-l mâncă. Avea o dulceaţă deosebită. După ce-şi schimbă hainele pe care ar fi dorit să le arunce, se duse în grădiniţa săpată de ele în primăvară şi găsi două ciufuri de varză încă neînvelită complet, vreo doi-trei ardei atârnaţi ostentativ pe vrej şi câteva roşii târzii. Aţâţă focul cu nişte crengi uscate, adunate de pe sub nucii uriaşi şi făcu o varză călită, cu ulei mult, cea mai bună pe care o mâncase până atunci.

Peste vreo două ore sosi şi mama ei. O văzu pe geam şi-i ieşi în întâmpinare.

– Mamă... eu... am fost luni... şi începu să plângă. Primele lacrimi care se iviră de când începuse drama vieţii ei.

Mama, năucă, îşi făcu o cruce mare şi zise: „Mulţămescu-ţi, Ţie, Doamne, că mi-ai ascultat ruga!” și se aşeză pe treptele din faţa casei, scoţându-şi ochelarii şi printr-un gest instinctiv, încerca să-şi şteargă lacrimile inexistente. Fata se aşeză şi ea încet, lângă mamă, trăgându-se tot mai aproape, până o simţi şi puse capul în poala ei.

– Iartă-mă, mamă! Te rog, iartă-mă!

– Pentru ce să te iert, fata mamii... Bine că eşti întreagă şi sănătosă şi că Dumnezeu mi te-o adus acasă.

Îşi îmbrăţişă copila ca pe un odor dumnezeiesc, fără s-o întrebe nimic. Au stat aşa multă vreme, nemişcate.

– Hai să mânci, mamă! rupse fata într-un timp vraja. Am făcut varză călită.

– Hai, fata mamii!

Seara la lumina lămpii au vorbit mult. Firuţa îi povesti din fir-a-păr tot ce i se întâmplase, de la începutul începutului. Îl descrise cum putut mai bine pe răpitor pentru a-i pune totul în cârcă, îşi descărcă sufletului în faţa mamei ei înţelegătoare şi plânse cu lacrimi amare. Îi explică cum se ivise nenorocirea asupra ei, cum fusese prinsă într-o capcană ca într-un blestem, fără a avea prea multă vină. Ocoli însă două lucruri: pata de pe cearceaf şi palma pe care o încasase. Insistă şi asupra trucului pe care-l folosi pentru a scăpa din gheara nenorocirii, faptul că-şi găsi aliată în nepoata răpitorului. Şi fiind hotărâtă să se păzească de astfel de primejdii, pentru a nu fi nevoită să-şi ia lumea în cap, jură că nu mai merge nici pe centru, nici la dans, decât la şcoală şi va veni, aţă, acasă.

– No, bine Firă, bine!... Da’ aşe să hie. Io ştiu că tu vrei să meri la şcolă... Le-am spus io la toţ’, că nu te faci tu de râsu’ lumii.

– Cui i-ai spus, mamă?

Fira ştia meteahna maică-sii de a spune oricui ce avea pe suflet.

– Io te-am căutat peste tot, Firă: la Lena, la Ilie, la Niculae, la Pie şi la Nelu… începu Ana Frăţilă să-i numere pe degete.

– Doamne!... Mamă, te-ai dus pe la toţ’... De ce te-ai mai dus şi la Nelu... Da’ ce să mai zic, erai spăriată... te cred. N-are nimic... n-are nimic, mamă.

– Da’ io mă duc să-l reclam la miliţie, pe ăsta, aşe să ştii. Tu eşti mică. El te-o îmbătat şi te-o păcălit să meri cu el. Auz'! Să te suie în camion!...

– Lasă, mamă, nu ne mai ducem la miliţie să ne facem moră în cap... să mai audă guşteriţenii...

– Batăr la Tara, la sectoristu’ să merem, tu, Firă. Dacă ăsta să ţâne după tine şi nu-ţ’ dă pace?

