Cap. 10. 11. Insula Magică a Fericirii

[Nicolae Sărătean]

                                            10. Proba focului

                    La scurt timp după această păţanie, micul mag împlini frumoasa vârsta de şase ani şi începu şcoala. Nu intru prea mult în amănunte pe această temă, atât pot spune, că se plictisea enorm, nu-i plăcea să-l oblige cineva să înveţe, ceea ce nu-l interesa sau  nu-i stârnea curiozitatea şi mai mult, să-l ţină o oră cuminte transformat într-o semi-statuie, fixat pe o băncuţă. Aşadar, mereu în timpul orelor îşi găsea îndeletniciri mai plăcute, precum, somnul şi respectiv visatul. De mic îi plăcea foarte mult să viseze şi după antrenamente şi concentrări pe masură putea oricând să se refugieze în universul plăcut al viselor, linistit, fără măcar să mai închidă ochii.

                    Visa, ori de cate ori se plictisea, într-un mod foarte profund, că învăţătoarei îi trebuiau câteva secunde bune, pentru al readuce pe Pământ. Foarte puţine lucruri i-au plăcut cu adevărat din şcoală, printre care se numărau, recreatiile şi orele de educaţie fizică.   Avea o deosebită înclinaţie pentru sporturi de orice fel şi joacă. Cea mai frumoasă muzica era pentru el sunetul clopoţelului de la sfârşitul orelor şi mereu era primul pe uşa clasei şi a şcolii la ieşire. S-a reîndrăgostit în prima zi de şcoală de aceeaşi fetiţă, pe care o iubea în secret de la grădiniţă, de profesoara de sport, de cea de muzică şi de încă vreo trei fete din clasele mai mari, prietene bune şi colege ale surorilor sale.

                      Îşi făcuse noi prieteni şi mereu era în căutare de aventuri sau jocuri noii. Nu se plictisea niciodată, timpul zbura pentru el, astfel doar pe drumul de la şcoală până acasă era în stare să întârzie câteva ore, în cazul în care sora lui nu-l lua de mână şi-l uita, lăsându-l în compania colegilor de aventuri şi de joacă. De multe ori, în loc să ajungă acasă, se trezea pe la prieteni, vecini, sau prin te miri ce alte locuri neexplorate, unde îl duceau imaginaţia, curiozitatea sau "michiduţă”, cum adesea spunea bunica lui, ce-l avea în pază şi apărare în cea mai mare parte a timpului.

                    Într-o zi, văzuse nişte noi piese de joacă, la colegii mai mari. Erau bucăţele de tablă fină, rotunde, cu două urechiuşe la extremităţile diametrului în formă de cârlige, nu ştiu exact la ce se foloseau, puţin mai mari decât dopurile sau capace mai bine spus, de sticle de bere, turtite şi care erau foarte la modă între copii şi jocurile lor, din acea vreme. Cel care le avea nu împrumuta şi nu vindea la nimeni, astfel erau priviţi cu deosebită admiraţie şi magul nostru ajunsese la limita disperări pentru a intra în posesia câtorva.

                    Prin urmare, ingeniozitatea şi curiozitatea l-au împins spre o nouă aventură. Aflase între timp unde se găsesc aceste piese, vorbise cu câţiva tovarăşi de joacă, dar s-a dovedit că erau nişte fricoşi şi veţi vedea de ce, în cele ce urmează. Până la urmă a reuşit să convingă un prieten şi vecin, mai mare cu doi ani decât el, care a mai fost odată în acel loc însoţit de tatăl său şi acesta, până la urmă, la insistenţele şi promisiunile magului de ai da ceva în schimb, cedă şi astfel într-o după-amiază făcură planurile şi fixară data pentru aventuroasa expediţie. 

