Moirele

[Plopeanu Nina Elena]

Bărbatul se îndrepta vesel spre casă. Sărbătorise cu prietenii venirea pe lume a celui de-al treilea copil; un băiat, de data aceasta, pe care și-l dorise încă de la nașterea primei fetițe. Arthur, așa îl numise, puternic și vestit ca un rege, avea să-i ducă numele mai departe. Privea spre înalt dorind să mulțumească, dar, fără să-și dea seama, căuta ceva. „Unde să fie Ursa Mare?”, s-a întrebat rotindu-și privirea spre cer. După o scurtă căutare a descoperit Carul Mare. În capătul plugului, Mizar îl sorbea din ochi pe Alcor, care îi întorcea iubirea luminând-o din plin. „Ce strălucitoare sunt stelele în noaptea aceasta! Și luna cât este de mare, parcă niciodată n-am văzut-o așa!”, s-a minunat amintindu-și legenda, pe care le-o citise fetelor într-o seară, în care se povestea cum Zeus, împins de gelozia Herei, își transformase una dintre iubite în urs și o așezase pe cer. „Oare ce fac ursitoarele? Cred că stau la sfat. Tare mult mi-aș dori să aud ce vorbesc, ce soartă îi hărăzesc fiului meu!?”.
În casă a găsit-o pe nașa care făcea ultimele pregătiri. Se întrecuse pe sine. „Sărut mâna, nașă. Masa arată foarte frumos. Ai pus de toate?” a întrebat privind spre bolurile cu grâu și cu făină, spre platourile cu prăjituri și fructe. „Să nu uităm nimic! Să nu se mânie Albele!”. Femeia s-a uitat și ea încă odată și i-a răspuns: „Cred că n-am uitat; merinde pentru ospățul zeițelor destinului, bani de cheltuială și tot felul de alte daruri. A, da, și cele trei lumânări să le lumineze calea. Acum, nu-mi mai rămâne decât să invoc ursitoarele și apoi să plec”. Cu glas șoptit, nașa a început să rostească chemarea magică: „ Sfintelor,/ Bunelor,/ Să vă aducă Dumnezeu/ Curate,/ Luminate,/ Bune ca pâinea,/ Dulci ca mierea/ Și line ca apa”.
Bărbatul a urmărit-o un timp cu privirea, apoi a încuiat ușa. S-a uitat, nerăbdător, spre ceasul din perete. „În scurt timp, zânele nopții vor fi aici,” și-a spus după ce s-a asigurat că mama, pruncul și cele două fetițe dormeau. Nu avea astâmpăr. Se învârtea de colo-acolo, neștiind ce să mai facă. „Ce-ar fi să mă ascund în spatele draperiei? Nu cred să mă vadă cineva.”
Ceasul bătea de miezul nopții. Cele trei ursitoare tocmai vorbeau despre un făt care plângea în pântecul mamei sale pentru că aceasta nu-l dorea. „Trebuie să facem ceva să se nască” a spus cea mai mare dintre ele care, după ce și-a luat furca, caierul de lână și fusul, le-a îndemnat și pe celelalte să se grăbească. „Haideți, surioarelor, avem treabă!”
Născute de când lumea, în rochii albe ca neaua, cu poalele împodobite cu fluturi și flori de aur, fiicele nopții păreau trei adolescente tăcute, cu priviri grave, dar pline de toane. Nimeni nu trebuia să le supere, mai ales atunci când aveau de deschis cartea sorții.
Armăsarii norilor și-au scuturat aripile de foc și le-au lăsat în fața ușii închise. Moirele s-au privit mânioase. Din ochii lor au țâșnit fulgere cu cozi de șerpi veninoși. Au chemat stelele zburătoare aducătoare de nenoroc. Pământ Negru și Pământ Galben, bucuroase că în sfârșit pot fi de folos, au împrăștiat vânt turbat și apă tulbure. Ursitoarea cea mare a început să toarcă din caierul de lână fir negru și aspru. Mijlocia depăna cântec trist, dându-i în dar nou născutului osteneală și trudă. A treia, ținând în mâna tremurândă foarfeca, a tăiat firul vieții mult prea scurt.
De după draperie, bărbatul privea cu uimire. Glasul primei ursitori s-a auzit ca venind de undeva de departe: „Copilul nu va trăi decât șapte ani. Își va găsi moartea în fântâna din curtea casei”. Tatăl a ieșit furios la vedere și, cu durerea părintelui înfrânt, le-a alungat pe cele trei. „Duceți-vă de unde ați venit, ielelor. O să mă gândesc, o să cercetez, și o să vă schimb ursita.”
Pruncul a crescut, ocrotit de părinți și surori, iar cei șapte ani ursiți au trecut în zbor ca șapte zile fericite. Îngrijorat de ursita copilului, tatăl s-a hotărât să astupe fântâna cu un capac mare și greu ce nu putea fi urnit din loc. A început să întrebe în stânga, în dreapta, pe pământ și prin cărți, doar va afla leacul prin care să-și poată salva fiul. A mers la preot. „Ajută-mă părinte”, l-a implorat. „Ești mai învățat decât mine. Cum pot să-mi salvez singurul băiat?” Preotul, neputincios, l-a mustrat cu vorbe biblice: „Tu ești oare acela care scoți zodiacul la vremea lui și tu ești oare acela care mânii Ursa Mare cu Puii ei? Cunoști tu pravila cerului? Știi tu oare cum se deslușește scriptura lor pe pământ?”. Negăsind sprijin s-a îndreptat spre astrolog. În loc să-l ajute acesta i-a vorbit despre Zenit și Nadir, despre strălucirea lui Sirius și a lui Nunki și despre Centura lui Orion. Tatăl a mers la ghicitorul în stele și i-a cerut să facă ceva să-i protejeze fiul iubit. „Ajută-mă, îți dau tot ce am”. „E mai presus de mine ce-mi ceri. Încearcă și la vraci”. Timpul trecea. Cei șapte ani hărăziți erau aproape pe sfârșite. Își privea fiul cu disperare cum îmbrățișa fântâna și încerca să dea la o parte capacul. Își îndrepta ochii obosiți, în fiecare seară, spre oiștea Carului Mare. „Alcor, te rog, înduplecă-ți stăpânele. Dau viața mea în schimbul vieții lui Arthur.” Cărăușul nu dădea niciun semn, doar lumina ce o trimitea spre Mizar pălea din când în când. Băiatul îl ruga stăruitor „Tată a sosit vremea. Înțeleptul din Cassiopeea mă cheamă.” Mut de durere, bărbatul și-a luat fiul și l-a așezat pe capacul fântânii. O ploaie de stele a început să curgă dinspre Carul Mic. Ursidele i-au acoperit trupul cu praf aurit împroșcând blesteme spre rudele de rang înalt. Vizitiul s-a îndurat de sufletul celui mic și l-a purtat pe brațe spre grădina Edenului.

[Ada Nemescu]

Am citit cu plăcere o fantasmă, o poveste documentată, misterioasă și cu tâlc!

Felicitări, mai aștept!

aDa 

[Chris]

mi-am permis, din nou, sa va scriu titlul. va rog, acolo unde scrieti "proza"scrieti direct titlul textului pentru ca dv. deja sunteti la sectiunea proza.

foarte frumos descrisa scena trecerii...