– Nu cred că mai vine după mine. El nu ştie unde stau şi nici la ce liceu învăţ, că nu i-am spus.

– Da’ tu vrei să te măriţi cu el, tu, Firă?

– Ferească Dumnezeu, mamă!...

– Păi... mi să pare că-i ţâi apărarea. Io mă duc la Tara, nu tu!

– Mamă, dacă nu mai vine după mine... ce rost are? Nu vreau să-l mai văd, nici măcar la miliţie.

– Bine, fata mamii... dacă zâci tu aşe...

Trei zile nu plecă de pe lângă casă, nici să cumpere pâine. Aducea mama ei când venea de la sere. Era bine acasă. Ziua trebăluia: spăla, gătea, aducea apă de la izvor, căuta nuci sau ultimele prune ce se stafideau prin pruni şi care aveau aroma şi gustul întregii veri, ca şi poamele iarna, uscate pe sfoară, în pod. Şi, bineînţeles, citea. Citea până noaptea târziu. Întorcea lampa cu spatele oglinzii înspre mama şi o prindea patru dimineaţa captivată de câte un roman. Uneori mama se supăra, se ridica fără cuvinte şi sufla în flacăra lămpii.

Toamna începu să-şi lase amprenta. Frunzele de nuc, mari cât o palmă zdravănă de bărbat se îngălbeneau una câte una pe crengi, creând ochiuri de lumini contrastante ca adevărate lămpaşe înviorătoare, iarba mirosea a păiş uscat, iar soarele lucea doar câteva ore pe zi, mai molcomit, peste parcelele recoltate, din josul dealului. Şi aerul mirosea a toamnă.

– Firuţă, meri, mai târzâu, să iei ceva de mâncare, că nu mai avem de niciunele. Te duci aici, la comparativă, că găsăşti tu ceva şi aici, zise Ana Frăţilă înainte de a pleca la lucru şi-i lăsă bani pe masă.

– Ce să cumpăr, mamă?

– Ia un pic de carne... de care vrei, să mai facem odată ardei umpluţ’ că să trec ardeii şi nu mai facem pănă la anu’.

– Bine, mamă. Mă duc aici la sasu’, la măcelărie.

Mama plecă, dar ea mai întârzie ceva timp în pat, continuându-şi romanul de seara. Se bucura de aceste ultime zile de vacanţă. Când rămânea singură, o încerca un sentiment de teamă. „Oare s-o fi interesat unde stau? Dacă vine acum... Dacă mă trezesc cu el la uşă, ce mă fac? Poate să mă şi omoare... cine ştie că m-o omorât. Şi biata Ica, ce cuminte o fost! Cred că l-o trăsnit în cap când o fi văzut că nu mai sânt. Ce figură i-am făcut!... Păi să pune el cu mine?!...” se încuraja în gând, făcând fel de fel de scenarii: „Dacă nu mă lasă în pace, chiar mă duc la miliţie. Mă duc sângură, fără să-i mai zic lu’ mama... Ce vină are ea săraca?...”

Era o zi mohorâtă, înnorată şi rece, destul de rece pentru septembrie. Aşadar se îmbrăcă ceva mai gros şi plecă după cumpărături. „Îm’ trăbă şi nişte caiete, da’ acum nu sânt bani. O să mai caut în alea de anu’ trecut şi-mi mai iau eu. Mama o zâs că-mi cumpără mapă.”

Mica măcelărie a sasului, încorsetată în zidurile groase, care mărgineau biserica de tip gotic, săsească, ţinea destulă carne cât să nu mai mergi până în oraş. Se afla ceva mai departe de cooperativă, magazinul alimentar al satului situat pe la mijlocul acestuia, pe strada principală, strada Podului. Se găseau de toate acolo, în afară de carne. Vizavi de cooperativă era staţia de autobuz, prima de la capătul de linie. În colţul străzii 1848, care ducea în Podului şi implicit în staţie, mereu stăteau pâlcuri de guşteriţeni de vorbă. Cei ce aşteptau cursa se întindeau la poveşti între ei sau cu alţii care se opreau pur şi simplu. Lângă cooperativă amplasaseră şi cârciuma, loc numai bun de întâlnire, mai cu seamă a bărbaţilor. Acum era la fel. Firuţa nu se uită înspre grupurile de oameni, le ocoli chiar pe partea cealaltă. Se auzi strigată, de aceeaşi voce care pentru ea însemna coşmar:

– Firă, ia stai, tu, un pic!...