                     În apropierea oraşului, în susul râului la vreo trei-patru kilometri de localitate, exista o mare fabrică, de fapt un combinat de prelucrare a lemnului. În spatele acestuia, în câmp liber, pe o rază de câteva sute de metri, foarte aproape de râu, se afla o imensă groapă de foc. În acest loc, erau arse toate deşeurile; bucăţi de lemne rămase în urma prelucrărilor, rumeguş, rebuturi şi alte materiale lemnoase. Deci era un mic infern, mereu în flăcări. Jarul nu se stingea niciodată şi cenuşa fierbinte, se întindea pe tot câmpul, plin de imense gropi, ce scoteau la fiecare moment, ameninţătoare limbi de foc. În centrul acestui iad, auzise magul şi confirmat de prietenul său, care se oferise să-l ajute, se găseau preţioasele şi mult-doritele "tălăngi", acele piese menţionate mai sus.

                    Făcuseră în grabă planurile temerarei expediţii, problema era găsirea timpului potrivit. Calculară, că ar avea nevoie de vreo patru ore, în care ar putea efectua măreaţa incursiune, fără să afle părinţii sau altcineva care ar fi putut să le năruie într-o clipită frumosul, "castel de nisip"ce prinsese deja formă, în minţile lor.

                    Venise şi ziua mult aşteptată, ajunşi acasă de la şcoală, îşi aruncaseră ghiozdanele, magul îi spusese mamei şi bunicii că va merge la un coleg să-şi facă temele împreună şi fără să mai piardă timpul aşteptând aprobări speciale, ieşi în mare grabă pe uşa casei. Mama sa, l-a crezut pe moment, dar totuşi a avut ceva dubii pentru că băgase de seamă că magul a plecat fără nici un caiet, carte,  etc..., dar deja fusese prea târziu. Până ce ieşise pe stradă în urma lui, dispăruse. Avea mama lui o presimţire nu tocmai bună, aşa cum au toate mamele şi cu istoricul spitalizărilor repetate, deja se speria din orice, dar pe urmă şi-a spus că nu are ce să se întâmple, astfel  văzându-şi de treburile ei. Două fluierături la poarta vecinului şi acesta veni foarte repede. Se înţeleseseră din priviri şi la drum! Ambii, doar în pantaloni scurţi, tenişi, cămăşuţe cu mâneci scurte şi cu buzunarele pline de coji de pâine pentru eventualii câini vagabonzi ce le-ar ieşi în cale.

                       Se îndreptară în grabă spre podul peste Târnava Mare, râul ce separa oraşul de cartierul în care locuia magul şi în zece-cinsprezece minute, se aflară deja pe cărarea ce şerpuia odată cu râul, plini de emoţii şi entuziasmul tipic vârstei, cu gândul deja la preţioasa comoara ce-i aştepta, adică la mult-râvnitele tălăngi. Parcurgând distanţa ce-i separa de mul-râvnitul tezaur  imaginar, în vreo oră şi ceva, ascunzându-se de fiecare dată când vedeau pe cineva, după cum învăţaseră din filmele cu apaşi,( indieni)foarte precauţi să nu-i recunoască nimeni ce le-ar fi putut strica planurile, după un cot al râului, în faţa ochilor li se deschise oripilanta imagine, plină de fum şi flăcări a mult doritului şi arzătorului loc, pe care prietenii noştri, îl vedeau ca pe pământul făgăduinţei.

                      Căldura şi fumul ce le ardeau nările şi îi făceau să tuşească, le-a cam tăiat din elan. Cu ochii roşii, privind la acel infern nemaivăzut, s-au oprit ca paralizaţi şi muţi de frică, la vreo câţiva zeci de metri, năuciţi, fără să poată articula un sunet măcar. Îşi dădură seama că planurile lor sunt în pragul eşuării, locul era mult mai înfiorător decât şi-l imaginaseră ei, vecinul său îi spuse repede fără să mai stea pe gânduri:

                  - Eu nu intru acolo pentru nimic în lume! Când am fost aici cu tatăl meu, nu erau flăcări şi atâta fum! Astfel bunul său prieten îşi cam făcea coada colac, dar magul încă susţinea în încăpăţânarea lui, că nu au bătut atâta drum degeaba şi că el fără tălăngi nu se întoarce acasă.     

