IUS şi ISA . XXVIII .

[Emil Dumitru]

          Lizetta, de la un timp vorbea ca un roboţel, devenise greu de urmărit şi sărea de la un subiect la altul, deoarece alcoolul lucra fără grabă, încet şi sigur. Străbătură câteva străduţe, se opriră în faţa unor vitrine, mai cumpărară o sticlă de vin de la un non-stop, fumară câte o ţigară specială într-un parc micuţ şi foarte puternic luminat, şi, într-un târziu ajunseră în faţa unei clădiri cu patru nivele. Lizetta se opri şi privind spre ultimul etaj, spuse:

      − Pregăteşte-te Luis, acolo sus de tot se află cuibul… cuibul paradisului meu din infern şi enigma sexului mintal sau mintal, hâc… mă rog, nu mai ştiu prea bine cum se…  pe care tu vrei, în această noapte s-o dezlegi singur. Of, bărbatule egoist ce eşti, dar lasă, avem timp nu te grăbi, şi să ştii: fără ajutorul femeii, bărbatul n-o să dezlege această enigmă niciodată!... Ştii, spuse ea îndreptând degetul arătător spre cer, dacă vreau, comand timpului să se oprească-n loc, dacă vreau, eu pot să aduc şi ploaia, că fericirea ştiu s-o aduc doar vouă, bărbaţilor…  Apoi se întoarse brusc spre el şi bătând cu piciorul în pământ, ca o fetiţă răsfăţată, continuă: Nu, nu şi iar nu! Nu sunt de acord! De ce să fie numai ,,bărbatul care aduce ploaia’’ şi să nu fie şi ,,femeia care aduce ploaia, nu?’’  Ploaia fericirii să cadă peste tine, să te spele, şi peste mine, să-mi spele păcatele, făcute cu voia sau fără de voia mea… Vrei să-ţi spun o strofă dintr-o poezie? O strofă, doar o strofă − repetă ea ridicând iar degetul arătător spre cer − în care este vorba despre un om, un om cu o mare răspundere, dar el nu ştie asta, şi ridicându-şi şi privirea spre cer începu să recite:

         ,, O, om ce mari răspunderi ai

         de tot ce faci pe lume

         de tot ce spui în scris sau grai, 

         de pildă ce la alţii dai,

         căci ea, mereu, spre iad sau rai,

         pe mulţi o să îndrume.’’

      − Tu… tu Luis, ce-ai făcut pe lume? Ai făcut ceva măreţ, cu care să te mândreşti acum?  îl întrebă, privindu-l direct în ochii, aşteptând câteva secunde răspunsul.

      El tăcu. Cu ce putea să se mândrească, deoarece nu realizase nimic demn de lăudat.

      − Hei, omule, am obosit să tot aştept răspunsul tău!

      − Până acum, cred că nu, dar mai am timp.

      − Da, sigur mai ai timp, dar perioada optimă ţi-a trecut, cum de altfel şi mie… Dar strofa ţi-a plăcut? şi fără să aştepte răspunsul lui, Lizetta îşi ridică din nou privirea spre cer: Nu ştiu cine a scris această minunată poezia, dar eu simt că mă ridică la stele, că le ating, că le mângâi şi ele nu mă ard.  Tăcu brusc şi lăsă privirea în pământ.

      Luis o ascultase, străduindu-se să pună cap la cap frânturile ei de idei, încercând să înţeleagă ce vrea să spună. Iar strofa, recitată cu mult talent şi patos, în total contrast cu starea şi comportamentul ei, îl şocă pur şi simplu.

      − N-ar strica să-mi acorzi, bărbăteşte, un ajutor mai de nădejde, mai de bărbat. Nu vezi că sunt obosită? o auzi pe Lizetta că spune cu o voce şoptită, epuizată sigur de acest efort supraomenesc – adică, să-şi menţină echilibru – de parcă tot cerul coborâse pe umerii ei, o copleşise cu greutatea lui şi acum abia se mai ţinea pe picioare.

      Luis o prinse mai bine de mijloc şi începură să urce treptele.

      − Poate nu ştii, dar eu… eu sunt universul, eu sunt buricul, centrul pământului! Eu femeia, aşa mică şi fragilă. Noi, aventurierule, noi femeile conducem din umbră lumea, prin voi păpuşilor mari, şi istoria a dovedit-o! Mai reuşi să facă câţiva paşi şi pe la jumătatea scărilor, se opri: Ce spuneam?