Întoarse capul speriată de moarte şi o sfârşeală îi trecu prin corp, din creştet până în vârful degetelor de la picioare. Nitu Băran, cu încă vreo trei bărbaţi erau acolo. Plecă electrizată în sensul opus, dar Nitu din câteva salturi o ajunse. O prinse de mână şi cu o smucitură o întoarse cu faţa la el.

– Spune tu di ce-ai plecat de unde te-am lăsat io? Di ce-ai plecat, tu, curvă?

O întreagă avalanşă de înjurături, cu toţi sfinţii din cer coborâră asupra ei, slobozite cu voce tare. Ticălosul nu aştepta, de fapt, niciun răspuns. Firuţa, încremenită, nu scoase măcar un cuvânt. Cei din staţie se uitau la ei, dar nimeni nu schiţa vreun gest.

– A... îi aia mică a lu’ ceferistu’ din deal, se amuză Renţa, tatăl unei foste colege de generală. O hi ştiută el, omu’ de ce o ia la rost.

– S-o făcut mare... Ui’ la ea ce bună-i de tras... Poţ' s-o tragi cum vrei, no! Mai adăugă un altul, pe care nu-l distinse Firuța după voce.

– Hai să merem! mai rosti bruta, făcându-le semn celor trei tovarăşi care-l secondau şi plecară înspre prima staţie, nu foarte departe.

Fata se supuse paralizată de frică şi de ruşine, pentru că o vedeau oamenii care o cunoşteau. O urcară în autobuz şi o instalară între ei: Nitu se lăsase lângă ea pe banchetă, iar ceilalţi se instalaseră unul în faţă şi doi în spate. Cei patru bărbaţi începuseră să vorbească diverse, ca nişte oameni care se cunosc demult şi se simt bine împreună. Nitu îşi întinse braţul peste spătarul scaunului în care stătea fata, ca peste un trofeu, şi foarte tandru, din când în când, o săruta pe faţă sau îi îndrepta câte un fir de păr rebel, mai ales când privea cineva spre ei. Firuţa se făcu mică de sfială şi teamă. Încerca să ghicească ce-i mai rezervă acest om, ce s-o mai întâmpla cu ea. Întoarse capul în stânga şi în spate să ia seama cine putea să o vadă şi i se păru că jumătate din Guşteriţa se afla atunci în autobuz, plus vreo doi colegi de generală.

– Un’ te uiţi, tu?! se umflă Băran la ea pe şuşotite, scăpând câţiva sfinţi printre dinţi, cu un zâmbet forţat pe buze. Îs gagigii tăi aici şi te văd cu mine?

– Nu... mă uitam şi eu aşa... rosti Firuța, sfârşită.

– De az’ ’nainte, tu nu mai întorci capu’ după nime! Ai înţăles? Te uiţ’ door la mine şi în pământ! Dacă nu vrei să-ţ zbor toţ' dinţî din gură!

Cu o privire speriată, fata întoarse capul pe geam.

Coborâră toţi la gară, de unde luară alt autobuz, cu traseu spre Turnişor. La o staţie necunoscută fetei, coborâră din nou şi o porniră printr-un noian de străzi, pe unde greu te-ai fi descurcat dacă nu le cunoşteai. Sibiul este un oraş rotund. Străzile şi-au format direcţiile una din alta, ca într-un labirint. Localnicii ştiu doar împrejurimile pe unde locuiesc şi dacă-i întrebi de o altă stradă, mai mult te încurcă.