                 -  Eşti un fricos, asta eşti! Ce vezi atât de înfiorător? Dacă alţii au reuşit, noi de ce n-am putea? Faci ce vrei, eu merg şi o să vezi, că am să mă întorc, cu buzunarele pline! Ai să mă rogi să-ţi dau şi ţie, dar îţi voi spune să te lingi pe bot!

                  - Treaba ta ce faci! Eu te aştept aici pe marginea râului, tu du-te dacă vrei şi aruncă-te în foc, dacă te-ai săturat de viaţă. Nu vezi că acolo-i iadul?

                   Magul, nu se sperie atât de uşor şi chiar dacă frica îi rodea celulele trupului, simţind asta prin numeroase furnicături pe braţe, ceafă şi creştetul capului,condus de un Ego, mult prea mare pentru trupşorul său, îşi salută prietenul şi se despărţiră. Foarte plin şi încrezător, porni spre mijlocul acţiunii, dar nu înainte de a-şi înmuia cămăşuţa în albia râului, (văzuse asta într-un film) legându-şi-o la gură, să poată respira mai uşor şi se porni pe cărarea şerpuitoare plină de fum, ce ducea printre imensele coline de cenuşă, gropi şi cărbuni încinşi. Călcând pe nişte pietre şi bucăţi de lemn încă necarbonizate complet, căutând cu privirea mult doritele piese, înarmat cu un băţ cu care îndepărta cenuşa şi jarul din calea sa, micul mag înainta încrezător. Nu după mult timp expediţia sa, dădu rezultatul dorit şi într-o margine de groapă cu jar şi cărbuni, printre nişte lemne carbonizate vede mult dorita şi visata comoară, o lădiţă plină de tălăngi. Extaziat de bucurie, le înveleşte repede în cămăşuţa lui udă să le răcească, apoi îşi umple triumfător buzunăraşele satisfăcut şi mândru peste măsură, deja visând la aplauzele fetiţelor şi admiraţia prietenilor şi colegilor de la şcoală, se hotărăşte să facă cale-ntoarsă. Rătăci el până să găsească faimoasele tălăngi, cam o jumătate de oră şi acum din cauza fumului, se cam pierduse nemaiştiind sigur, drumul de întoarcere. Fără să intre în panică, căută urmele pe care venise, când deodată, în faţa lui apare, un zdrahon de bărbat fioros, parcă ieşit printr-o buclă a timpului, dintr-o era primitivă. Era un fel de paznic pe acolo care nu lăsa lumea să intre din cauza pericolelor. Nebărbierit, cu părul ce-i inunda ceafa izvorând vâlvoi, de sub o şapcă comunistă, tipică muncitorilor din fabrici pe acea vreme, cu obrazul negru din cauza fumului, prafului şi cenuşii din acel loc unde-si indeplinea bietul om cele opt sau zece ore de muncă zilnice, cu hainele zdrenţuite, astfel toate acestea împreună, îi creară, pentru mag, o imagine de coşmar, din cele mai oripilante, înfricoşătoare şi odioasă.

                   - Stai pe loc, nici un pas mai mult! exclamă " bestia". Cum ai ajuns aici ţâncule? Cu cine eşti? Stai că te duc eu lu tac-tu! Acuşica te-nvăţ eu minte! Stai că ţi-ai gasit naşul!

                     Magul Ţânţărin, se sperie şi o rupse la fugă, cam pe unde credea el că ar fi drumul cel bun şi chiar l-a găsit, doar că în marea grabă, a trecut printr-o grămăjoară de cenuşă ce ascundea nişte cărbuni foarte bine încinşi, astfel încât, tenişii  i se aprinseseră ca şi cum ar fi fost de hârtie. Chinurile iadului îl încercară, ţipând cât îl ţinea gura, dar instinctul bine dezvoltat de supravieţuire, îi îndrumă paşii atât de bine, că în scurt timp îşi stinsese picioarele, în apa răcoroasă a râului.

