IUS şi ISA . VIII .

[Emil Dumitru]

          Hotelul rămase undeva în urma lor. Ningea cu fulgi mărunţi şi tari, vizibili doar în lumina farurilor şi a becurilor din luminatoarele stradale. Iarna harnică, se străduia să îmbrace oraşul în mantaua ei albă, de sărbătoare, manta care avea darul să acopere totul: noroi, gropi, şi mult gunoi, dar, din păcate, doar atât: le acoperea.

 

      De câte ori m-am plimbat prin ninsoare cu un băiat, ţinându-mă de mână? Dacă i-aş spune că este pentru prima dată, oare ar râde de mine? Dacă i-aş spune că tot ce fac acum, pentru mine este pentru prima şi prima dată, oare m-ar înţelege cu adevărat? Ce-ar înţelege oare? Că bravez, că vreau să-l impresionez! Prea brusc şi prea repede se întâmplă toate, şi asta Doamne, mă sperie? Da, puţin mă sperie, nu mă simt pregătită...

 

      Îşi simţi mâna strânsă mai cu putere şi tresări un pic, mai ales că a lui era rece: poate din cauza frigului! gândi ea.

      − Maria, eu...

      Dar nu mai apucă să termine, ea se întoarse şi îi acoperi buzele cu degetul, spunându-i uşor:

      − Avem tot timpul din lume, Luis, plus, această seară… friguroasă dar frumoasă, şi uite ce minunat ninge! spuse Maria visătoare, gândind că el ar fi dorit să-i facă o declaraţie de iubire, dar se înşelase, Luis voise să-i spună că îi este frig şi vrea la căldură…   

      Fulgii mărunţi se transformaseră acum: erau mari, pufoşi şi leneşi. Ningea atât de liniştit încât, Maria începu, sub privirea uimită a lui Luis, să alerge după ei, încercând să-i prindă. Parcă le auzea strigătele de fericire, căci ei se jucau acolo sus în cer, „de-a alergata” pe îmbrăţişate, prin contopire pentru totdeauna şi când se prindeau, ţipau de bucurie, scoţând un sunet, greu perceptibil, asemănător cu  un clinchet al unui clopoţel de cristal. Reuşi să prindă câţiva, privindu-i fascinată de forma lor perfectă, apoi se întristă puţin văzându-i cum, repede se topesc. 

 

      Oare tu ştii Luis, despre dansul fantastic al fulgilor de nea? De acolo de sus pornesc şi au aşa de puţin timp la dispoziţie să se bucure de libertate şi ei totuşi  aleargă repede, repede să se prindă unul pe altul..... apoi cad prizonieri nămeţilor, uneori nebunului vânt, pierzându-şi pentru totdeauna libertatea…

 

      − Maria, s-a făcut târziu, cred că-i trecut de miezul nopţii, îl auzi pe Luis.

      − Târziu!?... repetă ea, venind spre el cu mâinile întinse: Vezi, am prins doi fulgi de nea, unul pentru tine şi unul pentru mine… îi voi contopi pentru eternitate, şi Maria îşi împreună mâinile…   

      Chiar dacă Luis avea faţa scăldată de lumina palidă a unui bec, Maria observă totuşi o lucire în ochii lui. Ciudat, parcă era o privire rece, stranie, care trecea prin ea şi se oprea undeva departe, pierzându-se în ninsoare. Simţi mâinile lui reci pe obrajii ei şi închise ochii, aşteptând miracolul primului sărut. Doar era primul lor sărut, nu? Doamne, şi cât se gândise la asta, îşi imaginase un milion de scenarii dar fiorul acela despre care tot citise în cărţi, n-o încercă deloc când el îi atinse buzele. Îşi simţi totuşi, în prima fază, buzele strivite de buzele lui reci şi parcă limba lui tot încerca să-i despartă maxilarul încleştat şi să-i intre în gură. Nu cedă, strânse şi mai tare dinţii aşteptând în continuare, miracolul acela cu fiorul primului sărut, care trebuia să-i străbată tot corpul, dar nu simţi decât aceeaşi strivire, mai puternică acum, şi limba lui care se tot agita. La un moment dat el se opri. 

      Poate din cauza frigului sau suntem amândoi emoţionaţi, ori, cine ştie, poate că nu ştiu eu să răspund sărutului ! gândi ea.

      − Hai, e foarte târziu. 