În dreptul unei porţi modeste se opriseră, iar Nitu îşi luă rămas bun de la tovarăşi nu înainte de a-şi da întâlnire cu ei, a doua zi, la Gambrinus.

Poarta era descuiată. Nitu intră primul, trăgând-o de mână pe Firuța după el, ca un cunoscător al locului. În pragul scărilor, la intrarea în casa la fel de modestă, ieşi o tânără de vreo douăzeci de ani, destul de durdulie, brunetă, frumoasă, cu faţa rotundă încadrată de nişte bucle negre ca mura, ondulate natural.

– Servus, Mioară!

– Servus, Nite! Haidaţ’! Hai Firuţă! Ne-o povestit Nitu de tine şi ne-o zâs că te aduce pe la noi.

Firuţa bâgui un fel de „bună ziua” şi intrară într-o încăpere mică, unde-i conduse femeia, cu tavanul destul de jos, cam întunecoasă, aranjată din încropeli, carpete şi cusături de mână acopereau pereţii aproape total. Curată şi mirosind frumos, totuși.

– Asta-i casa lu’ Mioara, se adresă Nitu, Firuței, pe un ton intim. O să stăm la ea câteva zile până găsăsc io o gazdă.

– Staţ’ dragă, staţ’ cât vreţ’! Trăbă să vie şi Vasile, acum de la lucru.

Începuseră a povesti amândoi, a-şi depăna amintiri comune. Se simţea că se cunoşteau de mult. Discuţia lor se tot învârtea în jurul unui nume, Monţi... Se părea că Mioara dorea să facă o gafă intenţionată în a explica intimităţi ale lui Nitu cu această persoană.

– Tu, Mioară, Firuţa nu ştie că io am mai fost o dată însurat. Da’... lasă că trăbă să afle. Nu-i aşe, mămică dragă? se adresă fetei, simulând ciuda că-i scăpase informaţia importantă fără voie. De fapt, mai mult suna a laudă că poate avea femei oricâte, dorind a induce sentimentul de gelozie în inima viitoarei lui soţii cum îi plăcea să spună. Dar nu obţinuse efectul scontat. Firuța se prinse în discuţia lor, răspunzând doar sau întrebând câte ceva, de complezenţă.

– Şi zâci că te măriţi, Firuţă? o întrebă Mioara, când Nitu ieşi până afară, să fumeze.

– Eu nu vreau... acum. Sânt cam mică... nu sânt de măritat.

Nu mai pomeni nimic de şcoală. Ce rost avea să-i spună ea acestei femei, care oricum nu era de partea ei. Iar după impresia de moment această femeie nu avea nimic comun cu cartea, cu şcoala.

– Di ce?... Nu eşti mică la şaişpe ani. Io m-am măritat la paişpe, cu Vasile... şi mama me’ n-o vrut. Am fujit cu el... da’ acum... abe îl vede de drag. Ce om îi Vasile!... Apăi mama o plecat în satu’ ei să ne lase pe noi aici. Casa asta îi mică, da’ la anu’ ne apucăm să facem alta.

– Te împaci bine cu bărbatul tău?

– Ieee... îi pânea lu’ Dumnezău. Mă culcă numa’ pe mâna lui. Îi amurţăşte mâna şi nu mă dă la o parte. Da’ şi io îl omenesc. Numai’ el lucră, că io n-am făcut nicio şcoolă, decât şepte clasă. Nu mi-o plăcut şcoola. Da’ trăbă să-mi găsăsc şi io ceva de lucru, continuă destăinuirile Mioara, cu vorbă lentă, ca orice ardelean.

– Mie îmi place. Eu vreau să mă duc la şcoală.

– Ne-o spus Nitu ceva... că eşti elevă. Da’ ăsta nu te mai lasă la şcoolă, tu, Firuţă. O zâs că vă căsătoriţi. Io nu-ştu’... nu mă bag.