                        Se descălţă repede şi aruncă cât colo tenişii care-i mai rămăseseră doar pe jumătate din ce au fost, aproape că-şi pierduseră tălpile. Durerea era insuportabilă, în câteva secunde picioruşele i se umpluseră de băşici şi băşicuţe, de toate formele şi mărimile. Drumul spre casă a fost un veritabil calvar, din cauza arsurilor, la fiecare câteva minute îşi răcea picioarele în râu, îl mai căra prietenul său în spate cât putea şi de acest mod, sărind si şchiopătând, suferind peste măsură dar cu un imens sentiment al reuşitei, cu buzunarele pline şi picioarele făcute praf, ajunseseră într-un târziu acasă şi de acolo bine-nţeles din nou la spitalul.  Sar  peste pedeapsă, era deja obişnuit cu ele, astfel, una în plus sau minus nu mai conta... 

                                                 11.1 Proba aerului!

                      V-aţi întrebat vreodată de ce toţi copiii mici, când văd o scară, încep să urce fără frică? Este instinctul lor de elevare spirituală transpus în lumea fizică. Un copil nu se întreabă niciodată: Cine sunt eu? Ce sunt eu? Râde la orice experienţă, se bucură de orice, zâmbeşte sincer la fel oricărui lucru, imagine sau fiinţă, oricât de frumoasă sau oribilă înfăţişare ar avea, nu ştie ce e murdar sau curat, sărută la fel un animal, persoană obiect, nu face diferenţe, nu separă ca un adult. Un copil se naşte fericit dar că noi avem grijă foarte repede să-i distrugem fericirea şi să-l aducem cu picioarele pe pământ.

                      Magul, avea o mare înclinaţie înspre a urca în straturile superioare ale atmosferei, din acelaşi instinct ca toţi copiii, doar că puţin mai dezvoltat, astfel, până la vârsta de zece-doisprezece ani, escaladase toate clădirile importante din cartier. Începuse cu copacii cei mai înalţi din pădurea învecinată, anexele gospodăreşti, casa părintească, acoperişul bisericii şi terminând cu înalta clădire a şcolii. Până pe la nouă ani, era foarte religios şi asta deoarece mergea aproape în fiecare duminică la slujbă, împreună cu bunica sa. Cred că îl duceau la biserică, doar ca lumea să-i admire costumaşele de culoare bej şi albe de care părinţii erau foarte mândrii şi alte ocazii să-l vadă lumea îmbrăcat frumos, nu prea aveau. Mai mergea şi la teatru sau cinematograf, dar lumea bună se aduna mai întotdeauna la biserică. Asta, până se săturase bunica lui de întrerupt rugăciuni şi plecatul acasă înaintea terminării slujbei, din cauza neputinţei şi nerăbdării magului de a sta liniştit pe o băncuţă de biserică.

                       De fiecare dată ieşea în timpul slujbei şi se juca în curtea interioară şi pe terasa de la intrare a impunătoarei catedrale, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţe, care ca si el, se saturau repede, nefiind receptori prea buni ale cuvintele pline de har spuse de preot şi plictiseala din timpul slujbelor. Astfel, într-o deosebită şi binecuvântată duminică, după ce-şi spusese rugăciunile, pusese bănuţul său în cutia milei şi-şi făcuse toate închinăciunile de rigoare, primind aprobarea bunicii într-un sfârşit, ieşise împreună cu alţi câţiva copii, la joacă, pe terasa bătrânei catedrale.

                       Bucuroşi peste măsură că le-a fost oarecum îngăduită mult râvnita libertate, se adunară repede pentru a pune la cale vreun nou joc, sau pur şi simplu să-şi povestească aventurile.  Nu trecură  prea multe minute, când unul dintre copii, observă uşa deschisă ce dădea spre podul şi clopotniţa bisericii.

                       Îşi dădură coate, dar dintre toţi, doar unul împreună cu magul fură muşcaţi de curiozitate şi entuziasmaţi peste măsură, intrară şi urcară scările în formă de spirală, să vadă imensele şi magnificele clopote ce le delecta auzul de fiecare dată, anunţând sfărşitul slujbei şi calvarul de a sta în biserică. În câteva clipe ajunseseră sus şi rămăseseră vrăjiţi privind cu uimire, cuprinşi de magie la uriaşele clopote, când din spatele lor, dinspre fundul podului, se auziră nişte fâlfâituri de aripi. Priviră repede şi văzură o frumoasă cucuvea, ce se speriase şi ieşise în grabă printre două cărămizi, ce ascundeau o mică aerisire undeva prin acoperişul catedralei.

