ŞCOALA LUI KANT | unicornul albastru

[Adrian Mondea]

„n-a fost glasul tău, ci doar ciocârlia | n-a fost ciocârlia ci de-abia un vis | sunetul numelui tău printre aștrii […] şi trebuie că ești tu, numai tu, tot ce-mi lipsești” – Eliseo Diego

      Stătea acolo de unul singur pe deasupra morenelor glaciare. O strălucire albastră, o conversație purtată în penumbra unui gând rătăcit pe ruta turmelor de lumini boreale. Toți ceilalți au plecat. În mijlocul grupului doar păsările şi lupul de mare bătrân ce plana cu ochiul vopsit în nuanțe de gri, nepăsător. Peste albul întins, vântul şi fumul din case.

      Îngenunchease pe fiecare braț, pe fiecare aripă vâltorind din unicul corn sideral esențe de piatră, umbre de codrii gravați pe banchize de gheaţă. L-ar fi iubit eternitatea poate şi întunericul zilei uitate zălog pe una din culmile muntoase şi atunci inima țărmului s-ar fi oprit pentru o clipă în loc liniștind mersul neîntrerupt al valurilor, atât de sigure, atât de înfricoșătoare, atât de albastre. În apropierea abisului rațiunea nu poate cunoaște totul, ca în filozofia lui Kant. Pentru oameni însă liniștea este un proces lent ce coboară doar asupra somnului odată cu trecerea anilor.

      Stătea acolo cu gâtul zvelt, sculptat cu litere de plumb din vechile povestiri adunate. Îşi pierduse de mult bucuriile pasagere, uriașa vibrație a triumfului rătăcit în memorie, timpul trecut, orele, strălucirea de gheaţă. Iubea ca nimeni altul iarna ocrotitoare şi blândă, fuga grăbită a coloniei de foci ce se ascunde acolo, înăuntru, gregară, necunoscuta floare de colț, căruntă, cu ale sale o mie de petale ostenite de zbor, alimentând norii în furtuna boreală.

      Toate aceste lucruri! Trebuie să fii în mijlocul lor, un dagherotip transformat într-o iluzie rotundă, acolo sus, deasupra gâtului zvelt strunind din coama prelungă prezentul nevinovat al ochilor de foci cenușii asemenea zațului de cafea transformat în nisipul unei morene ce cântă. N-a fost glasul tău. Din calea privirii lui mă transform într-un stol de păsări domestice scuturând de ramuri vâlcelele ignorând caii de lemn ca şi cum nici n-ar exista. A.M.

 

[Sofia Sincă]

Îmi place această bucată mică de operă lirică în proză. Plăsmuirea imaginațiilor provoacă emoții, ființele se mișcă greoi și rece, dar tabloul are un ritm dinamic al gândirii.

[Corina Militaru]

Minunat! Am citit cu deosebită plăcere! :)