– Păi numai el zice, nu şi eu.

– Nu-ştu’ dragă. Nouă ne-o spus că şi tu vrei. Că ai fujit cu el într-o sară, la mamă-sa, în Apold. Da’ că ea nu te vre’.

– Da, o fost o întâmplare nefericită...

– Păi dacă şi tu ai vrut... şi te-ai culcat cu el... Acum ce mai vrei? Te măriţi cu el şi gata. Altu-ţ’ scoate ochii că n-ai fost fată... Aşe... el îi omu’ tău şi ştie cum te-o luat.

– Se întâmplă ceva despre care eu nu ştiu precis, rosti Firuța cu subînţeles.

– Nu-ştu’... nu-ştu’ şi nu mă bag. El îi pretin cu Vasile. O fost acelaş’ leat în armată. Descurcaţâ-vă dragă. Hai în bucătărie, să facem o tocană de crumpene, că vine Vasile de la Amilon şi io am stat toootă... zâua şi n-am făcu nimic.

Trecură amândouă în bucătărie, o cameră mai mică decât cea în care stătură de vorbă, mobilată sumar cu strictul necesar, dar în mare ordine, cu scăriţe pentru capace, stelaje pentru căni şi farfurii, vopsite proaspăt în verde, agăţate pe perete. O sobă Vesta trona singură pe un perete. Nitu intră şi el în bucătărie. Mioara aduse vreo două kilograme de cartofi şi îi puse pe masă în faţa Firuţei împreună cu un cuţit.

– Curăţă şi tu crumpenele astea!

Firuța o luă de bună, ceru ceva pentru a pune cojile şi se apucă să cureţe cartofii cu gândul la mama ei. „Şi mama când vine de la lucru... şi n-are ce mânca... Trebuia să-i fi făcut şi ei o tocană... nu era greu... Când o vedea că iar nu-s acasă... Dacă ăsta pleacă prin oraş, iar fug şi direct la miliţie mă duc, să le spun că nu pot scăpa de el.”

– Ştie nevastă-mea, tu, Mioară să cureţe crumpene. Ui’ tu! se îmbăţoşă Nitu, sărutând-o pe Firuța direct pe buze. Sărutul se lipi pe buzele cărnoase ale fetei, deşi ea nu reacţionă în niciun fel.

Peste puţin timp veni şi Vasile. Un bărbat de-o seamă cu Nitu, blând la vorbă, veşnic cu un zâmbet pe buze. Era bucuros că avea musafiri. Mioara puse imediat o faţă de masă albă, pe masa din bucătărie şi umplu patru farfurii cu câte o porţie zdravănă de tocană de cartofi, foarte gustoasă şi castraveţi acri, tăiaţi felioare, într-o farfurie mare în mijlocul mesei.

– Vedeţ’ ce mâncare bună face nevastă-me’? Ştiu io di ce am luat-o, îşi lăudă Vasile soaţa, rostind cuvintele foarte rar.

– Ieee... io pui mult ulei. Că tot timpu’ mă certa mama, să pui mai puţân.

– Acum ar mere un vin... Ce zâci, Nite? propuse Vasile.

– Dau io vinu’. Se oferi acesta. Îl dă Firuţa.

– Eu n-am bani, rosti fata cu repeziciune.

– Cum, tu, n-ai bani? Nu erai tu plecată cu bani, după mâncare lu’ mumă-ta?

– Păi pe ăia, mă duc să cumpăr mâncare lu’ mama, că vine de la lucru şi n-are ce mânca, încercă fata marea cu degetul.

Nitu începu să râdă cu poftă.

– Auzâţ’ mă şi voi... un-doi mama, un-doi mama.

– Las-o, mă, Nite, că-i mică! rosti Vasile cu blândeţe.

Băran se ridică de la masă şi dispăru fără niciun cuvânt. Se întoarse zâmbind cu nişte bani în mână şi cu sacoşa de pânză a Firuţei. Aceasta când văzu, se ridică şi se înfipse în mâna lui, să-i smulgă banii.