                   - Are pui! exclamă plin de zel tovarăşul său. Haide să-i căutăm! Atât i-a trebuit magului, uitase cu desăvârşire de clopote şi în vreme ce oricare altul s-ar fi gândit măcar puţin la riscanta acţiune, se căţără degraba pe căteva scânduri ce formau un fel de schelă şi se lansă pe o bârnă ce traversa podul şi bolta bisericii, undeva la o înălţime de doi-trei metri.          

                   Făcu în grabă câţiva paşi pe lăţimea ce nu depăşea douazeci sau treizeci de centimetri aproximativ, privind locul unde ar fi putut să se găsească cuibul cucuvelei, dar din cauza excesului de zel şi cotele mult prea înalte ale optimismului său, nemaifiind atent pe unde păşea, se împiedică de ceva pierzându-şi echilibrul şi căzu spintecând întunericul şi aterizând direct pe forma ovală în formă de cupolă a tavanului.

                    În urma loviturilor, achiziţionate  în zborul său printre pădurea de bârne şi a impactului aterizarii forţate, leşină şi îşi pirdu pentru câteva clipe cunoştinţa. Tovarăşul său, îl strigă şi neprimind vreun răspuns, blocat oarecum de frica ce pusese stăpânire pe el, crezând că magul a fost răpid şi dus deja pe tărâmul celălalt, o rupsese la fugă, abandonându-l în acel loc de groază, leşinat şi inconstient. Dispăruse atât de repede, speriat şi terorizat de cele întâmplate, nefiind măcar în stare să mai spună cuiva sau să anunţe accidentul magului. Nu mai intră nici în biserică ci continuă într-o goană nebună, de parcă l-ar fi urmărit o turmă de vârcolaci, oprindu-se doar când ajunsese în propria-i casă.

                    Impactul căzăturii se auzise foarte tare, aşa ca o bubuitură surdă în biserică, astfel preotul care terminase exact în acest timp, o sfântă evanghelie şi cei din cor începuseră să înalţe un imn de muţumire, sau aşa ceva, se opriseră din cântat şi întreaga asistenţă privea acum, înspre înaltul bolţii, astfel o mulţime de murmure spărseseră tăcerea sfintei biserici. Fără să se gândească prea mult, câteva bunicuţe afirmară că-i un semn divin, dar preotul crezând că începe vreun cutremur, îşi alarmă degrabă, toţi adepţii, împreuna cu iubiţii credincioşi, enoriasii,etc... Toate sufletele, la auzul cuvântului cutremur, se lăsaseră conduse de instinctul de supravieţuire, încât uitară degrabă de buna cuvinţă şi cu spatele la altar, într-o grabă şi zarvă de nedescris, dădură toţi buluc spre intrarea principală, uitând de respect, de legile bisericeşti şi de circulaţie, nemaidând, nici măcar prioritate de dreapta, femeilor mai în vârstă, şi în cateva clipe, se aflară cu toţii pe terasa şi trotuarul din faţa catedralei!

                    Magul, deschisese oarecum buimac ochii, după o mică  incursiune  pe Insula Magică, se dezmeticii, înotă prin praful şi păienjenişul acumulat acolo de secole, ce depăşea pe alocuri o jumătate de metru şi cumva reuşi să iasă din acel peisaj.  Văzându-se singur, neînţelegând prea bine de ce fugise tovarăşul său, o rupse şi el la fugă, pe scările clopotniţei şi în câteva clipe dădu buzna pe uşa ce dădea înspre terasă.