      − Despre faptul că voi conduceţi lumea.

      − Şi nu e adevărat? Nu ești de acord?

      − Şi da şi nu!

      − A… diplomatic, şi da şi nu, dar voi misoginilor, nu vreţi să recunoaşteţi că noi suntem… hâc… şefu’. Noi, noi, cântăm cocoşeilor, aşa cum şi când vrem, dacă nu vrem, nu vrem şi gata, cu sila se cheamă viol, înţelegi ce? Dar nu mi-ai spus nimic despre poezie… Tăcu iarăşi. Mergea încet, ţinându-se de balustradă şi sprijinită de Luis. Până la etajul trei, Lizetta mai merse cum mai merse, dar de aici în colo, Luis fu nevoit s-o ia în braţe ca pe un copil.

      − Aici e intrarea, poarta raiului meu, spuse ea. Vezi, scrie mare şi citeţ „poarta raiului”. Nu vezi unde scrie?

      Luis cercetă uşa şi negă.

      − Nu vezi!?... Nu vezi, pentru că nu eşti beat, nu eşti înger, eşti încă drac! Dar eu sunt îngerul tău păzitor, trecând cu mine în braţe pragul, voi deveni mireasa ta… Dar nu, să nu faci asta, nu vreau să mă mărit, lasă-mă jos, te rog.

      Luis o lăsă uşor jos. Ea scoase cheia şi descuie uşa, intră, se opri în hol şi fără să-l privească, spuse:

      − În spatele tău, ai închis o uşă. Ai lăsat infernul pământenilor şi ai păşit în raiul meu. Ia-mă în braţe, te rog, dacă fac un pas, cad… Cad în abisul gândurilor mele şi-n abisul maro, spuse, arătând cu degetul covorul.

      Luis o ridică iar în braţe.

      − Du-mă, te rog, demonul meu aventurier treaz, drept în faţă unde e uşa verde, acolo se află patul… dar nu e ,,Patul lui  Procust’’, e patul Lizettei… hâc… cuibul iubirilor efemere şi plătite… păcălindu-ne singuri că suntem fericiţi… pă dracu, totul este o mare farsă… bărbaţii plătesc să fie fericiţi… femeile plătesc să fie fericite… tu ai plătit sau ai fost plătit vreodată?…

      − Da, am plătit.

      − Nici nu mă aşteptam să răspunzi altceva, şi dacă răspundeai că nu, ştiam că minţi…

      Lizetta, aflându-se încă în braţele lui împinse uşa cu mâna.

      − Aruncă-mă în pat! ceru ea, dar mâinile ei făcură alt lucru, se încleştară şi mai tare de gâtul lui.

      Se opri cu ea în braţe la marginea imensului pat care domina dormitorul. Rămăsese surprins de eleganţa simplă a încăperii, de jocul cromatic al culori galben. Toate nuanţele de galben, de pe faţa pământului, nuanţele acelea calde şi fermecătoare pe care natura le creează toamna în pădure, Lizetta le adunase aici. Numai spoturile irizau o lumină ciudată şi parcă venea de undeva din spaţiu. Luis ridică privirea în sus şi realiză de ce,  tot tavanul era tapetat cu oglinzi.

      − Lasă-mă, te rog, pe pat! spuse ea desfăcându-şi mâinile. Dacă vrei să mai bei ceva, găseşti în frigiderul din bucătărie. Baia se află… în rai, adică… hâc… tot unde este o uşă verde.

       Luis o aşeză încet pe pat. Lizetta, fără să-i pese de prezenţa lui, cu mişcări leneşe şi uşor haotice, începu să se dezbrace. Mai întâi îşi scoase pantofii sport, bluza, blugii şi lenjeria intimă, apoi goală se întinse în pat, închise ochii şi şoptii:

      − Luis, poţi să respiri! acesta a fost… a fost un număr din acele „n”, al sexului mintal… hâc… ah, sughiţul asta nenorocit, de zici că-s beată moartă, nu-mi dă pace de loc… Se opri şi ridicându-se într-un cot, spuse cu o voce caldă şi-o privire lascivă: Acum poţi să-ţi plimbi statuia la baie… te aştept, n-am să adorm… hâc… n-am să adorm până nu te simt lângă mine. Se trânti iarăşi pe spate şi ridicându-şi mâinile spre tavan, începu să vorbească cu o voce monotonă, cantabilă chiar: Vreau să văd acolo sus în cerul meu…  în cerul din tavanul meu, vreau să văd doar aureola unui singur corp format din… doi… din două, mă rog… corpurile noastre eterice să se unească şi să privească de acolo de sus, zbaterea neputincioasă a corpurilor noastre fizice din pat… hâc…  amărâte, din pat… pământene… apoi să vină din univers, astralele noastre corpuri… care tot zburdă prin galaxii, în imensa mare astrală în care toţi zburdăm liberi şi goi… goi, goluţi, aşa cum ne-a făcut mama natură… Se opri brusc şi după câteva clipe se ridică iarăşi într-un cot, deschise ochii şi fixându-l pe Luis cu o privire rece şi stranie, venită parcă de acolo din lumea ei, zise: Aventurierule, daca-i putea să-ţi vezi corpul tău astral – eu acum ţi l-am văzut, în timp ce vorbeam cu tine, să ştii! – daca-i putea să-l vezi, cum aleargă ca un bezmetic, plin de răni, mai vechi, cicatrizate, mai noi, nevindecate încă, din care-ţi picură ceva alb, duhnind a… a alcool, te-ai cruci! Se trânti iarăşi pe spate: Pleacă şi curăţă-te! Du-te, miroşi, nici propriul tău corp astral nu te mai iubeşte.

Întinse mâna spre el şi fără să-l privească începu să divagheze, recitând:                                 

   ,,Arăţi o cale, calea ta

    în urma ta nu piere, 

    e calea bună sau e rea,

    va prăbuşi sau va-nălţa,

    vor merge suflete pe ea  

   spre cer sau spre durere...’’  spre cerul meu… spre cerul meu din tavan… 

- va urma - 

[Sofia Sincă]

Dar ştiu că ai avut imaginaţie bogată, Emil la acest capitol... Prin urmare în asta constă partida de sex mintal sau cel puţin parte din ea, să te îmbeţi criţă pentru a putea simţi ''raiul'' într-un tavan cu oglinzi al dormitorului. Însă ce te faci cu Luis care nu prea a corespuns deoarece puţea a de toate... :))) M-au amuzat teribil (umor negru) stările contrastante prin care trece Lizetta, cea care doreşte să-şi formeze un paradis al ei din aproape nimic... doar cu alcool în exces.

Mi-a plăcut foarte mult descrierea dormitorului... uşă verde şi interior galben. Curios, inedit. Iar la baie, tot uşă verde. Nu roşu puternic, clasic, al prostituatelor.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea.

Nimic de cârcotit - ori m-a furat peisajul. :))

Sofy

[Corina Militaru]

Un capitol dedicat Lizettei. Sincer, mi se pare un personaj mult mai complex decat Maria. Fiinta nonconformista intr- o continua cautare de sine, pasind adeseori pe cai laturalnice, dar intotdeauna asumate.

Astept continuarea.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulțumesc mult pentru lectură.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Dar ştiu că ai avut imaginaţie bogată, Emil la acest capitol... Prin urmare în asta constă partida de sex mintal sau cel puţin parte din ea, să te îmbeţi criţă pentru a putea simţi ''raiul'' într-un tavan cu oglinzi al dormitorului. Însă ce te faci cu Luis care nu prea a corespuns deoarece puţea a de toate... :))) M-au amuzat teribil (umor negru) stările contrastante prin care trece Lizetta, cea care doreşte să-şi formeze un paradis al ei din aproape nimic... doar cu alcool în exces.

Mi-a plăcut foarte mult descrierea dormitorului... uşă verde şi interior galben. Curios, inedit. Iar la baie, tot uşă verde. Nu roşu puternic, clasic, al prostituatelor.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea.

Nimic de cârcotit - ori m-a furat peisajul. :))

Sofy

[Mihaela Roxana Boboc]

Lizetta e un personaj aparte, dincolo de moravurile ușoare cu care s-a înconjurat de-a lungul timpului, ascunde o complexitate a gândirii deosebit de interesantă.