– Ăştia-s banii lu’ mama, nu-s ai tăi!

– Ui’ mă, cum mă face s-o bat, zise Nitu cu duritate în voce, timbru care-i era cunoscut fetei, de-acum, deşi zâmbea. Pleacă tu de ici! Pleacă că te bat măr!

Firuța se întoarse umilită pe scaunul ei.

– Na, Mioară! Du-te şi cumpără o sticlă de vin, de aia de şepte lei.

– Lasă, mă... nu mai bem, lasă banii la fată! interveni Vasile.

– Niciun lasă... Du-te, Mioară!

– Io nu mă duc, refuză Mioara. Trimite-o pe ea, pe Firuţa.

– Ea nu ştie de unde.

– Du-te, Mioară, dacă zâce Nitu! o îndemnă soţul, conciliant.

Femeia luă banii de la Nitu, o sacoşă, o sticlă goală de schimb şi plecă. Restul îl băgă Nitu în buzunar sub privirea furibundă a Firuței. După această sticlă, urmă alta, dată de Vasile şi încă una de Nitu, din banii Anei Frăţilă. Firuţa abia gustă dintr-un pahar, la îndemnul tuturor, în timp ce Mioara bea în rând cu cei doi bărbaţi. Petrecură o seară în patru, cu multe glume, bancuri spuse de Vasile şi alte multe întâmplări hazlii spuse de Nitu. Avea haz la povestit şi ştia multe. Din când în când, o săruta pe Firuța pe care o ţinea în braţe, lungiţi într-un pat, vizavi de patul celeilalte perechi. Apoi Vasile îi propuse Mioarei să cânte. Aceasta nu se lăsă mult rugată şi începu o doină de-a lui Achim Nica, apoi urmă alta de a Lucreţiei Ciobanu:

„De la Iezăr mai la vale

Este-un ţanc cu iarbă mare

Unde cântă cucu tare.

Acolo-i popă unit

Cunună băiat fugit

Şi preoteasa-i unită

Cunună fata fugită…”

Mioara cânta frumos, avea un timbru dulce şi ducea doina mult, se cunoştea că a cântat des. Ceilalţi o acompaniau. Chiar şi Firuța începuse să murmure câte puţin.

În noaptea aceea rămaseră acolo.

– Pentru tine n-am pijama, Nite. N-am decât una, la Vasile, spuse Mioara lăsând o cămaşă de noapte pentru Firuța, pe pat.

– Nu-i nimic, tu, că io şi aşe, dorm, numa’ în chiloţ’.

Firuța se lăsă dusă de val, oricum, în gândul ei considera că nu avea unde să mai plece în toiul nopţii şi nici nu putea. Se schimbă în bucătărie cu lumina stinsă şi se urcă în pat lângă Nitu, cu spatele la el.

– Uitaţi-vă, oameni buni, nevastă-mea doarme numa’ cu spatele la mine.

Cei doi bufniră în râs, apoi Mioara îşi aşeză capul pe mâna lui Vasile. Îi câteva minute sforăiau amândoi, de mama focului.

Nitu îşi luă nevasta în braţe, o strânse cu tandreţe şi o săruta pe unde nimerea.

– Întoarce-te! îi şopti la ureche.

Firuța nu se clinti. Se făcu un ghem şi mai compact, cu mâinile împreunate între genunchi. Nitu se ridică sprijinindu-se într-un cot, o întoarse pe spate dintr-o smucitură şi se urcă deasupra ei. Apoi cu mâinile foarte dibace căuta să-i dea chiloţii jos. Firuța ţinea strâns de ei, pentru a-l împiedica.

– Dacă nu ţi-i dai jos, ţi-i rup, auz’? îi mai spuse pe şuşotite, după care reuşi să-i împingă cu piciorul până la călcâiele fetei. Stăi că şi aşe nu pot să-ţi fac mare lucru, că ne aud oamenii ăştia.