                  - Satanaaa! strigă o bunicuţă şi toate privirile îl aţintiseră pe buclucaşul mag. Înfăţişarea sa, putea crea invidie şi tartorului dracilor. Costumaşul alb, devenit negru, brodat parcă din cauza groaselor straturi de pânze de paianjen ce se imprimaseră pe el, amestecat cu funingine şi praf, apoi vreo câteva cucuie răsărite miraculos ce-i ridicau părul şi se confundau foarte bine cu adevărate corniţe, toate acestea, nu puteau să demonstreze că nu ar fi cel puţin mâna dreaptă sau vreun slujitor cu înalte funcţii, al infernului. Arcada spartă pe o parte, cu albul ochilor devenit sângeriu, o minunată umflătură pe obrazul drept, care încă lupta să acapareze teritoriu pe faţa lui invineţită cu nuanţe spre negru deja, obţinută în urma aterizării, părea că stăteau să pleznească.

                  Costumaşul rupt, devenit aproape franjuri pe alocuri şi plin de sânge din cap până în picioare, cred că nici cel mai răzvrătit şi îndrăzneţ pictor, nu ar avea curajul să pună pe pânză o astfel de imagine.

                  Pentru câteva momente, surpriza vederii acestei arătări sau creatură de coşmar, aşternu o tăcere înmormântală peste întreaga şi onorata mulţime. Magul simţea în ochii selectului public, lipsit total de compasiune, milă sau alte sentimente demne de nişte drepţi credincioşi, doar plăcerea de a-l spânzura, omorî cu pietre sau să-l ardă pe rug. Frica pusese stăpânire pe el şi ca într-un vis ridică mâna aţintind-o spre bunica sa, care cumva l-a recunoscut, apoi îşi pierdu încă odată cunoştinţa.

                   Când se trezi, biata bunicuţă îl spăla, împreună cu câteva femei, blestemându-şi zilele şi plângand de mama focului, la o mică chişmea, din apropiere. Mulţimea se împrăştie, astfel, îl curăţară pe cât putură în acele condiţii şi apoi îl luară de mâini, conducându-l acasă.  Pe tot drumul, bătrânica se jura că nu-l mai aduce niciodată la biserică şi că nu-si mai asumă responsabilitatea de a avea grija de el. Prietenele sale, două vecine de fapt şi principale comentatoare de stiri şi evenimente de pe stradă, o aprobau gesticulând, astfel, împreună ajunseseră la înţeleapta concluzie, că cine face copii, să şi-i crească...

                  

[Sofia Sincă]

Nici nu ştii dacă să răzi cu gura până la urechi sau să plângi în urma peripeţiilor aventuroase ale magului... Doamne ce copil neastâmpărat! Dar ce povestitor a ieşit din el... Acum ştiu clar cine este Magul, dacă am mai avut îndoieli până acum. Nu poţi povesti cu atâtea luxuri de amănunte dacă nu le-ai simţit pe pielea ta... proba focului a fost pur şi simplu înfricoşăîtoare, dar nu mai puţin şi cea a aerului.

Te-am văzut într-o poză alături de soţie şi de o domnişoară cu o diplomă de regizor în mână. Cred că de la tine i se trage... pune pe peliculă ceea ce povesteşte tata... Însă nu ştiu dacă l_a moştenit şi la năzbâtii...

Dar nu te scutesc, totuşi de câteva cârcoteli, care vin în corectarea textelor.

trei, patru - trei-patru

etc...,- după puncte de suspensie nu se mai pune nici un alt semne de punctuaţie

adică la mult-râvnitele tălăngi. Parcurgând distanţa ce-i separa de mul-râvnitul tezaur, - e cazul să scoţi un ''mult-râvnit'' pentru că le-ai repetat cam des.

Căldura şi fumul ce le ardea nările, - ardeau, deoarece au fost şi căldura şi fumul

 Magul, nu se sperie... - se cere alineat

de aşi înmuia,- a-şi

 duminecă, - duminică

 foarte mândrii, - pluralul lui mândru este mândri

se dezmeticii, - dezmetici

păienzenişul - păienjenişul,

 părea că stătea să pleznească. - părea că stăteau

Acestea fiind zise, aşteptăm continuarea. Sper că a scăpat întreg magul până a crescut mare...