 

      Maria intrând prima în holul apartamentului, rămase pe loc uimită. Pe măsuţă văzu o sticlă de şampanie, două cupe susţinute de câte un picioruş subţire şi înalt, cum numai în filme văzuse şi un coş cu flori! Trandafiri albi! Mulţi trandafiri albi!

      − Luis, tu ai…

      − Surpriză! spuse el zâmbind, conducând-o.

      Desfăcu sticla. Turnă în cupe mai elegant decât cel mai bun ospătar şi ridică una oferindu-i-o Mariei.

      − Pentru fericirea noastră veşnică, care începe cu adevărat în această seară, spuse Luis.

      − Pentru!... spuse şi Maria gândindu-se la contopirea fulgilor de nea.

      La început, timidă, bău o gură de şampanie: Doamne ce bună poate să fie!  Apoi, brusc, goli paharul, cu multă poftă şi chiar multă sete. După ce-l puse pe măsuţă, zise:

      − Dacă începe în această seară, atunci să înceapă!... şi spontan sări de gâtul lui, sărutându-l cu multă pasiune − aşa crezuse ea, dar se înşelase, căci nu făcuse decât să repete strivirea buzelor −, parcă spunându-i: vezi tu, dragule, ăsta sărut, nu ce-ai încerca tu afară!...  Apoi se desprinse de el la fel de brusc, lăsându-l puţin şocat de comportamentul ei exploziv şi în paşi de vals şi piruete, plecă spre baie. De cum închise uşa, totul se nărui. Observă că din oglinda ovală, o privea o femeie: era ea, cu un zâmbet îngheţat pe buze:

 

      − Chiar va trebui s-o fac? o  întrebă pe Maria din oglindă.

      − Draga mea, acum nu mai ai cum să eviţi acest lucru. Imaginează-ţi ce va crede despre tine, dacă-l refuzi!

      −  Sunt fecioară!... Nu ştiu cum şi nici ce să fac.  Nu-mi dai un sfat? Nu-mi spui cum să mă comport şi cum să procedez?

      − Încerc, dar nu sunt sigură că-ţi vei mai aminti de sfatul meu, în acel moment unic: fără să-ți dai seama, natura te va învăța, iar instinctul te va conduce pe drumul cel bun, fii tu însăţi, fii tu aşa cum eşti zi de zi, naturală, şi lasă-te condusă de data aceasta de simţuri, fă doar ce simţi că-ţi spune inima… Este prima ta noapte de dragoste, visul tău s-a împlinit, o faci cu bărbatul pe care-l iubeşti şi asta contează cel mai mult. Multe femei, n-au avut parte de asta… Nu ai de unde să ştii ce-ţi va rezerva viitorul şi  fă în aşa fel ca această minunată seară să rămână în memoria ta, ca cea mai frumoasă noapte de dragoste. De restul se va ocupa mama natură şi mai târziu, poate am să-ţi dau mai multe sfaturi! Acum du-te, te aşteaptă! Pentru început, poţi lăsa aici pe Maria cerebrală! Acum, şi-n aceste momente, nu mai ai nevoie de ea.

 

      Când reveni în salon, îl găsi pe Luis la fereastră, fuma privind bulevardul.

      − Când dansam, ai vrut să mă întrebi ceva! îi aminti el.

      După câteva clipe, neprimind nici un răspuns, se întoarse. Maria rămăsese în mijlocul salonului. 

      − Ce minunată eşti, prinţesa mea Maria, spuse el, apropiindu-se de ea. Nu mai vorbesc de naturaleţe, de eleganţă. Îi făcu semn să se aşeze şi după ce-i oferi cupa plină cu şampanie, se aşeză şi el.

      − Da. Am vrut să te întreb dacă… şi se opri.

      Acolo în ringul de dans voise să-l întrebe dacă şi el o iubeşte. Dar ca şi atunci, şi acum, se opri inexplicabil.

      − Dacă… continuă el nerăbdător, nesuportând pauza.

      − Dacă tu… dacă tu, vrei să ajungi la perfecţiune?

      O privi mirat, chiar circumspect, fiind sigur că nu aceasta era întrebarea ei.

      − Perfecţiunea?!... Toţi tindem spre ea, răspunse el privind-o printre gene: să-i fac jocul sau să-i spun că simt că mă minte?

      − Cu fiecare zi ce trece, ne perfecţionăm, continuă ea pe un ton uşor visător, cu gândul la perechea din ring. Unii mai vizibil, alţii mai puţin, alţii nu ajung niciodată la capăt… alţii ajung prea târziu… unii au noroc, alţii au faimă, sunt şi unii care au şi noroc şi faimă, sări ea la alt subiect.