Fata spera într-o scăpare providenţială şi de data asta, ea nemaiputându-se împotrivi. Însă răul se produsese imediat. Simţi membru tare la intrare, împreună cu o durere ascuţită. Gemu scurt. Bărbatul îi astupă gura cu a lui, într-un sărut lung. Oricum nu dură mult până simţi ceva cald şi cleios ce se prelingea pe picioarele ei, udând-o. El mai rămase puţin lenevind, după care-şi îmbrăcă chiloţii.

Firuța se ridică şi merse la veceul din curte. Indignată la maxim începuse să plângă încet, lingându-și rănile pline de umilință și abuz. Și în naivitatea ei se consolă cu un fals deziderat:  „Oricum sânt tot fată mare, că n-o reuşit să-mi facă nimic. Numai’ dacă aş putea să scap şi de aici... mâine...”, gândi optimistă.

va urma

[Corina Militaru]

Captivant şi bine scris! Se pare că în continuare Firuţa alege variantele cele mai nefericite, iar mama, femeie simplă şi neştiutoare, nu poate să se impună. Mă refer la ideea de a merge la miliţie. Ne întâlnim iarăşi cu nepăsarea oamenilor din jur, dureroasă socotesc. Trist şi revoltător. 

Sunt foarte curioasă ce se întâmplă în continuare. Mă gândesc că poate o caută mama ei - acum ştie povestea. O să văd. Aştept cu nerăbdare.

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

Aceeași indiferență a trecătorilor ca și acum. Și aceeași rușine de gura lumii. O lume primitivă, excelent descrisă în acest roman. Captivant, într-adevăr! Abia aștept să merg pe firul poveștii.

[Maria]

 Că tare l-aş bate pe Nitu ăsta! Ăşa de bine mă prinzi  aici că ... uit de toate, şi de mâncare, fug pân nu se arde:)) Frumos, tare frumos!

[Sofia Sincă]

Corina, mulţumesc pentru atenţia cu care citeşti. Ce se va mai întâmpla cu Firuţa? Multe. A intrat în acel con al negurei din care greu se iese.

Trist şi revoltător. - aşa cum spui tu.

Te aştept în continuare.

Corina Militaru a spus :

Captivant şi bine scris! Se pare că în continuare Firuţa alege variantele cele mai nefericite, iar mama, femeie simplă şi neştiutoare, nu poate să se impună. Mă refer la ideea de a merge la miliţie. Ne întâlnim iarăşi cu nepăsarea oamenilor din jur, dureroasă socotesc. Trist şi revoltător. 

Sunt foarte curioasă ce se întâmplă în continuare. Mă gândesc că poate o caută mama ei - acum ştie povestea. O să văd. Aştept cu nerăbdare.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Din păcate aceste deziderate fac parte din noi, românii: nu mă bag, ce mă priveşte, nu e treaba mea. De câte ori trecem nepăsători pe lângă nenorocirea altora...

Mulţumesc Mihaela de prezenţa ta în roman.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Aceeași indiferență a trecătorilor ca și acum. Și aceeași rușine de gura lumii. O lume primitivă, excelent descrisă în acest roman. Captivant, într-adevăr! Abia aștept să merg pe firul poveștii.

[Sofia Sincă]

Maria... merită. Dar cine să-l bată, când el bate pe toată lumea?

Merci de prezenţă!

şi nu mai arde mâncarea... opreşte focul când citeşti! :))

Maria a spus :

 Că tare l-aş bate pe Nitu ăsta! Ăşa de bine mă prinzi  aici că ... uit de toate, şi de mâncare, fug pân nu se arde:)) Frumos, tare frumos!

[Ana Ardeleanu]

M-ai prins în firul naţiunii, n-am cum să mai scap...

[Emil Dumitru]

Semn de lectura cu drag !

O mica carcoteala: Trecu pe langa grajdurilor colectivului....