Deosebită admiraţie, Sofy!

[Nicolae Sărătean]

Sărut mâna Sofy,

Dacă te-am prins într-o stare în care "ti-a plâns râsul, sau ţi-a râs plânsul" :) înseamnă că nu te-am plictisit şi asta-i cea mai bună veste pentru mine!  Mă bucură nespus cănd pot să iau un suflet de mână şi să-l plimb prin viaţa mea, trecându-l prin perdeaua fină dintre realitate şi imaginaţie, lasându-i pe nasuc câteva pete de culoare din crinul inimii mele.  Nu vreau să demonstrez încă nimic cu cărticica  asta, mesajul ei nu se poate încă pricepe, suntem abia la început sau mai bine zis am parcurs aproape un sfert... Proba aerului nu s-a terminat, ce ai citit mai sus a fost doar prima parte! Nu am postat-o întreagă deoarece, prefer să nu te obosesc prea tare şi să-ţi scape  anumite greşeli ce obişnuiesc să le comit! 

     Îţi mulţumesc cu inima şi sufletul pentru răbdarea ta şi încurajăriletale!  Nu ştiu cine mi te-a scos în cale, cum ai ajuns la mine, nici scopul pâna la urmă, dar pot să-ţi destăinui, că fără tine nu aş fi reluat şi continuat curând  această scriere!  N-am cuvinte de mulţumire pentru tot ceea ce faci pentru mine!

ps.  Da fie-mea   chiar să gândeşte  ca odată să poata pune pe  o peliculă aventurile lui tac-su.))) Deocamdata mai are anul acesta de specializări... cine ştie ce-i va oferi şi ei viaţa...

  Acu mă apuc de corectat, sunt surprins şi eu de atâtea greşeli comise:)

 Cu drag şi admiraţie,

"Eu" :)

Sofia Sincă a spus :

Nici nu ştii dacă să răzi cu gura până la urechi sau să plângi în urma peripeţiilor aventuroase ale magului... Doamne ce copil neastâmpărat! Dar ce povestitor a ieşit din el... Acum ştiu clar cine este Magul, dacă am mai avut îndoieli până acum. Nu poţi povesti cu atâtea luxuri de amănunte dacă nu le-ai simţit pe pielea ta... proba focului a fost pur şi simplu înfricoşăîtoare, dar nu mai puţin şi cea a aerului.

Te-am văzut într-o poză alături de soţie şi de o domnişoară cu o diplomă de regizor în mână. Cred că de la tine i se trage... pune pe peliculă ceea ce povesteşte tata... Însă nu ştiu dacă l_a moştenit şi la năzbâtii...

Dar nu te scutesc, totuşi de câteva cârcoteli, care vin în corectarea textelor.

trei, patru - trei-patru

etc...,- după puncte de suspensie nu se mai pune nici un alt semne de punctuaţie

adică la mult-râvnitele tălăngi. Parcurgând distanţa ce-i separa de mul-râvnitul tezaur, - e cazul să scoţi un ''mult-râvnit'' pentru că le-ai repetat cam des.

Căldura şi fumul ce le ardea nările, - ardeau, deoarece au fost şi căldura şi fumul

 Magul, nu se sperie... - se cere alineat

de aşi înmuia,- a-şi

 duminecă, - duminică

 foarte mândrii, - pluralul lui mândru este mândri

se dezmeticii, - dezmetici

păienzenişul - păienjenişul,

 părea că stătea să pleznească. - părea că stăteau

Acestea fiind zise, aşteptăm continuarea. Sper că a scăpat întreg magul până a crescut mare...

Deosebită admiraţie, Sofy!

[Nicolae Sărătean]

Mulţumesc Mihaela!  mult, mult, mult şi frumos! Vezi, aseară tot mi-au scăpat greşeli:))))

Cu drag în suflet pentru tine,

"Eu" :)

Mihaela Popa a spus :

Şi de data aceasta am găsit o expunere savuroasă.

Admiraţie, Nic, şi spor la scris!