      − Norocul? Se spune că te naşti cu el, dar eu am ajuns la concluzia că e tare nestatornic sau cum mai spuneţi voi, românii, norocul e după cum ţi-l faci.   

      − Şi faima?

      − Faima e durabilă…

      − Dacă ştii să ţi-o păstrezi după ce ai cucerit-o, îl completă ea.

      − Da, adevărat, cu faima nu te naşti, pentru ea trebuie să munceşti şi să lupţi. Dar nu te-ai gândit că este tare ciudat, faimă au şi hoţii şi criminalii, dar şi doctorii şi inginerii, savanţii şi academicienii, chiar şi unii oameni politici…

      − Viaţa omului nu este decât un război veşnic pentru perfecţionare, reveni ea la subiect, derutându-l. În toţi zace acest dor, ca să-i zic aşa, de autoperfecţionare, indiferent de sex, rasă sau religie, în inima tuturor există o sete veşnică de ceva mai bun şi mai frumos. Şi această căutare furibundă a dus la noi descoperiri şi evident, la progres.

      − Da, perfecţionarea ta şi distrugerea celor din jur, spuse el în glumă. Acum, când dezbat acest subiect cu tine, parcă mă şi văd perfecţionându-mă: cu o daltă în mână sau cu un topor mic, sculptându-mă, eliminând surplusul care-mi urâţeşte chipul sau corpul…

      − Da, însă prima dată, dai cu toporul în gol, zise ea, chiar mimând gestul de-a lovi ceva, asta pentru a-l deruta pe adversar, apoi dai în plin, tu în tine…

      − Nu voiam să spun exact aşa de… de dur! protestă el zâmbind uşor. Tu n-ai observat că oamenii cu chipul frumos, au mai multă trecere chiar dacă sunt mai slab pregătiţi? 

      − Da, foarte frecvent şi este valabil la ambele sexe…

      − Nu! spuse el, ridicând cupa. Protestez, femeile sunt cele mai favorizate…

      − Îţi mai trebuie şi-un dram de noroc. Iar zeiţa responsabilă cu frumuseţea, a fost foarte darnică cu tine…

      Luis surâse. Întinse cupa de cristal şi-o  ciocni de-a ei.

      − Nu vrei, prinţesa mea Maria, să filozofăm altă dată, acum putem face ceva mai plăcut, spuse el, după care goli cupa de şampanie. Maria făcu şi ea la fel şi puse cupa pe masă.

      − De pildă? întrebă ea naiv.

      − De pildă…  şi Luis se apropie de ea, o cuprinse în braţe şi-şi apropie iarăşi buzele de ale ei, dorind să o sărute. Aceeaşi încleştare a maxilarelor din partea ei, dar limba lui tot insista şi insista.

 

      Poate că aşa trebuie să fac, să-mi deschid gura… el să-mi atingă limba, ca eu să primesc sărutul!  gândi Maria şi brusc, limba lui i se strecură abilă printre dinţi. Atunci simţi altceva, o plăcere nouă, o senzaţie ciudată, pe care n-o mai simţise niciodată, îi străbătu tot corpul. Of, Doamne! Fiorul primului sărut, chiar dacă fusese la a treia încercare, în sfârşit venise. Acum totul era complet diferit…

      Şi timpul zbură aşa de repede şi plăcut – printre sărutări, îmbrăţişări şi tandre mângâieri, mai băuseră şi câte o cupă de şampanie – că nici nu-şi dădu seama ce se petrece cu ea pas cu pas. La un moment dat, simţi cum mâna lui îi desface fermoarul, închise ochii şi-i lăsă libertate deplină, hotărâtă să meargă până la capăt. Era acum, aproape goală în pat, lângă el. O parte din visul ei, încă de când era adolescentă, se împlinea: va face dragoste cu bărbatul pe care-l iubeşte…   

      Se întoarse cu faţa spre el, privindu-l şi parcă invitându-l s-o sărute. Descoperise de curând, ce însemna cu adevărat un sărut şi-i plăcea teribil de mult cum reacţiona corpul ei la asta. Simţea din creştet şi până în tălpi o senzaţie de bine, de relaxare.

      − Luis… şopti ea, după un sărut lung.

      − Da.

      − Te gândeşti la mine?

      − Nu.

      Maria zâmbi, întinse o mână şi începu să-i mângâie părul, apoi fruntea, ochii, obrazul şi ajunse la buze.

      − De ce buzele tale ard, Luis?

      − Ard de dorinţă! Ale tale, cum sunt? Vreau să cercetez.

      − Din nou! N-ai cercetat până acum?

      − Ba da, dar vreau să mai cercetez, mai amănunţit şi chiar mai în profunzime…  Şi-i cuprinse faţa cu palmele iar cu degetele mari îi atinse buzele. Se apropie şi o sărută uşor, aşa ca şi cum ai dezmierda o floare, apoi mai febril şi apăsat. Maria răspunse înlănţuindu-i gâtul cu braţele, abandonându-se total în mâinile lui, care începură febril s-o caute, s-o pipăie tandru şi coborâră, alunecând peste mătasea fină a cămăşuţei. Ajunseră la sâni, la coapse, la...

      − Nu Luis, gemu ea uşor, te rog, mai aşteaptă…  Nu te grăbi, n-am făcut asta niciodată, mi-e frică…

      − Maria.

      − Luis, mi-e frică, mai repetă ea şi încercă să se opună, dar rezistenţa ei era ca o pânză de păianjen.

      El o mângâia la fel de tandru, dar parcă mult mai pasional. Apoi simţi că ceva asemănător cu o fierbinţeală puternică îi cuprinde corpul. Auzea cum el respiră mai precipitat şi inexplicabil pentru ea,  simţi că  respiră la fel.  Deodată simţi o jenă uşoară la început între coapse, apoi parcă ceva făcu explozie în corpul ei de fecioară, ceva se întâmplase cu ea, ceva se rupsese acolo în fiinţa ei. Îl muşcă de gât şi ţipă înăbuşit să-i dea drumul din strânsoare. De durere, ca o felină sălbatică, îşi înfipse şi unghiile în spatele lui. Zadarnic însă, el nu se opri, îl auzea cum respiră sacadat şi cum bărbăţia lui îi provoacă o arsură intensă, tot acolo între coapse. Scoase un alt ţipăt, dar mai moale de data asta, ţipăt de descătuşare parcă, după care gemu uşor şi începu să vibreze de plăcere.

      − Luis, mai uşor te rog, mă doare, mă doare… şi începu să plângă.

      − Iubirea nu doare Maria, îi şopti Luis la ureche printre gâfâieli şi sărutări, iubirea te înalţă…

      Lacrimi mari, fierbinţi, se rostogoleau pe tâmplele Mariei. Plângea. Plângea de durere, plângea de fericire! Nu ştia prea bine, aceste două sentimente erau amestecate acum în mintea ei.

      Şi mâinile ei începură să-i mângâie spatele. Se opri, simţind ceva lipicios sub degete. Le privi, era sângele din rănile provocate de unghiile ei. Continuă mângâiere, îl iubea şi-l dorea mai mult ca pe orice din lumea asta. Acum simţea că se înalţă cu adevărat... şi că toată durerea dispăruse ca prin farmec, era doar o amintire în mintea ei… Se simţea că e uşoară, uşoară ca un fulg de nea.

      Se adeverea acum, ce-i şoptise Luis, la ureche: „…iubirea nu doare, iubirea te înalţă”.

- va urma -

[Sofia Sincă]

Un episod frumos, descris ca după metronom. Cu lux de amănunte, după stilul lui Emil Dumitru. Doi tineri se iubesc şi fac ceea ce îndeamnă impulsul iubirii. Ultimele paragrafe sunt fascinante. Dar... te pricepi, Emil. :)

Şi... după, puţină relaxare:

î-i voi contopi - îi voi contopi

''Lumina palidă a unui bec îi cădea pe faţă şi Maria observă totuşi o lucire în ochii lui.'' - în această frază nu prea se înţelege pe faţa cui cădea lumina, în context.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, am intervenit asupra textului!

Mulţumesc foarte mult.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Un episod frumos, descris ca după metronom. Cu lux de amănunte, după stilul lui Emil Dumitru. Doi tineri se iubesc şi fac ceea ce îndeamnă impulsul iubirii. Ultimele paragrafe sunt fascinante. Dar... te pricepi, Emil. :)

Şi... după, puţină relaxare:

î-i voi contopi - îi voi contopi

''Lumina palidă a unui bec îi cădea pe faţă şi Maria observă totuşi o lucire în ochii lui.'' - în această frază nu prea se înţelege pe faţa cui cădea lumina, în context.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea, Sofy!